Metoda “încercare şi eroare”– Teoria echilibrului punctual

  Metoda “încercare şi eroare”– Teoria echilibrului punctual   Majoritatea oamenilor de ştiinţă care cred în evoluţionism acceptă teoria neo-darwinistă a unei evoluţii lente, gradate. În ultimii zeci de ani, totuşi, a fost propus un model diferit. Numit „teoria echilibrului punctual“, acest model susţine că speciile vii au apărut nu prin intermediul unei serii de […]

0Shares

 

Metoda “încercare şi eroare”– Teoria echilibrului punctual
 
Majoritatea oamenilor de ştiinţă care cred în evoluţionism acceptă teoria neo-darwinistă a unei evoluţii lente, gradate. În ultimii zeci de ani, totuşi, a fost propus un model diferit. Numit „teoria echilibrului punctual“, acest model susţine că speciile vii au apărut nu prin intermediul unei serii de mici modificări, aşa cum susţinea Darwin, ci prin intermediul unor transformări bruşte şi de mari proporţii.
 
Primii suporteri gălăgioşi ai acestei idei au apărut la începutul anilor 1970. Doi paleontologi americani, Niles Eldredge şi Stephen Jay Gould erau foarte conştienţi de faptul că pretenţiile teoriei neo-darwiniste erau complet respinse de dovezile fosile. Fosilele au dovedit faptul că organismele vii nu îşi aveau originea într-o evoluţie gradată, ci că acestea au apărut dintr-o dată şi complet formate. Neo-darwiniştii trăiau însă cu speranţa deşartă – şi încă o mai fac – că formele tranziţionale aşa-zis pierdute vor fi găsite într-o bună zi. Înţelegând că această speranţă era complet nefondată, Eldredge şi Gould au fost totuşi incapabili să-şi abandoneze dogma lor evoluţionistă, prin urmare au venit cu ideea unui alt model: teoria echilibrului punctual. Aceasta afirmă că evoluţia nu a avut loc ca rezultat al unor variaţii minore, ci mai degrabă prin modificări bruşte şi radicale.
 
 
Singurul scop al acestui model a fost acela de a oferi o explicaţie lipsurilor din dovezile fosile pe care modelul neo-darwinist nu le putea explica. Cu toate acestea, este mult prea puţin raţional să încerci să explici lipsa fosilelor din evoluţia păsărilor, afirmând că „o pasăre a ieşit dintr-o dată dintr-un ou de reptilă“, deoarece, aşa cum au admis chiar evoluţioniştii, evoluţia speciilor spre alte specii necesită transformări de mari proporţii şi avantajoase în ceea ce priveşte informaţia genetică. Totuşi nicio mutaţie, indiferent de natura ei, nu îmbunătăţeşte informaţia genetică şi nici nu adaugă ceva acestei informaţii. Mutaţiile pot doar să afecteze negativ informaţia genetică. Astfel încât, „mutaţiile majore“ imaginate de teoria echilibrului punctual vor putea cauza doar degradări sau deteriorări „majore“, adică „mari“ ale informaţiei genetice.Acest model nu era altceva decât un model pentru fantezii. Spre exemplu, paleontologul european O. H. Shindewolf, cel care a deschis calea pentru Eldredge şi Gould, susţinea că prima pasăre a apărut dintr-un ou de reptilă, ca urmare a unei „mutaţii majore“, şi aceasta ca rezultat al unui accident „foarte mare“ care a avut loc în structura genetică.14 Conform aceleiaşi teorii, unele animale de uscat s-ar fi putut transforma în balene uriaşe, trecând printr-o transformare bruscă şi vastă. Aceste afirmaţii, contrazicând toate regulile geneticii, biofizicii şi biochimiei sunt la fel de ştiinţifice precum basmele în care broaştele se transformă în prinţi! Cu toate acestea, fiind afectaţi de criza în care se aflau revendicările neo-darwiniste, unii paleontologi evoluţionişti au îmbrăţişat această teorie, care are drept trăsătură specifică faptul că este mai bizară decât însuşi neo-darwinismul.
 
Punctuated equilibrium IT.svg Metoda “încercare şi eroare”– Teoria echilibrului punctualMai mult decât atât, modelul „echilibrului punctual“ colapsează încă de la primii paşi datorită incapacităţii de a aborda problema originii vieţii, aceeaşi problemă ce respinge încă de la început şi modelul neo-darwinist. Întrucât nici măcar o singură proteină nu a putut să apară la întâmplare, dezbaterea asupra faptului că un organism format din trilioane de asemenea proteine a suferit o evoluţie „punctuală“ sau „gradată“ este lipsită de sens.
 
