Legatura corecta este vitala

  Dificultăţile întâlnite de teoria evoluţiei şi pe care aceasta nu este capabilă să le depăşească, în ceea ce priveşte dezvoltarea unei singure proteine, nu se limitează doar la cele pe care le-am expus până acum. Căci nu este suficient ca aminoacizii să se aranjeze în numărul corect, în succesiunea corectă şi în structurile tridimensionale […]

 

peptide bond Legatura corecta este vitalaDificultăţile întâlnite de teoria evoluţiei şi pe care aceasta nu este capabilă să le depăşească, în ceea ce priveşte dezvoltarea unei singure proteine, nu se limitează doar la cele pe care le-am expus până acum. Căci nu este suficient ca aminoacizii să se aranjeze în numărul corect, în succesiunea corectă şi în structurile tridimensionale adecvate. Formarea proteinelor mai necesită şi ca aminoacizii ce pot forma mai mult de o legătură să fie legaţi între ei într-un anumit fel. O asemenea legătură se numeşte „legătură peptidică“. Aminoacizii pot să realizeze diferite legături între ei; dar proteinele sunt alcătuite din – şi numai din – aminoacizi care sunt legaţi între ei prin legături „peptidice“.

Şi vom face acum o comparaţie pentru a clarifica acest punct. Să presupunem că toate părţile componente ale unei maşini au fost asamblate corect şi complet, cu excepţia faptului că una dintre roţi nu a fost fixată în locul ei prin intermediul obişnuitelor şuruburi şi piuliţe, ci cu o bucată de sârmă şi în aşa fel încât butucul ei este cu faţa spre sol. Pentru o asemenea maşină va fi pur şi simplu imposibil să se deplaseze chiar şi pe o distanţă scurtă, şi aceasta indiferent de cât de complexă este tehnologia folosită sau cât de puternic este motorul ei. La prima vedere, totul ar părea că este la locul său, dar amplasarea nepotrivită chiar şi doar a unei simple roţi, va face ca întreaga maşină să fie nefolositoare. În acelaşi mod, într-o moleculă de proteină ataşarea fie şi doar a unui singur aminoacid cu o alt fel de legătură decât cea peptidică, va face ca întreaga moleculă să fie nefolositoare.

Cercetările au arătat că aminoacizii care se combină aleator aleg legătura peptidică doar în 50% din cazuri, şi că în restul cazurilor apar legături diverse ce nu sunt prezente în formarea proteinelor. Pentru a funcţiona corect, fiecare aminoacid ce formează o proteină trebuie să fie legat de ceilalţi doar prin legături peptidice, în acelaşi fel în care ei trebuie să fie aleşi doar dintre aminoacizii levogiri.

Probabilitatea apariţiei acestor legături este aceeaşi cu probabilitatea ca fiecare proteină să fie alcătuită doar din aminoacizi levogiri. Iar atunci când luăm în considerare o proteină formată din 400 de aminoacizi, probabilitatea ca toţi aceşti aminoacizi să se lege între ei doar prin legături peptidice este de 1 la 2399.

 

sursa: Harun Yahya

Source Link

Views: 6

Celula produsă din întâmplare

Celula produsă din întâmplare   Dacă cineva crede că o celulă poate să apară printr-o simplă coincidenţă, atunci acea persoană are toate şansele să creadă o poveste similară, precum este cea pe care o vom expune în continuare. Este povestea unui oraş: Într-o zi, o bucată de lut, presată între nişte pietre de pe un […]

Celula produsă din întâmplare

 

Dacă cineva crede că o celulă poate să apară printr-o simplă coincidenţă, atunci acea persoană are toate şansele să creadă o poveste similară, precum este cea pe care o vom expune în continuare. Este povestea unui oraş:

