Notice: Function wp_get_inline_script_tag was called incorrectly. Unable to set inline script data. Please see Debugging in WordPress for more information. (This message was added in version 7.0.0.) in /home/farasens/public_html/wp-includes/functions.php on line 6170

Sistem de guvernare islamic

    Există vreo dovadă în Coran că instaurarea unui sistem de guvernare islamic ar fi obligatorie?   Există numeroase dovezi în acest sens. În Coran, în 3:154 „Această treabă în întregime este a lui Allah!” şi în 7:54 „Şi nu este decât a Lui înfăptuirea şi stăpânirea.”. Din nou, aşa cum am explicat la […]

 

 

Există vreo dovadă în Coran că

instaurarea unui sistem de guvernare islamic ar fi obligatorie?

 

islamic-politicalExistă numeroase dovezi în acest sens. În Coran, în 3:154 „Această treabă în întregime este a lui Allah!” şi în 7:54 „Şi nu este decât a Lui înfăptuirea şi stăpânirea.”. Din nou, aşa cum am explicat la întrebarea pusă precedent, problema unor oameni este că se opresc la admiterea lui Dumnezeu drept creator, însă atunci când vorbim de dreptul lui Dumnezeu, Creatorul, de a guverna şi de a ne spune ce să facem, atunci ei consideră acest lucru separat. Acest verset frumos şi foarte concis aduce ambele aspecte laolaltă, şi anume, dacă cineva acceptă că Dumnezeu este creatorul, atunci el ar trebui si să admită faptul că El este cel care ar trebui să guverneze. A guverna, aici, nu în seamnă doar că El ar trebui să guverneze universul în termenii fenomenelor fizice, dar şi al legilor morale, sociale, politice, economice. Acestea toate sunt în cele din urmă autoritatea şi domeniul lui Dumnezeu. În mod similar, există un citat foarte interesant în Coran în 43:84 „El este Cel care este Domn în cer şi care este Domn pe pământ; El este Cel Înţelept [şi] Atoateştiutor!”. Nu este ca şi cum unii oameni se gândesc că domeniul lui Dumnezeu este legat doar de aspectele spirituale, pentru că Dumnezeu ar fi mult prea ocupat pentru a-şi mai face griji pentru lucrurile noastre lumeşti. Dumnezeu este Domnul în ceruri şi aspectul spiritual al vieţilor noastre ar trebui dedicat Lui, precum şi viaţa pământească. Viaţa noastră pământească nu presupune doar rugi sau fapte bune. Drepturile lumeşti includ aspecte economice, în aceeaşi măsură în care includ aspecte sociale şi politice. Această abordare ne arată nouă care este orientarea Islamului. Există două citate în Coran care folosesc aceleaşi expresii în 6:57 şi 12:40 „El este Cel mai bun dintre judecători!” şi „Judecata nu este decât la Allah!”. Acestea sunt citate cuprinzătoare care abordează chestiunea slujirii si acceptării directivelor lui Dumnezeu.

Într-un fragment interesant sunt descrişi cei care refuză să conducă sau să judece conform revelaţiei lui Dumnezeu, şi acţionează precum necredincioşii, făcătorii de rău şi răzvrătiţii. În Coran, in 5:47-53 se spune „Deci să judece neamul Evangheliei după ceea ce Allah a trimis ăn ea! Iar aceia care nu judecă după ceea ce a pogorât Allah, aceia sunt netrebnici.”. Apoi descrie lucrurile specifice, iar în finalul versetului spune că oricine nu judecă în conformitate cu ce a revelat Allah, acela este un răufăcător. Mai apoi ei sunt descrişi ca nişte răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu. Dacă o persoană care se află într-o poziţie de conducere nu se mulează pe aceste reguli, atunci el capătă cele trei caracteristici. În mod interesant, acelaşi fragment se adresează Profetului Muhammed, spunându-i în versetul 48 „Deci fă judecată între ei după ceea ce ţi-a trimis Allah”. Chiar şi Profetului însuşi i-a fost poruncit să implementeze legea lui Dumnezeu. Această secţiune se finalizează prin întrebarea oamenilor „Şi, oare, voiesc ei judecata din vremea păgâniei?” şi apoi spune „Dar cine, oare, ar putea fi mai bun judecător decât Allah, pentru un neam care se crede statornic?”. Coranul este plin de trimiteri directe, indirecte, explicite, implicite care arată fără să lase nici un loc de dubiu că instaurarea unui sistem islamic de conducere este obligatoriu pentru musulmani.

