Probabilitate zero

  Aşa cum s-a văzut anterior, probabilitatea formării unei molecule de proteină alcătuite din 500 de aminoacizi este de 1 la un număr format din adăugarea a 950 de zerouri după cifra 1, care este un număr incomprehensibil pentru mintea umană. Şi probabil că această probabilitate există doar pe hârtie. Căci aşa cum am văzut […]

0Shares

 

Aşa cum s-a văzut anterior, probabilitatea formării unei molecule de proteină alcătuite din 500 de aminoacizi este de 1 la un număr format din adăugarea a 950 de zerouri după cifra 1, care este un număr incomprehensibil pentru mintea umană. Şi probabil că această probabilitate există doar pe hârtie. Căci aşa cum am văzut mai devreme, în matematică, o probabilitate mai mică de 1 la 1050 este considerată, din punct de vedere statistic, a avea o probabilitate de apariţie „0“.

Iar o probabilitate de „1 la mai mult de 10950“ este cu mult dincolo de această definiţie.

main qimg 3bf4e4c40ab2efbee3ffe26d5982c9b7 Probabilitate zeroÎn timp ce improbabilitatea formării unei molecule de proteină alcătuită din 500 de aminoacizi atinge asemenea proporţii, am putea să continuăm să împingem limitele minţii până la niveluri şi mai înalte ale improbabilităţii. În molecula de „hemoglobină“, care este o proteină vitală, există 574 de aminoacizi, un număr mai mare decât cel al proteinei menţionate anterior. Şi acum, luaţi în considerare faptul că într-o singură globulă roşie din sânge sau hematie (una din miliardele de hematii din trupul nostru), există 280000000 (280 de milioane) de molecule de hemoglobină.

Presupusa vârstă a Pământului nu este suficientă pentru a permite formarea unei singure proteine prin metoda „încercare şi eroare“, ca să nu mai spunem despre formarea unei singure hematii din sânge. Chiar dacă am presupune că aminoacizii s-au combinat şi s-au descompus prin metoda „încercare şi eroare“ pentru a forma o singură moleculă de proteină, fără a pierde deloc timpul, încă de la formarea Pământului, perioada de timp necesară pentru ca o probabilitate de 1 la 10950 să se petreacă ar fi în continuare enorm de mult mai lungă decât vârsta estimată a Pământului.

Concluzia care poate fi trasă din această expunere este că, chiar şi atunci când este vorba de formarea unei singure proteine, teoria evoluţiei cade într-un abis teribil al improbabilităţii.

Source Link

Views: 5

0Shares

Agitaţia evoluţionistă în jurul originii vieţii

  Problema „modului în care au apărut primele vieţuitoare pe pământ“ este un impas atât de critic pentru evoluţionişti, încât ei nici măcar nu încearcă să abordeze acest subiect. Ei încearcă să sară peste acest subiect, spunând că „primele vieţuitoare au apărut ca rezultat al unor evenimente aleatorii ce au avut loc în apă“. Acesta […]

0Shares

 

Problema „modului în care au apărut primele vieţuitoare pe pământ“ este un impas atât de critic pentru evoluţionişti, încât ei nici măcar nu încearcă să abordeze acest subiect. Ei încearcă să sară peste acest subiect, spunând că „primele vieţuitoare au apărut ca rezultat al unor evenimente aleatorii ce au avut loc în apă“. Acesta este pentru ei un obstacol pe care sub nicio formă nu pot să-l ocolească. În ciuda argumentelor paleoantropologice evoluţioniste, nu pot fi găsite fosile adecvate acestui subiect, pe care să le distorsioneze şi să le interpreteze greşit în aşa fel încât să susţină revendicările lor. Prin urmare, teoria evoluţiei este desfiinţată categoric încă de la început.

Deasupra tuturor, mai există încă un punct important ce ar trebui luat în considerare: dacă în procesul evoluţionist există fie şi doar un singur pas care se dovedeşte a fi imposibil, atunci aceasta este suficient pentru a demonstra că întreaga teorie este falsă şi lipsită de valabilitate. Spre exemplu, dacă se dovedeşte că formarea proteinelor la voia întâmplării este imposibilă, toate celelalte afirmaţii privind paşii ulteriori ai evoluţiei rezultă a fi de asemenea falşi. Iar după aceasta, devine lipsit de sens să se mai ia cranii de maimuţe şi să înceapă să se facă speculaţii în ceea ce le priveşte.

Cum anume au apărut organismele vii din sânul materiei lipsite de viaţă a fost un subiect pe care multă vreme materialiştii nici măcar nu au vrut să-l menţioneze. În cele din urmă, această problemă, care a fost evitată în mod constant, a trebuit totuşi să fie abordată, iar tentativele realizate în al doilea sfert al secolului al XX-lea, au avut drept scop clarificarea acestor aspecte.