Într-o zi, o bucată de lut, presată între nişte pietre de pe un teren arid, a devenit udă după ploaie. Atunci când soarele a răsărit, lutul umed s-a uscat şi s-a întărit, căpătând o formă rigidă şi rezistentă. După aceea, aceste pietre ce au servit şi drept matriţă, au fost cumva sfărâmate în bucăţi şi atunci şi-a făcut apariţia o cărămidă iscusit realizată, cu forme regulate şi rezistentă. Apoi, cărămida a aşteptat ani de zile, în aceleaşi condiţii naturale, pentru ca o altă cărămidă să se formeze. Acest proces a continuat în acelaşi mod, până când sute şi mii de cărămizi similare s-au format în acelaşi loc. Deşi a trecut ceva vreme, niciuna dintre cărămizile care s-au format anterior nu s-a deteriorat. Cu toate că au fost expuse furtunilor, ploii, vântului, arşiţei soarelui, şi că au îngheţat vreme de mii de ani, aceste cărămizi nu au crăpat, nu s-au rupt şi nici nu au fost târâte în altă parte, ci au aşteptat în acelaşi loc, cu aceeaşi hotărâre, momentul în care alte cărămizi se vor forma.

Atunci când numărul de cărămizi a fost adecvat, acestea au înălţat o clădire, aşezându-se de o parte şi de alta şi una deasupra alteia, fiind trase în aceste poziţii la întâmplare, datorită efectelor condiţiilor naturale cum ar fi: vânturile, furtunile sau tornadele. Între timp, materiale precum cimentul şi amestecurile de pământ s-au format în „condiţii naturale“ şi, într-o sincronizare temporală perfectă, s-au strecurat între cărămizi, pentru ca acestea să se fixeze una de cealaltă. În timp ce toate aceste lucruri se petreceau, minereuri de fier de sub pământ au fost prelucrate datorită aceloraşi „condiţii naturale“ şi s-au aşezat drept fundaţie a clădirii ce urma să se formeze din aceste cărămizi. La sfârşitul acestui proces, o clădire întreagă a fost ridicată cu toate materialele, tâmplăria şi instalaţiile necesare intacte.

Bineînţeles, o clădire nu constă doar din fundaţie, cărămizi şi ciment. Şi atunci, cum au fost obţinute toate celelalte materiale lipsă? Răspunsul este simplu: toate diferitele materiale necesare pentru construcţia clădirii existau în pământul pe care ea a fost înălţată. Siliciul pentru sticlă, cuprul pentru cablurile electrice, fierul pentru stâlpii de susţinere, grinzile, conductele de apă etc., toate existau sub pământ şi în cantităţi abundente. Tot ce era necesar erau doar acele „condiţii naturale“ care să modeleze şi să aşeze aceste materiale înăuntrul clădirii. Toate instalaţiile, tâmplăria şi accesoriile au fost plasate de-a lungul clădirii cu ajutorul vântului, al ploii şi al cutremurelor de pământ. Totul a mers atât de bine, încât cărămizile s-au aranjat astfel încât să lase spaţiile necesare pentru ferestre, ca şi cum ar fi ştiut că ceva numit geam se va forma ulterior prin intermediul condiţiilor naturale. Mai mult decât atât, acestea nu au uitat să lase spaţiu pentru instalaţiile de apă, electricitate şi sistemul de încălzire, care urmau şi ele să se formeze mai târziu, prin coincidenţă. Totul a decurs atât de bine, încât „coincidenţele“ şi „condiţiile naturale“ au produs un design perfect.

Dacă ai reuşit să crezi această poveste până în acest moment, atunci nu vei avea nicio problemă în a ghici modul în care celelalte clădiri ale oraşului, fabricile, autostrăzile, aleile, substructurile, sistemele de comunicaţie şi de transport au apărut. Dacă ai şi ceva cunoştinţe tehnice şi eşti familiarizat cu subiectul, poţi chiar să scrii o carte extrem de „ştiinţifică“, în câteva volume, care să explice propriile tale teorii referitoare la „procesul evoluţionist al sistemului de canalizare şi uniformitatea sa cu structurile prezente“. Ai putea chiar să fii răsplătit cu titluri şi distincţii academice pentru studiile tale inteligente, şi ai putea chiar să crezi că eşti un geniu, ce revarsă lumina asupra originii umanităţii.

Teoria evoluţiei, care susţine că viaţa a apărut din întâmplare, nu este mai puţin absurdă decât povestea noastră, întrucât toate sistemele operaţionale, sistemele de comunicaţie, transport şi administrare din interiorul unei celule nu sunt deloc mai puţin complexe decât cele ale unui oraş.

Source Link

Views: 3