În ciuda tuturor acestor aspecte, modelul care este luat în considerare atunci când se discută despre „evoluţie“ este tot cel al neo-darwinismului. În capitolele care vor urma, vom examina mai întâi două mecanisme imaginare ale modelului neo-darwinist, iar apoi vom arunca o privire asupra dovezilor fosile pentru a testa acest model. După aceea, vom insista asupra problematicii originii vieţii, care invalidează atât modelul neo-darwinist, cât şi toate celelalte modele evoluţioniste cum ar fi cel al „evoluţiei în salturi“.
 
Dar, înainte de a trece la aceasta, ar fi de folos să reamintim că realitatea cu care ne vom confrunta la fiecare stadiu este aceea că scenariul evoluţionist este un basm pentru copii, o mare mistificare, care este într-o totală contradicţie cu lumea reală. Acesta este un scenariu ce a fost folosit pentru inducerea în eroare a întregii lumi, în ultimii 140 de ani. Mulţumită ultimelor descoperiri ştiinţifice, continuarea apărării acestei teorii a devenit în sfârşit imposibilă.
sursa: Harun Yahya
Source Link

Views: 3

0Shares

Originea mamiferelor

Originea mamiferelor   Aşa cum am spus anterior, teoria evoluţionistă propune faptul că anumite creaturi imaginare ce au ieşit din mare s-au transformat în reptile, iar apoi păsările au evoluat din reptile. Conform aceluiaşi scenariu, reptilele sunt strămoşii nu numai ai păsărilor, ci şi ai mamiferelor. Totuşi, între cele două clase există foarte mari diferenţe. […]

0Shares

Originea mamiferelor

 

Aşa cum am spus anterior, teoria evoluţionistă propune faptul că anumite creaturi imaginare ce au ieşit din mare s-au transformat în reptile, iar apoi păsările au evoluat din reptile. Conform aceluiaşi scenariu, reptilele sunt strămoşii nu numai ai păsărilor, ci şi ai mamiferelor. Totuşi, între cele două clase există foarte mari diferenţe. Mamiferele sunt animale cu sânge cald (aceasta înseamnă că pot să-şi genereze propria lor căldură şi să o menţină la un nivel stabil), dau naştere la pui vii, pui sunt hrăniţi cu lapte matern, iar trupurile lor sunt acoperite de blană sau păr. Pe de altă parte, reptilele au sângele rece (cu alte cuvinte, ele nu pot genera căldură, iar temperatura trupului lor se modifică în concordanţă cu temperatura externă), depun ouă, nu-şi hrănesc puii cu lapte, iar trupurile lor sunt acoperite cu solzi.

bat fossil Originea mamiferelorUnul dintre exemplele barierelor structurale dintre reptile şi mamifere este structura maxilarelor. Maxilarele mamiferelor sunt alcătuite dintr-un singur os mandibular ce conţine şi dinţii. În cazul reptilelor, există trei oase mai mici dispuse de ambele părţi ale mandibulei. O altă diferenţă fundamentală este aceea că mamiferele au trei oscioare în urechea medie (ciocănaşul, nicovala şi scăriţa). Reptilele nu au decât un singur os în urechea medie. Evoluţioniştii susţin că mandibula şi urechea medie a reptilelor au evoluat gradat în mandibula şi urechea medie a mamiferelor. Problema cum o ureche medie cu un singur os a evoluat într-una cu trei oase şi cum anume s-a putut păstra în funcţiune în acelaşi timp şi simţul auzului, nu a putut fi explicată niciodată. Şi nu ne mai surprinde faptul că nu s-a găsit niciodată nici măcar o singură fosilă care să facă legătura între reptile şi mamifere.

 
Tocmai de aceea, scriitorul evoluţionist Roger Lewin a fost forţat să spună: „Tranziţia la primul mamifer, care probabil că s-a întâmplat într-una, sau cel mult două linii de descendenţă, rămâne încă o enigmă.“
 
George Gaylord Simpson, una dintre cele mai cunoscute autorităţi evoluţioniste şi fondatorul teoriei neo-darwiniste, face următorul comentariu la această situaţie dificilă şi complicată:
 
„Cel mai enigmatic eveniment din istoria vieţii pe pământ este trecerea de la Mezozoic, Epoca reptilelor, la Epoca mamiferelor. Este ca şi cum a fost trasă pe neaşteptate o cortină, pe scena unde rolurile principale le deţineau reptilele, în special dinozaurii, aceştia fiind într-un număr foarte mare şi într-o uluitoare varietate; apoi cortina s-a ridicat dintr-o dată pentru a ne prezenta acelaşi decor, dar o cu totul altă distribuţie, în care dinozaurii nu mai apar deloc, alte reptile sunt acum dominante, şi toate rolurile principale sunt jucate de mamifere de toate felurile, a căror prezenţă cu greu am fi putut-o bănui în actele precedente.“
 
