Scrierea si caligrafia araba – 2 Scrierea arabă provine din alfabetul siriac sau nabatean şi existenţa sa precede deci Islamul, dar ea poseda în zorii Islamului, nu mai mult decât un caracter rudimentar; mare parte din litere aveau aceeaşi înfăţişare şi, având în vedere că vocalele nu erau indicate, înţelesul multor cuvinte era dat […]
0Shares
Scrierea si caligrafia araba – 2
Scrierea arabă provine din alfabetul siriac sau nabatean şi existenţa sa precede deci Islamul, dar ea poseda în zorii Islamului, nu mai mult decât un caracter rudimentar; mare parte din litere aveau aceeaşi înfăţişare şi, având în vedere că vocalele nu erau indicate, înţelesul multor cuvinte era dat doar prin context. Evoluţia scrierii a trebuit astfel să se dezvolte în mod necesar în direcţia unei mai mari diferenţieri. În acelaşi timp a integrat schema simbolică pe care am descris-o mai sus. Tendinţa ‘hieratică’ care accentuează fără greutate formele distinctive ale fiecărei litere este echilibrată de tendinţa naturală inerentă a scrierii de a contopi totul într-un ritm continuu.
Două stiluri de scriere au existat împreună încă din primele secole ale Islamului: Kûfî, care se distinge prin natura statică a literelor şi Naskhî, un tip de scriere cursivă, cu forme de o fluiditate variabilă. Kûfî, numită după oraşul Kufa, unul din centrele principale de cultură arabă în perioada Umayyadă, a fost foarte des utilizat pentru caligrafia Coranului[1]. Combină o mare precizie a liniilor cu dragostea de sinteză geometrică, care nu îl face uşor de citit. Ar trebui să notăm că este posibil în arabă să adunăm grupuri de litere şi să le re-formăm dându-le aparenţa unui singur semn.
Kûfî a dat naştere mai multor variante care sunt utilizate în principal în decoraţia arhitecturală: Kûfî rectangular care poate fi ‘construit’ în unităţi precum cărămizile, Kûfî înflorat, care se regăseşte în arta cărţilor, în special în pagina de titlu şi Kûfî cu forme împletite, care a devenit unul din motivele ornamentale favorite în arta magrebină, şi mai precis în arta tencuirii sculptate.
Opoziţia între cele două tendinţe ale caligrafiei – una accentuând forma statică a literelor şi cealaltă combinându-le într-o curgere continuă – nu este niciodată de ordin absolut; în fiecare fază a dezvoltării au fost făcute sinteze, precum Muhaqqaq a cărui întreagă frumuseţe rezidă în faptul că polarizarea celor două tendinţe este dusă la extrem, fără ca să distrugă însă unitatea întregului; repetiţia incisivă a verticalelor, rezultată mai ales din lungirea corpului de literă pentru alif şi lâm, se oglindeşte, în curgerea orizontală, de melodia curbelor ample şi variate. Transpusă în ordinul monumental şi utilizată pentru epigrafia Coranului, această scriere este precum o atestare neobosită a divinei Unităţi însoţită de expansiunea bucuroasă şi senină a sufletului.
Caligrafii recunosc anumite reguli de proporţie pentru fiecare stil. Unitatea de măsură este ‘punctul’ care este egal cu punctul diacritic de sub litera bâ’. Cea mai mare extindere verticală este cea a literei alif, compusă dintr-un anumit număr de puncte. Cea mai mare extindere orizontală este determinată de semicercul inferior a cărui diametru este egal cu lungimea unui alif.
Diferitele medii etnice şi-au pus amprenta şi în scriere. Astfel, persanii au dezvoltat un fel de scriere cursiv-perlat, de o fluiditate aproape aeriană cu care şi-au pus în arabă propria lor limbă. La extrema opusă, în ordinea grafică, este Magrebul, a cărui arie de difuzare se extinde de la Spania musulmană până în Sahelul african şi care a păstrat o sinteză aproape antică dintre Kûfî şi Naskhî. Stilul său este atât viril cât şi generos cu extremităţi unghiulare, atât orizontale cât şi verticale, bine puse în evidenţă şi însoţite de curbe largi deschise la vârf.