Întrebarea principală era: „Cum anume a apărut prima celulă vie în atmosfera primordială de pe Pământ?“ Cu alte cuvinte, ce fel de explicaţie vor oferi evoluţioniştii?

88 87 Agitaţia evoluţionistă în jurul originii vieţiiRăspunsurile la aceste întrebări au fost căutate prin intermediul unor experimente. Oamenii de ştiinţă şi cercetătorii evoluţionişti au realizat experimente de laborator orientate către găsirea răspunsurilor la aceste întrebări, însă acestea nu au suscitat un interes prea mare. În general, cel mai respectat studiu referitor la originea vieţii este experimentul lui Miller, realizat de către cercetătorul american Stanley Miller în anul 1953. (Experimentul mai este cunoscut şi sub numele de „Experimentul Urey-Miller“, datorită contribuţiei unuia dintre îndrumătorii lui Miller de la Universitatea din Chicago, pe nume Harold Urey.)

Aceste experiment este singura „dovadă“ pe care o au evoluţioniştii şi cu care ei pretind că demonstrează „teza evoluţiei moleculare“; însă acesta este doar primul pas al presupusului proces evoluţionist ce ar duce la apariţia vieţii. Şi, deşi a trecut mai bine de o jumătate de veac, şi au fost realizate multe progrese tehnologice uluitoare, cu toate acestea, nimeni nu a mai continuat teza începută de Miller. În ciuda acestor lucruri, experimentul lui Miller este în continuare predat în manualele şcolare drept explicaţia evoluţionistă a generării primelor vieţuitoare. Fiind conştienţi că, de fapt, asemenea studii nu susţin, ci mai degrabă demontează tezele lor, cercetătorii evoluţionişti evită în deplină cunoştinţă de cauză angrenarea în asemenea experimente.

Source Link

Views: 1

0Shares

Homo Rudolfensis

Termenul Homo rudolfensis este numele dat câtorva fragmente de fosile dezgropate în anul 1972. Această specie ce se presupune că ar fi reprezentată prin aceste fragmente fosile, a fost denumită Homo rudolfensis, deoarece fosilele au fost găsite în apropierea Lacului Rudolf din Kenya. Majoritatea paleoantropologilor acceptă că aceste fosile nu aparţin unei specii distincte, şi […]

0Shares
Termenul Homo rudolfensis este numele dat câtorva fragmente de fosile dezgropate în anul 1972. Această specie ce se presupune că ar fi reprezentată prin aceste fragmente fosile, a fost denumită Homo rudolfensis, deoarece fosilele au fost găsite în apropierea Lacului Rudolf din Kenya. Majoritatea paleoantropologilor acceptă că aceste fosile nu aparţin unei specii distincte, şi că de fapt, creatura denumită Homo rudolfensis este una şi aceeaşi cu Homo habilis.
 
Richard Leakey, cel care a dezgropat fosilele, a prezentat craniul desemnat prin „KNM-ER 1470“, presupus a avea 2,8 milioane de ani, drept cea mai mare descoperire din istoria antropologiei. Conform lui Leakey, această creatură, care avea o capacitate a craniului foarte mică, asemeni lui Australopithecus, şi un chip asemănător oamenilor din zilele noastre, era veriga lipsă dintre Australopithecus şi oameni. Totuşi, după o vreme, s-a descoperit că faţa aproape umană a craniului KNM-ER 1470, ce apare adesea pe coperţile revistelor de ştiinţă şi ale renumitelor ziare ştiinţifice, a fost rezultatul unei reasamblări greşite a fragmentelor craniului, care se pare că ar fi fost deliberată. Profesorul Tim Bromage, care conduce studii despre anatomia facială umană, a descoperit acest lucru cu ajutorul simulării computerizate, în anul 1992:
 
“Atunci când [KNM-ER 1470] a fost reconstruită pentru prima oară, chipul a fost suprapus peste craniu într-o poziţie aproape verticală, foarte asemănătoare cu chipurile oamenilor din zilele noastre. Totuşi, studii recente ale relaţiilor anatomice arată că în realitate, faţa avea o ieşitură proeminentă, ceea ce îi crea un aspect asemănător maimuţelor, cam cum era cel al lui Australopithecus.”
 