Găsim în tradiţia profetică multe locuri în care Profetul ne vorbeşte despre necesitatea existenţei unui emir sau unui conducător. O dată el a spus că dacă trei oameni călătoresc, ei ar trebui să-şi aleagă pe unul dintre ei drept căpetenie sau conducător. La ce să ne aşteptăm atunci în cazul unui întreg stat? Vorbind din punct de vedere istoric nu există nici o îndoială că Profetul Muhammed nu a acţionat doar ca un profet în sens obişnuit, ci el a fost de asemenea un om al statului, el a fost căpetenia statului el a administrat problemele musulmanilor, el a instaurat mecanismul care s-a îngrijit implementarea acestor reguli. De fapt de multe ori când citim Coranul, observăm că se adresează credincioşilor folosind pluralul. Chiar şi în chestiunile legate de rugăciune se adresează oamenilor la plural, arătând orientarea colectivă şi îndatorirea noastră de a acţiona împreună ca o comunitate pentru implementarea voinţei lui Dumnezeu. De multe ori Coranul vorbeşte despre reguli şi aspecte ale legii penale pe care o singură persoană nu le poate implementa, aşadar simplul fapt că aceste reguli sunt menţionate în Coran ne arată că ar trebui să existe o formă de stat şi conducere organizată care să se asigure că regulile sunt implementate într-un mod corect şi imparţial. Aceasta este dovada suficientă că nu putem separa religia de stat în Islam.

 

 

 

________________________________

sursa: Interviuri cu Jamal Badawi

Source Link

Views: 4

Jurisprudenții despre obiectivele conducerii islamice

  Sevinci Gemaledin   Cum definesc jurisprudenţii musulmani aceste obiective în forma lor concretă? Jamal Badawi: Ibn Taymiyyah se raportează la ele drept iqamat al-‘adl sau instaurarea echilibrului şi dreptăţii. Totul poate cădea sub incidenţa acestei expresii concrete fundamentale. Înainte de Ibn Taymiyyah, Al Mawirdi defineşte obiectivul unei conduceri cu adevărat islamice drept o succesiune […]

 

Sevinci Gemaledin

 

Cum definesc jurisprudenţii musulmani aceste obiective în forma lor concretă?

Jamal Badawi:

mesas_gradIbn Taymiyyah se raportează la ele drept iqamat al-‘adl sau instaurarea echilibrului şi dreptăţii. Totul poate cădea sub incidenţa acestei expresii concrete fundamentale. Înainte de Ibn Taymiyyah, Al Mawirdi defineşte obiectivul unei conduceri cu adevărat islamice drept o succesiune a modului în care Profetul Muhammed a administrat relaţia dintre siguranţa credinţei şi administrarea lucrurilor lumeşti. Aceasta este o integrare minunată a ambelor aspecte temporale riguroase şi ne arată nouă că Islamul nu face acea separare. În general jurisprudenţii musulmani acceptă faptul că obiectivele unei onduceri musulmane, dacă vrem să fie descrisă în mod explicit, sunt cele sugerate în definiţia dată de Imamul Aş-Şatibi. Acesta a fost un mare jurisprudent care după ce a aprofundat natura învăţăturilor islamice, a afirmat că acestea pot fi sumarizate drept cele care servesc cinci obiective principale. Ele trebuie să pătreze în siguranţă credinţa, viaţa, mintea, onoarea şi proprietatea; orice poate cădea sub incidenţa acestor domenii. Unii jurisprudenţi intră şi mai mult în detaliu, dar dacă privim cu atenţie la aceste definiţii, ele iniţiază baza asupra căreia diverse funcţiuni a unei conduceri cu adevărat islamice pot fi pronunţate. În mod imperativ musulmanii trebuie să instaureze un sistem de conducere bazat pe învăţăturile islamului. Nu există separare a religiei de stat, iar poziţia jurisprudenţilor musulmani este aproape unanim exprimată în acest sens.