Caligrafia turcească, care este una foarte bogată, nu diferă esenţial de cea arabă a Orientului Mijlociu, dar îi place să compună un fel de „noduri magice” şi embleme grafice, prin reduplicare simetrică, care aduc aminte, într-un anumit fel, de arta mongolă.
Trebuie spus în paranteză că nu putem să uităm foarte curioasa fuziune între scrierea arabă şi stilul caligrafiei chineze, care poate fi găsit printre musulmanii din Sinkiang; în acel loc se întâlnesc cele două extreme.
În decoraţia arhitecturală şi chiar în arta cărţii, caligrafia este însoţită în mod frecvent de arabesc. Una din cele mai fericite combinaţii de acest fel este cea Kûfî cu linii verticale şi cârcei de viţă de vie împletindu-se într-o curgere continuă. Cârceii curg câteodată direct din litere şi aceasta este fără îndoială originea stilul Kûfî floral.
Aducerea împreună a scrierii cu vegetaţia stilizată evocă analogia care există între ‘cartea lumii’ şi ‘copacul lumii’, două simboluri care sunt binecunoscute în ezoterismul islamic. Primul dintre ele îşi are originea în Coran, în timp ce cel de-al doilea este comun pentru diferite tradiţii asiatice. În plus de aceasta izvorăşte din însuşi natura lucrurilor.
Universul este atât o carte revelată cât şi un copac a cărui frunze şi ramuri se dezvoltă dintr-un singur trunchi. Literele cărţii revelate sunt precum frunzele copacului şi tot ca acestea, ele sunt legat de crengi şi în cele din urmă de trunchi, şi astfel literele sunt legate de asemenea de cuvinte, apoi de propoziţii şi în fine de adevărul total şi unic al cărţii.
Trebuie menţionat, în această ordine de idei, simbolul coranic al ‘Kalam-ului Suprem’ care înscrie destinele tuturor fiinţelor pe ‘Tabla Păzită’; Kalamul nu este altceva decât Duhul Divin sau Duhul Universal şi cel mai mare titlu de nobleţe acordat artei scrierii este faptul că este precum umbra îndepărtată a Actului Divin.
***
*Text tradus şi adaptat din Titus Burckhardt – Arta Islamului, Limbaj şi Semnificaţie
Note:
[1] A se vedea Martin Lings, The Quranic Art of Caligraphy and Illumination (London: World of Islam Festival Publishing Co., 1976)
Cine a inventat chimia? V-ati intrebat vreodata cine a inventat chimia ? Ei bine, haideti sa aflam cine este inventatorul Chimiei. Cele mai vechi recorduri in interesul omului pentru chimie a inceput in 3000 i.Hr. La aceea vreme chimia a fost mai mult o arta decat o stiinta. Egiptenii antici au produs anumiti compusi […]
0Shares
Cine a inventat chimia?
V-ati intrebat vreodata cine a inventat chimia ? Ei bine, haideti sa aflam cine este inventatorul Chimiei. Cele mai vechi recorduri in interesul omului pentru chimie a inceput in 3000 i.Hr. La aceea vreme chimia a fost mai mult o arta decat o stiinta. Egiptenii antici au produs anumiti compusi , cum ar fi cei utilizati in mumificare. In 1000 i.Hr. artele chimice includeau : topirea metalelor si realizarea medicamentelor , colorantilor, fier si bronz. S-au inteles proprietățile fizice ale unor metale, cum ar fi cuprul, zincul, argintul și aurul . Multe grupuri de oameni au contribuit la aceste evoluții – printre ei au fost vechii egipteni, grecii, evreii, chinezii si indienii.
