Tag: fosile

Australopithecus: o specie de maimuţe

Australopithecus: o specie de maimuţe   Prima categorie, genul Australopithecus înseamnă „maimuţa din sud“, aşa cum am spus anterior. Se presupune că aceste creaturi au apărut mai întâi în Africa, în urmă cu circa 4 milioane de ani şi au trăit până acum 1 milion de ani. În rândul australopithecinelor există mai multe specii. Evoluţioniştii […]

Australopithecus: o specie de maimuţe

 
Prima categorie, genul Australopithecus înseamnă „maimuţa din sud“, aşa cum am spus anterior. Se presupune că aceste creaturi au apărut mai întâi în Africa, în urmă cu circa 4 milioane de ani şi au trăit până acum 1 milion de ani. În rândul australopithecinelor există mai multe specii. Evoluţioniştii presupun că cea mai veche specie de Australopithecus ar fi Australopithecus afarensis. După aceasta urmează Australopithecus africanus şi apoi Australopithecus robustus, care are oase ceva mai mari. În ceea ce priveşte Australopithecus boisei, unii cercetători o acceptă ca fiind o altă specie, iar alţii ca fiind o subspecie al lui Australopithecus robustus.
 
Toate speciile din genul Australopithecus sunt maimuţe dispărute, care se aseamănă cu maimuţele din zilele noastre. Capacitatea craniilor lor este la fel sau mai mică decât cele ale cimpanzeilor de astăzi. Ele aveau părţi alungite la nivelul mâinilor şi picioarelor cu care obişnuiau să se urce în copaci, exact ca cimpanzeii din zilele noastre, iar picioarele lor erau alcătuite în aşa fel încât să poată să apuce şi să se susţină pe ramuri. Aveau o înălţime mică (maxim 130 cm) şi, exact ca şi cimpanzeii de astăzi, masculul Australopithecus era mai mare decât femela. Multe alte caracteristici – cum ar fi detalii ale craniului, apropierea poziţiei ochilor, molarii de formă ascuţită, structura mandibulei, mâinile lungi şi picioarele scurte – constituie dovezi clare că aceste creaturi nu erau deloc diferite de maimuţele din zilele noastre.
australopithecus Australopithecus: o specie de maimuţe
Cu toate acestea, evoluţioniştii susţin că, deşi australopithecinele posedă anatomia maimuţelor, totuşi, spre deosebire de maimuţe, ele aveau mersul vertical, asemeni oamenilor.
Afirmaţia că australopithecinele aveau mersul vertical a fost susţinută decenii întregi de paleoantropologi precum Richard Leakey şi Donald C. Johanson. Dar mulţi oameni de ştiinţă care au efectuat studii îndelungate asupra structurii scheletului australopithecinelor, au dovedit invaliditatea acestui argument. Cercetări extinse realizate asupra diferitelor specimene de Australopithecus de către doi anatomişti de renume mondial din Anglia şi SUA, Lord Solly Zuckerman şi prof. Charles Oxnard au demonstrat că aceste creaturi nu au mers deloc asemenea oamenilor. După ce a studiat oasele acestor fosile de-a lungul a 15 ani, mulţumită permisiunii guvernului britanic, lordul Zuckerman şi echipa sa formată din cinci specialişti au ajuns la concluzia că australopithecinele erau doar nişte maimuţe obişnuite care nu au fost deloc bipede, deşi Zuckerman era şi el un adept al evoluţionismului. În mod corespunzător, Charles E. Oxnard, care este un alt evoluţionist faimos pentru cercetările sale asupra acestui subiect, a comparat structura scheletului australopithecinelor cu cel al urangutanilor din zilele noastre.
 