 

 

Există excepţii care vă determină să spuneţi „aproape unanim”?

Jamal Badawi:

            Da, încerc să mă exprim cât de precis pot. Au existat unele păreri nesemnificative în trecut, dar si mai recent. În secolul VII al erei creştine şi primul secol islamic un grup desprins dintr-un alt grup care era şi el minoritar numit Al-Hawarij, cu o diviziune a grupului numit Al-Najidat au susţinut că, dacă oamenii pot instaura dreptate şi pot crea relaţionările fără o conducere anume, atunci au concluzionat că nu este necesară o conducere/un guvern. Ei spuneau că în absenţa acestei posibilităţi, atunci ar trebui instaurată o conducere. Într-un fel acesta este un consens,  însă nu este exprimat în mod decisiv precum la ceillţi jurisprudenţi – precum că trebuie să existe un sistem de givernare în cazul în care cineva vrea să instaureze propria ordine. În 1925 a existat o persoană destul de controversată, care a absolvit la Al-Azhar şi a lucrat în sistemul de justiţie în cadrul Curţii de Şariah din Egipt. El a publicat o carte care nu fusese atât de bine bazată, dar care a stârnit foarte multă controversă. Cartea se numea „Islamul şi Guvernarea” în care el a deviat de la opiniile aproape unanime ale musulmanlor de-a lungul istoriei, conform cărora religia şi statul nu ar trebui separate, el afirmând că misiunea profetică şi isntaurarea unei ordini politice sunt două lucruri diferite. El afirmat că statul islamic poate fi orice, atât imp cât Islamul este practicat din punct de vedere al aspectului religios.

            Atât timp cât oamenii îşi practică îndatorirea religioasă, el a afirmat că sistemul de guvernare poate fi unul oarecare: monarhie, dictatură, republică, socialism, fascism etc. El a afirmat că natura acestuia este irelevant si independent de religiozitate. Totuşi, perioada în care a apărut această carte a fost una destul de revelatoare. Această carte a fost publicată în 1925, la aproape un an de la abolirea califatului în Turcia, în urma revoluţiei conduse de Kemal Ataturk. Acesta a fost un aspect foarte rău dion istoria musulmanilor pentru că a fost întreruptă continuitatea unei ordini islamice din timpul Profetului până în 1924, chiar şi cu imperfecţiunile ei. A fost probabil cea mai veche ordine continuă din lume. Musulmanii îşi pierduseră încrederea în ei şi deveneau din ce în ce mai slabi, iar tările europene şi occidentale din ce în ce mai puternice. Mulţi musulmani au căzut în capcana imitării orbeşti a ocupatorilor şi colonizatorilor lor, iar aceasta pare că a reflectat spiritul acelor timpuri. În orice caz, au existat atât de multe replici bune scrise pentru acea carte, unele dintre ele susţinând că autorul se contrazisese în ea. Într-o parte el afirmă că religia trebuie separată de guvernare, dar între paginile 130 şi 144 el susţine că caracterul, inclusiv al conducerii Profetului Mohammed, în sensul că aceasta nu era doar o conducere religioasă, ci includea toate aspectele vieţii, ale oamenilor, atât economic, politic sau social. Cu excepţia acestor rare şi nesemnificative cazuri, unanimitatea aproape  desăvârşită a musulmanilor de-a lungul istoriei s-a bazat pe textul clar al Coranului şi tradiţiei profetice şi subliniază necesitatea imperativă de instaurare a unui sistem de guvernare pe bazele învăţăturilor islamice şi alegerii unui calif sau a unui lider pentru acel stat.

 

sursa: Interviuri cu Jamal Badawi

Source Link

Views: 0