Paleoantropologul evoluţionist J.E. Cronin afirmă următoarele referitor la acest subiect:
 
„… construcţia feţei sale relativ robuste, unghiul nazal-alveolar aplatizat (ceea ce aminteşte de faţa plată a australopithecinelor), cu o lăţime cranială maximă mică (la nivelul temporal), juga canină puternică şi molari mari (aşa cum este indicat de rădăcinile rămase) sunt toate trăsături relativ primitive, care alătură specimenul membrilor din clasa Australopithecus africanus.“
 
C. Loring Brace de la Universitatea din Michigan a ajuns şi el la aceeaşi concluzie. În urma rezultatelor studiilor pe care le-a realizat asupra structurii mandibulei şi dinţilor craniului 1470, el a anunţat că „plecând de la mărimea palatului şi expansiunea zonei destinate rădăcinilor molarilor, se pare că ER 1470 avea un chip şi o dentiţie în întregime asemănătoare lui Australopithecus.“
 
inner ear Homo RudolfensisProfesorul Alan Walker, un paleoantropolog de la Universitatea John Hopkins şi care a realizat studii intensive asupra lui KNM-ER 1470, la fel ca şi Leakey, susţine aceeaşi afirmaţie, că această creatură nu ar trebui clasificată drept membru al genului Homo – cu alte cuvinte, ca aparţinând speciei umane, ci mai degrabă ar trebui plasată în genul Australopithecus.80
 
În concluzie, clasificări precum Homo habilis sau Homo rudolfensis ce sunt prezentate drept verigi tranziţionale între australopithecine şi Homo erectus sunt în întregime imaginare. S-a confirmat deja de către mulţi cercetători din zilele noastre, că aceste fiinţe sunt membri ai seriei Australopithecus. Toate caracteristicile lor anatomice indică faptul că ele sunt o specie de maimuţe.
 
This fact has been further established by two evolutionist anthropologists, Bernard Wood and Mark Collard, whose research was published in 1999 in Science magazine. Wood and Collard explained that the Homo habilis and Homo rudolfensis (Skull 1470) taxa are imaginary, and that the fossils assigned to these categories should be attributed to the genus Australopithecus:
 
Acest fapt a fost stabilit ulterior de către doi antropologi evoluţionişti, Bernard Wood şi Mark Collard, ale căror cercetări au fost publicate în anul 1999, în revista Science. Wood şi Collard au explicat faptul că diviziunea taxonomică Homo habilis şi Homo rudolfensis (craniul 1470) este imaginară, şi că fosilele repartizate acestor categorii ar trebui atribuite genului Australopithecus:
 
„Ceva mai recent, speciile fosile au fost asociate lui Homo, pe baza mărimii absolute a craniului, a deducţiilor legate de abilitatea lor de a folosi un limbaj şi de funcţiile mâinii, cât şi a discuţiilor referitoare la capacitatea lor de a construi unelte din piatră. Cu doar câteva excepţii, definirea şi folosirea genurilor în cadrul evoluţiei umane, şi a demarcaţiilor lui Homo, au fost tratate ca şi cum nu ar fi ridicat nicio problemă. Dar… date recente, noi interpretări ale dovezilor deja existente şi limitările înregistrărilor paleoantropologice invalidează criteriile existente de atribuire a acestui grup taxonomic lui Homo.
 
… în practică, speciile hominide fosile sunt repartizate lui Homo pe baza unuia sau mai multe dintr-un număr de patru criterii… Acum este totuşi evident că niciunul dintre aceste criterii nu este satisfăcător. Rubiconul cerebral este problematic întrucât capacitatea absolută a craniului are o semnificaţie biologică discutabilă. În acelaşi fel, există o dovadă convingătoare că funcţia limbajului nu poate fi indicată cu certitudine doar prin aparenţa brută a creierului, şi că părţile creierului aflate în legătură cu limbajul nu sunt chiar atât de strict localizate precum o indicau studiile anterioare…
 
… Cu alte cuvinte, dacă se atribuie toate materialele lui Homo habilis şi Homo rudolfensis valabile din punct de vedere taxonomic genului Homo, atunci acest gen nu mai este corespunzător terminologiei sale iniţiale. Prin urmare, Homo habilis şi Homo rudolfensis (sau Homo habilis sensu lato – în sens mai larg – pentru cei care nu sunt de acord cu subdiviziunea taxonomică a ‚omului timpuriu’) ar trebui excluşi din genul Homo. Alternativa taxonomică evidentă, care este aceea de a transfera una sau ambele aceste subdiviziuni taxonomice unei categorii taxonomice de hominizi deja existente, nu se poate face fără probleme, dar noi recomandăm ca, pentru moment, atât Homo habilis cât şi Homo rudolfensis, să fie transferate genului Australopithecus.81
 
Concluzia lui Wood şi Collard confirmă concluzia pe care o susţinem aici: „Strămoşii ancestrali umani“ nu există de-a lungul istoriei. Fiinţele care sunt considerate ca fiind aşa ceva, sunt de fapt maimuţe care ar trebui să fie atribuite genului Australopithecus. Arhivele fosilifere arată că nu există nicio verigă evoluţionistă între aceste maimuţe dispărute şi genul Homo, cu alte cuvinte speciile umane care apar brusc în datele fosile.
Source Link

Views: 3

0Shares