Faptul că Australopithecus nu poate fi considerat strămoşul omului este de asemenea acceptat de către sursele evoluţioniste. Cunoscuta revistă franţuzească Science et vie a pus acest subiect pe coperta numărului ei din mai 1999. Articolul expunea povestea Lucy, cel mai cunoscut specimen fosil al lui Australopithecus afarensis, sub titlul „Adieu Lucy“(Adio Lucy), şi vorbea despre necesitatea îndepărtării lui Australopithecus din arborele genealogic al familiei umane. Articolul, ce se baza pe descoperirea unui nou Australopithecus, având numărul de cod St W573, susţinea:
 
„O nouă teorie afirmă că genul Australopithecus nu se află la rădăcina rasei umane… Rezultatele obţinute de la singura femelă a cărei examinare este autorizată, St W573, sunt diferite faţă de teoriile obişnuite privind strămoşii omului: ele distrug arborele genealogic al hominizilor. Primatele mari, comsiderate a fi strămoşii omului, au fost înlăturate din ecuaţia acestui arbore genealogic… Australopithecus şi speciile Homo (umane) nu fac parte din aceeaşi ramură. Strămoşii direcţi ai omului încă mai aşteaptă să fie descoperiţi.“
Source Link

Views: 2

Homo Rudolfensis

Termenul Homo rudolfensis este numele dat câtorva fragmente de fosile dezgropate în anul 1972. Această specie ce se presupune că ar fi reprezentată prin aceste fragmente fosile, a fost denumită Homo rudolfensis, deoarece fosilele au fost găsite în apropierea Lacului Rudolf din Kenya. Majoritatea paleoantropologilor acceptă că aceste fosile nu aparţin unei specii distincte, şi […]

Termenul Homo rudolfensis este numele dat câtorva fragmente de fosile dezgropate în anul 1972. Această specie ce se presupune că ar fi reprezentată prin aceste fragmente fosile, a fost denumită Homo rudolfensis, deoarece fosilele au fost găsite în apropierea Lacului Rudolf din Kenya. Majoritatea paleoantropologilor acceptă că aceste fosile nu aparţin unei specii distincte, şi că de fapt, creatura denumită Homo rudolfensis este una şi aceeaşi cu Homo habilis.
 
Richard Leakey, cel care a dezgropat fosilele, a prezentat craniul desemnat prin „KNM-ER 1470“, presupus a avea 2,8 milioane de ani, drept cea mai mare descoperire din istoria antropologiei. Conform lui Leakey, această creatură, care avea o capacitate a craniului foarte mică, asemeni lui Australopithecus, şi un chip asemănător oamenilor din zilele noastre, era veriga lipsă dintre Australopithecus şi oameni. Totuşi, după o vreme, s-a descoperit că faţa aproape umană a craniului KNM-ER 1470, ce apare adesea pe coperţile revistelor de ştiinţă şi ale renumitelor ziare ştiinţifice, a fost rezultatul unei reasamblări greşite a fragmentelor craniului, care se pare că ar fi fost deliberată. Profesorul Tim Bromage, care conduce studii despre anatomia facială umană, a descoperit acest lucru cu ajutorul simulării computerizate, în anul 1992:
 
“Atunci când [KNM-ER 1470] a fost reconstruită pentru prima oară, chipul a fost suprapus peste craniu într-o poziţie aproape verticală, foarte asemănătoare cu chipurile oamenilor din zilele noastre. Totuşi, studii recente ale relaţiilor anatomice arată că în realitate, faţa avea o ieşitură proeminentă, ceea ce îi crea un aspect asemănător maimuţelor, cam cum era cel al lui Australopithecus.”
 
Paleoantropologul evoluţionist J.E. Cronin afirmă următoarele referitor la acest subiect:
 
„… construcţia feţei sale relativ robuste, unghiul nazal-alveolar aplatizat (ceea ce aminteşte de faţa plată a australopithecinelor), cu o lăţime cranială maximă mică (la nivelul temporal), juga canină puternică şi molari mari (aşa cum este indicat de rădăcinile rămase) sunt toate trăsături relativ primitive, care alătură specimenul membrilor din clasa Australopithecus africanus.“
 