Grecii sunt considerati ca stramosii care au incercat sa schimbe metalele fara valoare in metale de valoare (fier in aur ). In secolul 4 i.Hr., grecul Zosimos a descris o substanta numita Xerion , un metal despre care se presupune ca transforma metalul in aur. Adaugarea de Xerion pe un metal il transforma in 200 de ani in aur. Acest lucru a fost gradul de cunoastere a chimiei. Desi grecii sunt prezentati ca oameni intelepti datorita realizarilor lor spectaculoase in domeniul stiintei, musulmanii sunt portretizati ca alchimisti si transmitatori ai intelepciunii grecesti iar oamenii de stiinta din occident sunt prezentati ca fondatorii chimiei dar adevarul este opusul. Este adevarat ca musulmanii au tradus numeroase carti si scrieri ale anticilor. Cu toate acestea , musulmanii si-au dat repede seama ca in domeniul chimiei anticilor, fiind in principal alchimisti, s-au axat pe speculatii si mistere. Will Durant noteaza ca musulmanii au introdus observarea precisa, experimentele controlate si inregistrarile atente.
Musulmanii nu au fost alchimisti, mai degraba ei au fost primii chimisti din lume. Ei au produs o varietate de compusi utili pentru dezvoltarea si progresul stiintei, culturii, industriei si civilizatiei. Musulmanii au inventat si au perfectionat procesele de distilare, sublimare, cristalizare, oxidare si precipitare. Ei au descoperit procesul de calcinare, care a fost folosit pentru a transforma o substanta in praf.
Ei au originea sintezelor a numeroase substante esentiale pentru dezvoltarea stiintei chimice. Scara PH-lui a fost inventia musulmanilor. Dovezile se gasesc în faptul că ,cuvântul alcalin provine de la cuvântul arab Al-Kili.Ei au inventat conceptul pentru soluții privind solubilitatea sau insolubilitate substanțelor.
Ca si chimisti industriali, musulmanii au folosit tehnici avansate pentru extragerea de minerale si metale. Musulmanii au inventat și au utilizat pe scară largă multe instrumente chimice care sunt folosite si astazi. Ei au folosit arzatoare, băi de apă, burdufuri, creuzete, aparate de distilare, cântare și greutăți, pahare, filtre, flacoane, flacoane, eprubete, etc.
Musulmanii au fost primii care au instituit productia de hartie chimic-asistata. Prima fabrica de producție a hartiei în lumea musulmană a fost deschisa în Bagdad în 794 și milioane de cărți au fost publicate de cand această invenție a sosit. În 891 , Bagdadul a avut peste o sută de librării. Cele mai multe moschei au avut biblioteci. Multe orașe au avut, de asemenea, biblioteci publice. Bagdadul la data cand au invadat mongolii „a avut treizeci și șase de biblioteci. Bibliotecile private au fost nenumărate, era un lucru obișnuit pentru oamenii bogați sa aibe biblioteci uriase de cărți. Princes, în conformitate cu Will Durant, „în secolul al zecelea s-ar putea deține mai multe cărți care ar putea fi găsite în toate bibliotecile din Europa .”
Avicenna – parintele medicinei Acum mai bine de o mie de ani, în imensitatea Asiei Centrale se năştea unul dintre cele mai impresionante genii din istoria umanităţii. Considerat drept cel mai mare savant al întregii civilizaţii musulmane, Avicenna a strălucit fără egal în toate domeniile în care a activat. A fost un filosof cu […]
0Shares
Avicenna – parintele medicinei
Acum mai bine de o mie de ani, în imensitatea Asiei Centrale se năştea unul dintre cele mai impresionante genii din istoria umanităţii. Considerat drept cel mai mare savant al întregii civilizaţii musulmane, Avicenna a strălucit fără egal în toate domeniile în care a activat. A fost un filosof cu o cunoaştere enciclopedică, om de ştiinţă şi deschizător de drumuri în medicină, practician şi teoretician în egală măsură şi, nu în ultimul rând, poet şi muzician. El este autorul unei opere grandioase care cuprinde aproape toate aspectele cunoaşterii umane din perioada sa. Cel ce s-a numit Abu Ali al-Husayn ibn Abd Allah ibn Sina (Avicenna pentru Europa latină) a încarnat, prin itinerarul său enciclopedic şi imensa sa cultură, prototipul intelectualului universal medieval .