Mai mult decât atât, atunci când mamiferele au apărut brusc, ele erau deja foarte diferite unele de celelalte. Aceste animale diferite includeau: lilieci, cai, şoareci şi balene, care sunt toate mamifere, şi toate au apărut în aceeaşi perioadă geologică. A stabili o legătură evoluţionistă între ele este absolut imposibil, chiar şi pentru cea mai îndrăzneaţă imaginaţie. Zoologul evoluţionist R. Eric lombard a subliniat următoarele lucruri, într-un articol apărut în revista, Evoluţionismul:
 
„Cei care caută anumite informaţii utile în construcţia filogenezei clasei mamiferelor, vor fi foarte dezamăgiţi.“62
 
Toate acestea demonstrează că toate vieţuitoarele au apărut pe pământ dintr-o dată şi într-o formă completă, fără niciun proces evoluţionist. Aceasta este o evidenţă concretă a faptului că ele au fost create. Cu toate acestea, evoluţioniştii încearcă să interpreteze faptul că speciile vii au apărut într-o anumită ordine ca semn al evoluţiei. Cu toate acestea, secvenţa prin care aceste vieţuitoare au apărut este „ordinea creaţiei“, întrucât nu este posibil să vorbim despre un proces evolutiv. Prin intermediul unei creaţii superioare şi perfecte, oceanele şi mai apoi uscatul au fost populate cu fiinţe vii, iar în final, a fost creat omul.
 
Contrar poveştii „omului-maimuţă“, care a fost impusă maselor prin intermediul unei propagande mediatice intensive, şi omul a apărut pe pământ dintr-o dată şi într-o formă desăvârşită.
Source Link

Views: 1

0Shares

De ce nu poate explica selecţia naturală complexitatea

De ce nu poate explica selecţia naturală complexitatea   Selecţia naturală nu contribuie cu nimic la teoria evoluţionismului, deoarece acest mecanism nu poate niciodată să mărească sau să îmbunătăţească informaţia genetică a unei specii. De asemenea, ea nu poate nici să transforme o specie într-o alta: o stea de mare într-un peşte, un peşte într-o […]

0Shares

De ce nu poate explica selecţia naturală complexitatea

 

Selecţia naturală nu contribuie cu nimic la teoria evoluţionismului, deoarece acest mecanism nu poate niciodată să mărească sau să îmbunătăţească informaţia genetică a unei specii. De asemenea, ea nu poate nici să transforme o specie într-o alta: o stea de mare într-un peşte, un peşte într-o broască, o broască într-un crocodil sau un crocodil într-o pasăre. Cel mai mare apărător al teoriei echilibrului punctual, Stephen Jay Gould se referă la acest impas al selecţiei naturale după cum urmează:
wild life facts and findings hunting tiger almost catching a zebra De ce nu poate explica selecţia naturală complexitatea
 
“Esenţa darwinismului rezidă într-o singură frază: selecţia naturală este forţa creatoare a transformării evoluţioniste. Nimeni nu neagă faptul că selecţia va juca un rol negativ, eliminându-i pe cei care nu se potrivesc. Teoriile darwiniste susţin însă şi că aceasta îi va crea pe cei care se potrivesc.”
 
O altă metodă înşelătoare dintre cele folosite de evoluţionişti în ceea ce priveşte selecţia naturală, este efortul lor de a prezenta acest mecanism ca fiind unul conştient. Cu toate acestea, selecţia naturală nu are conştiinţă. Ea nu posedă o voinţă care să decidă ce anume este bun şi ce anume este rău pentru formele de viaţă. Prin urmare, sistemele biologice şi organele ce posedă caracteristica „complexităţii ireductibile“ nu pot fi explicate prin selecţia naturală. Aceste sisteme şi organe sunt compuse dintr-un umăr mare de părţi ce cooperează între ele, şi care nu sunt folositoare dacă una dintre părţi lipseşte sau nu funcţionează corect. (Spre exemplu, ochiul uman nu funcţionează decât dacă există împreună toate componentele sale intacte.) Prin urmare, voinţa care ţine toate aceste părţi împreună ar trebui să fie capabilă să prevadă viitorul şi să ţintească direct spre avantajul care trebuie obţinut în faza finală. Întrucât selecţia naturală nu posedă nici conştiinţă şi nici voinţă proprie, ea nu poate să facă aşa ceva. Acest fapt, care demolează fundamentele teoriei evoluţiei l-a îngrijorat şi pe Darwin, care a scris: „Dacă se va putea demonstra că există vreun organ complex, care nu s-ar fi putut forma prin intermediul unui număr foarte mare de modificări mici şi succesive, teoria mea va fi cu desăvârşire desfiinţată.“
Source Link

Views: 1

0Shares