C. Loring Brace de la Universitatea din Michigan a ajuns şi el la aceeaşi concluzie. În urma rezultatelor studiilor pe care le-a realizat asupra structurii mandibulei şi dinţilor craniului 1470, el a anunţat că „plecând de la mărimea palatului şi expansiunea zonei destinate rădăcinilor molarilor, se pare că ER 1470 avea un chip şi o dentiţie în întregime asemănătoare lui Australopithecus.“
 
inner ear Homo RudolfensisProfesorul Alan Walker, un paleoantropolog de la Universitatea John Hopkins şi care a realizat studii intensive asupra lui KNM-ER 1470, la fel ca şi Leakey, susţine aceeaşi afirmaţie, că această creatură nu ar trebui clasificată drept membru al genului Homo – cu alte cuvinte, ca aparţinând speciei umane, ci mai degrabă ar trebui plasată în genul Australopithecus.80
 
În concluzie, clasificări precum Homo habilis sau Homo rudolfensis ce sunt prezentate drept verigi tranziţionale între australopithecine şi Homo erectus sunt în întregime imaginare. S-a confirmat deja de către mulţi cercetători din zilele noastre, că aceste fiinţe sunt membri ai seriei Australopithecus. Toate caracteristicile lor anatomice indică faptul că ele sunt o specie de maimuţe.
 
This fact has been further established by two evolutionist anthropologists, Bernard Wood and Mark Collard, whose research was published in 1999 in Science magazine. Wood and Collard explained that the Homo habilis and Homo rudolfensis (Skull 1470) taxa are imaginary, and that the fossils assigned to these categories should be attributed to the genus Australopithecus:
 
Acest fapt a fost stabilit ulterior de către doi antropologi evoluţionişti, Bernard Wood şi Mark Collard, ale căror cercetări au fost publicate în anul 1999, în revista Science. Wood şi Collard au explicat faptul că diviziunea taxonomică Homo habilis şi Homo rudolfensis (craniul 1470) este imaginară, şi că fosilele repartizate acestor categorii ar trebui atribuite genului Australopithecus:
 
„Ceva mai recent, speciile fosile au fost asociate lui Homo, pe baza mărimii absolute a craniului, a deducţiilor legate de abilitatea lor de a folosi un limbaj şi de funcţiile mâinii, cât şi a discuţiilor referitoare la capacitatea lor de a construi unelte din piatră. Cu doar câteva excepţii, definirea şi folosirea genurilor în cadrul evoluţiei umane, şi a demarcaţiilor lui Homo, au fost tratate ca şi cum nu ar fi ridicat nicio problemă. Dar… date recente, noi interpretări ale dovezilor deja existente şi limitările înregistrărilor paleoantropologice invalidează criteriile existente de atribuire a acestui grup taxonomic lui Homo.
 
… în practică, speciile hominide fosile sunt repartizate lui Homo pe baza unuia sau mai multe dintr-un număr de patru criterii… Acum este totuşi evident că niciunul dintre aceste criterii nu este satisfăcător. Rubiconul cerebral este problematic întrucât capacitatea absolută a craniului are o semnificaţie biologică discutabilă. În acelaşi fel, există o dovadă convingătoare că funcţia limbajului nu poate fi indicată cu certitudine doar prin aparenţa brută a creierului, şi că părţile creierului aflate în legătură cu limbajul nu sunt chiar atât de strict localizate precum o indicau studiile anterioare…
 
… Cu alte cuvinte, dacă se atribuie toate materialele lui Homo habilis şi Homo rudolfensis valabile din punct de vedere taxonomic genului Homo, atunci acest gen nu mai este corespunzător terminologiei sale iniţiale. Prin urmare, Homo habilis şi Homo rudolfensis (sau Homo habilis sensu lato – în sens mai larg – pentru cei care nu sunt de acord cu subdiviziunea taxonomică a ‚omului timpuriu’) ar trebui excluşi din genul Homo. Alternativa taxonomică evidentă, care este aceea de a transfera una sau ambele aceste subdiviziuni taxonomice unei categorii taxonomice de hominizi deja existente, nu se poate face fără probleme, dar noi recomandăm ca, pentru moment, atât Homo habilis cât şi Homo rudolfensis, să fie transferate genului Australopithecus.81
 