Discipolul lui Aristotel învăţase complet Coranul la doar 10 Cel mai strălucit spirit al civilizaţiei musulmane s-a născut în anul 980 în satul Qishlak Afshona de lângă Buhara (astăzi în Uzbekistan), pe atunci capitala dinastiei persane a Samanizilor care au domnit în Asia Centrală şi provincia Khorasan.
Din fericire pentru el, Avicenna s-a născut într-o familie de înalţi funcţionari iranieni de origine turcă, astfel încât a beneficiat încă din fragedă pruncie de o educaţie aleasă şi de atenţia unor părinţi care au sesizat devreme potenţialul intelectual al copilului.
Spiritul independent al copilului era încununat de o inteligenţă şi o memorie uluitoare, care i-a permis ca la vârsta de doar 14 ani să-şi întreacă profesorii. După cum nota în autobiografia sa, Avicenna învăţase deja tot ce exista la acea vreme în lume sub formă de cunoştinţe scrise, până să împlinească 18 ani.
De fapt, conform aceleiaşi autobiografii, copilul supradotat memorase deja toate surele Coranului până să împlinească 10 ani.
Educaţia şi cercetările sale ulterioare au fost marcate de un enciclopedism debordant.
„Devorează” complet toate scrierile despre gramatica arabă, geometria, fizica, dreptul islamic, teologia şi medicina.
Devine foarte atras de unul dintre geniile date de Grecia Antică, şi anume Aristotel. Se avântă cu un patos nemaivăzut în studierea operei marelui gânditor grec. Citeşte cu nesaţ de patruzeci de ori Metafizicalui Aristotel, până când memorează fiecare cuvânt, dar conştientizează cu tristeţe că nu reuşeşte să înţeleagă sensurile şi tainele din spatele cuvintelor.
Eşecul nu-l face decât să se ambiţioneze mai mult. Timp de peste un an şi jumătate îşi petrece timpul citind, studiind şi rugându-se la moschee pentru iluminare. Aceasta vine doar după ce, într-un moment de inspiraţie, cumpără pe o sumă derizorie, dintr-o piaţă, comentariile şi tratatul filozofului musulman Al-Farabi asupra Metafizicii.
Astfel, fericit, la doar 16 ani înţelege pe deplin spiritul şi viziunea ilustrului său maestru din Grecia Antică, pe care, evident, nu l-a întâlnit niciodată în viaţă. Fire sensibilă la suferinţele şi bolile semenilor, Avicenna se ataşează şi de ştiinţa medicinei. La vârsta de doar 18 descoperise deja că:
„Medicina nu este o ştiinţă grea şi aspră precum matematicile şi metafizica, deci am făcut progrese mari. Am devenit un medic iscusit şi am început să-mi tratez primii pacienţi cu ajutorul unor leacuri aprobate”. Tânărul ajunge în scurt timp faimos, nu doar datorită succesului tratării pacienţilor, ci şi datorită faptului că, asemenea sfinţilor fără de arginţi din universul creştin, Avicenna îşi trata pacienţii fără să le ceară bani.
Când el avea 22 de ani, tatăl său moare brusc. Evenimentul traumatizant s-a suprapus peste tulburările politice şi sociale ale vremii, astfel încât tânărul se vede prins într-un adevărat carusel al unor peregrinări constante.
Medic, călător, iluminat
Pentru a-şi exercita meseria de medic, el se instalează după cum îl duc aventurile politice ale diverselor dinastii musulmane în slujba cărora s-a aflat la un moment dat. Ajunge să trăiască în marile oraşe ale Persiei, precum Ravy (lângă Teheran), Hamadan sau Ispahan, unde intră în serviciile emirilor buyizi şiiţi şi unde ajunge la un moment dat chiar să devină mare vizir (cumva echivalentul unui prim-ministru de azi).
Prima sa slujbă a fost aceea de medic personal al unui emir. După ce l-a vindecat pe acesta de o afecţiune îndelungată, emirul recunoscător îi oferă o sumă mare de bani. Avicenna a refuzat-o politicos, cerându-i în schimb accesul nelimitat la bibiloteca şi arhivele oficiale ale dinastiei Samanizilor. Cum succesul aduce deseori şi necazuri, Avicenna nu este ocolit de bârfe, invidii, duşmănii făţişe sau ascunse, precum şi de calomnii.
Viaţa sa a fost agitată şi din cauza simpatiilor sale şiite, care l-au pus de multe ori în primejdie. Cu toate acestea, nu s-a dat bătut în calea sa spre cunoaştere. Într-atât de mare a fost dedicarea sa pentru ştiinţă, încât pe perioada celor patru luni cât a fost întemniţat (căci viaţa sa a avut şi asemenea coborâşuri) Avicenna s-a folosit de timpul petrecut între patru pereţi pentru a scrie tratatul despre afecţiunile coronariene.
În perioada vieţii sale, Buhara rivaliza cu Bagdadul la statutul de capitală culturală a lumii musulmane. Peregrinările sale, alături de faima şi legăturile pe care le avea cu puternicii vremii, i-au facilitat accesul în marile biblioteci din Balkh, Horezm, Gorgan, Rey. A fost contemporan şi a avut dialoguri cu alte spirite luminate precum astronomul şi cercetătorul Rayhan Biruni, matematicianul Abu Nasr Iraqi, filozoful Abu Sahl Masihi şi fizicianul Abu al-Khayr Khammar.
Cea mai celebră şi influentă lucrare a sa a fostCanonul Medicinei (al-Qanun fi al-Tibb). Monumentala lucrare, scrisă iniţial în 5 volume, este, conform Enciclopediei Britanice, ”cea mai importantă carte din istoria medicinei, scrisă vreodată în Occident şi Orient”.
Timp de peste 600 ani, Canonul Medicinei lui Avicenna a fost cartea de bază din multe şcoli de medicină şi spitale din Europa. Chiar şi în prezent, lucrarea sa este manualul standard de referinţă pentru practicienii medicinei Unani. Cu toate că sistemul său medical se baza pe unele din conceptele lansate de Hipocrate şi Galenus, Avicenna a adoptat în scrierile sale medicale o perspectivă universală, colectând, „distilând” şi sintetizând toată cunoaşterea medicală care exista în acele timpuri.
Avicenna a călătorit, a citit, a aplicat şi a studiat diferite sisteme medicale tradiţionale precum cel grec, egiptean, persan, hindus, chinez şi tibetan., după care a concluzionat că, în afara diferenţelor superficiale, toate aceste sisteme se confruntau cu aceleaşi realităţi şi teme comune.
Toate sistemele medicale tradiţionale ale acestor popoare luau în consideraţie legătura dintre suflet, trup şi boală, temperamentele umane şi importanţa lor, fluidele vitale şi umorile, energia vitală şi similarităţile dintre principiile structurii corporale şi anatomia şi fiziologia umană. Influenţa lucrării a fost cu adevărat uriaşă, planetară chiar. Până şi unele remedii populare africane au la bază leacurile prescrise de Avicenna. Principiile vindecării naturiste din Canonul Medicinei au fost studiate şi preluate de către Samuel Hahneman, fondatorul homeopatiei, şi de către părintele Sebastian Kneipp, fondatorul naturopatiei.