Concluzia lui Wood şi Collard confirmă concluzia pe care o susţinem aici: „Strămoşii ancestrali umani“ nu există de-a lungul istoriei. Fiinţele care sunt considerate ca fiind aşa ceva, sunt de fapt maimuţe care ar trebui să fie atribuite genului Australopithecus. Arhivele fosilifere arată că nu există nicio verigă evoluţionistă între aceste maimuţe dispărute şi genul Homo, cu alte cuvinte speciile umane care apar brusc în datele fosile.
Source Link

Views: 3

Evoluţionismul: o credinţă neştiinţifică

Evoluţionismul: o credinţă neştiinţifică   Lordul Solly Zuckerman este unul dintre cei mai renumiţi şi respectaţi oameni de ştiinţă din Marea Britanie. Ani de zile, el a studiat urmele fosile şi a condus investigaţii minuţioase. El a fost înnobilat datorită contribuţiilor sale aduse ştiinţei. Zuckerman este un evoluţionist. Prin urmare, comentariile sale asupra evoluţionismului nu […]

Evoluţionismul: o credinţă neştiinţifică

 

Lordul Solly Zuckerman este unul dintre cei mai renumiţi şi respectaţi oameni de ştiinţă din Marea Britanie. Ani de zile, el a studiat urmele fosile şi a condus investigaţii minuţioase. El a fost înnobilat datorită contribuţiilor sale aduse ştiinţei. Zuckerman este un evoluţionist. Prin urmare, comentariile sale asupra evoluţionismului nu pot fi privite ca preconcepute sau ca lipsite de substanţă. După ani îndelungaţi de cercetări asupra fosilelor incluse în scenariul evoluţiei umane, el a ajuns la concluzia că ceea ce se prezintă ca fiind arborele genealogic nu are niciun suport ştiinţific.

Zuckerman a prezentat şi un concept interesant denumit „spectrul ştiinţelor“, ce se întindea de la cele considerate a fi ştiinţifice, la cele pe care le considera a fi neştiinţifice. Conform spectrului lui Zuckerman, cele mai ştiinţifice domenii – care există, depinzând de date ştiinţifice şi concrete – ar fi fizica şi chimia. După ele, ar urma ştiinţele biologice şi cele sociale. La cel mai îndepărtat capăt al spectrului, adică partea considerată a fi cea mai „neştiinţifică“, s-ar afla „percepţia extrasenzorială“– concepte precum telepatia şi „cel de-al şaselea simţ“– iar, în final „evoluţia omului“. Iată cum a explicat Zuckerman deducţiile sale:

evolutionismulblank Evoluţionismul: o credinţă neştiinţifică

„Atunci noi ne mutăm în afara registrului adevărului obiectiv, în domeniile presupusei ştiinţe biologice, precum percepţiile extrasenzoriale sau interpretarea istoriei fosilelor umane, acolo unde totul este posibil pentru cel care crede – şi unde cel care crede cu fervoare este uneori capabil să creadă în acelaşi timp în mai multe lucruri contradictorii.“

Robert Locke, editorul revistei Discovering Archeology, o importantă publicaţie despre originile omului, descrie în această revistă modul în care „căutarea strămoşilor omului conferă mai multă ardoare decât lumină“, citându-l pe renumitul paleoantropolog Tim White: „Suntem cu toţii frustraţi datorită tuturor întrebărilor la care nu suntem în stare să oferim un răspuns.“

Articolul lui Locke trece în revistă impasul teoriei evoluţioniste asupra originilor omului şi propaganda lipsită de temei ce se răspândeşte în jurul acestui subiect:

„Probabil că niciun alt domeniu al ştiinţei nu este mai plin de litigii decât cel al căutării originilor omului. Paleontologii de elită nu cad de acord nici măcar asupra celor mai de bază trăsături esenţiale ale arborelui genealogic uman. Noi ramuri cresc cu surle şi trâmbiţe, pentru a se vesteji şi muri în faţa unor noi descoperiri de fosile.“

Source Link

Views: 1