Influenţa operei acestui „Prinţ al Medicinei”, cum a fost supranumit încă de când era în viaţă, a fost cu adevărat imensă. Tratatul a fost tradus în limba latină la circa 100 ani de la scrierea sa şi a fost publicat de 15 ori în secolul XV şi de 20 ori în secolul XVI. A fost cartea de bază în universităţile din Montpellier şi Louvain, până în anul 1650, iar în Bruxelles studiile lui Avicenna au fost volume de referinţă până în anul 1909.
Cea mai mare contribuţie a lui Avicenna la ştiinţa medicinei a avut legătură cu etiologia. Era ferm convins că poţi stăpâni o problemă medicală doar dacă cunoşti bine cauzele şi factorii care influenţează afecţiunile şi bolile.
Vindecarea sufletului
În lumea musulmană, care cunoaşte mulţi medici renumiţi, influenţa lui Avicenna transpare şi ca filozof şi mistic. El se remarcă prin căutarea unei cunoaşteri complexe , care este în acelaşi timp de natură intelectuală, experimentală şi intiuitivă. Are faima de a fi scris peste 250 lucrări în arabă şi persană, dar din nefericire încercarea sa de a defini ceea ce era cunoscut drept „înţelepciune orientală” nu ne-a parvenit decât fragmentar.
Spre exemplu, în povestirea lui Hayy Ibn Yaqzan, Avicenna descrie într-o modalitate autobiografică drumul său spre un Orient mistic – lume a luminii negrăite şi nevăzute, în compania unui înger călăuzitor. Culegerea sa de povestiri spirituale va influenţa gândirea şiită „iluministă” de mai târziu şi în special pe misticul Sohrawardi.
Dar cartea care demonstrează culmile spirituale pe care a ajuns Avicenna este fără îndoială Kitab al-Shifa, sau Cartea VindecăriiSufletului, într-o traducere directă. În această lucrare, el alcătuieşte inventarul cunoştinţelor greco-musulmane din epoca sa, stabilind şi o listă a ştiinţelor: ştiinţe filozofice, ştiinţe umane, ştiinţe pure, aplicate şi naturale, ştiinţe ale astronomiei sau economiei.
Tot aici tratează despre poezie, lingvistică şi muzică. Îndrăzneşte chiar mai mult decât atât: poreclit nu degeaba „maestrul maeştrilor” de către contemporanii săi, el încearcă, înaintea a numeroşi filozofi musulmani precum Averroes, să concilieze dogma coranică cu un aristotelism nuanţat de neoplatonism. Fapt pentru care va fi ulterior atacat şi contestat de către teologul Al-Ghazali şi de Averroes pentru înclinaţiile sale neoplatonice.
Prin traducerile făcute în ebraică şi latină, la Toledo, în secolul XII, opera sa, alături de creaţiile altor mari gânditori ai islamului, va ajunge în Europa apuseană, unde rolul său va fi deosebit de important în medicină şi filosofie. Influenţa sa europeană a fost atât de mare, încât a dat naştere unui adevărat „avicennism latin” cu discipoli creştini foarte importanţi, precum Roger Bacon, John Dunn Scott (unul dintre fondatorii filosofiei scolastice), Sfântul Toma d’Aquino, Sfântul Albert cel Mare, Geoffreyy Chaucer şi chiar Sfântul Augustin, unul dintre Părinţiii Bisericii Romano-Catolice.
Fără a forţa nota aprecierilor la adresa sa, Avicenna este printre pionierii bazelor ştiinţifice ale aventurii cunoaşterii umane. Filosoful René Descartes s-a numărat printre primii gânditori moderni care au fost influenţaţi de Avicenna. Spre sfârşitul vieţii sale, persecuţia împotriva musulmanilor şiiţi se înteţeşte sub ordinele sultanului Mahmud din Ghazna, un sunnit fanatic.
Avicenna s-a văzut silit să-şi găsească refugiul în Hamadan. În anul 1023, a fost nevoit să fugă în Ispahan, unde şi-a petrecut ultimii 14 ani din viaţă sub protecţia emirului Alaaddowleh, care l-a însărcinat să facă noi cercetări în domeniul astronomiei. Moare tot la Hamadan, în luna lui iunie (august, după alte surse istorice), anul 1037, pe când avea doar 57 ani.
Poate că Dante Alighieri a ştiut cel mai bine care a fost soarta lui Avicenna după ce a părăsit acest plan. Marele scriitor italian îl aminteşte pe Avicenna înDivina Comedie, unde ilustrul spirit mahomedan aşteaptă în „antecamera Raiului” alături de alte figuri emblematic-pozitive, de facturi non-creştine, precum Vergiliu, Averroes, Homer, Horaţiu, Ovidiu, Socrate, Platon şi chiar Saladin, celebra căpetenie musulmană care s-a remarcat în luptele contra cruciaţilor!
Manage cookie consents/Administrează consimțămintele pentru cookie-uri.
To provide the best experience, we use technologies such as cookies to store and/or access device information. Consent to these technologies allows us to process data such as browsing behavior or unique IDs on this site. Not giving your consent or withdrawing your consent may negatively affect certain functionalities and features.
Pentru a oferi cea mai bună experiență, folosim tehnologii, cum ar fi cookie-uri, pentru a stoca și/sau accesa informațiile despre dispozitive. Consimțământul pentru aceste tehnologii ne permite să procesăm date, cum ar fi comportamentul de navigare sau ID-uri unice pe acest site. Dacă nu îți dai consimțământul sau îți retragi consimțământul dat poate avea afecte negative asupra unor anumite funcționalități și funcții.
Funcționale/Functional
Always active
Technical storage or access is strictly necessary for the legitimate purpose of enabling the use of a specific service explicitly requested by a subscriber or user or for the sole purpose of executing the transmission of a communication over an electronic communications network. Stocarea tehnică sau accesul este strict necesară în scopul legitim de a permite utilizarea unui anumit serviciu cerut în mod explicit de către un abonat sau un utilizator sau în scopul exclusiv de a executa transmiterea unei comunicări printr-o rețea de comunicații electronice.
Preferințe
Stocarea tehnică sau accesul este necesară în scop legitim pentru stocarea preferințelor care nu sunt cerute de abonat sau utilizator.
Statistici/Statistics
The technical storage or access that is used exclusively for statistical purposes.The technical storage or access that is used exclusively for anonymous statistical purposes. Without a subpoena, voluntary compliance on the part of your Internet Service Provider, or additional records from a third party, information stored or retrieved for this purpose alone cannot usually be used to identify you.
Marketing
Technical storage or access is necessary to create user profiles to which we send advertising or to track the user on a website or across multiple websites for similar marketing purposes. . Stocarea tehnică sau accesul este necesară pentru a crea profiluri de utilizator la care trimitem publicitate sau pentru a urmări utilizatorul pe un site web sau pe mai multe site-uri web în scopuri de marketing similare.
dar ea poseda în zorii Islamului, nu mai mult decât un caracter rudimentar; mare parte din litere aveau aceeaşi înfăţişare şi, având în vedere că vocalele nu erau indicate, înţelesul multor cuvinte era dat doar prin context. Evoluţia scrierii a trebuit astfel să se dezvolte în mod necesar în direcţia unei mai mari diferenţieri. În acelaşi timp a integrat schema simbolică pe care am descris-o mai sus. Tendinţa ‘hieratică’ care accentuează fără greutate formele distinctive ale fiecărei litere este echilibrată de tendinţa naturală inerentă a scrierii de a contopi totul într-un ritm continuu.
pagina de titlu şi Kûfî cu forme împletite, care a devenit unul din motivele ornamentale favorite în arta magrebină, şi mai precis în arta tencuirii sculptate.
