Tag: necunoscut

CREDINȚA ÎN NECUNOSCUT ȘI CAUZALITATEA RAȚIONALĂ

partea intai

Islamul asociază credinţa în necunoscut cu principiul cauzalităţii raţionale. În Coran întâlnim des descrierea de către Allah a robilor săi evlavioşi care cred în necunoscut. De fapt, una din laturile Islamului – referitoare la dogmă şi la judecăţi – se întemeiază pe credinţa în necunoscut. Prin necunoscut se are în vedere aici necunoscutul a cărui sursă este revelaţia (Coranul şi Tradiţia autentică) şi nu necunoscutul ale cărui surse sunt visele, prezicerile, astrologia sau povestirile populare, şi nici măcar  aspectele care au la bază relatările persoanelor cu o evlavie deosebită, dacă revelaţia nu sprijină afirmaţiile lor. Deşi credinţa în necunoscutul care are la origine revelaţia reprezintă un stâlp de bază, de fapt, chiar miezul şi spiritul Islamului, Islamul respinge basmele, născocirile şi legendele care nu se sprijină pe logică şi pe experienţă şi îi îndrumă pe adepţii săi să se elibereze de influenţele şi de manifest ările acestora; există nenumărate versete şi tradiţii referitoare la acest lucru.

În ceea ce priveşte cauzalitatea raţională, nimic nu este mai edificator pentru importanţa ce i se acordă decât faptul că textul Coranului este plin de îndemnuri prin care se spune că raţiunea şi gândirea ar trebui puse la lucru, iar omul ar trebui să-şi sporească neîncetat cunoaşterea. Şi nimic nu este mai edificator pentru atenţia pe care Islamul o acordă raţiunii şi gândirii decât interesul acordat de Coran – aşa după cum am arătat mai sus – metodei de judecare asupra lucrurilor, persoanelor şi opiniilor, metodă care are la bază două fundamente: ştiinţa şi imparţialitatea.

Cuvintele „minte“, „gând“, „sens“ şi „pomenire“ (a lui Allah), împreună cu derivatele lor, sunt menţionate în Coran de 1081 de ori, iar cuvintele „ştiinţă“ şi „cunoaştere“, împreună cu derivatele lor, sunt menţionate în Coran de 793 de ori. Acest aspect este atât de evident încât poate fi înţeles şi de intelectualul nemusulman. În timpul celei de-a doua călătorii a lui Muhammad Asad în Orientul Mijlociu, de la începutul anilor douăzeci ai secolului trecut, înainte de convertirea sa la Islam, el făcea următoarele comentarii referitoare la un cerc de mistici (halaqat dhikr), pe care îl văzuse în timpul primei călătorii în localitatea Skutari din Turcia: ,,Mi s-au lămurit sensuri care nu-mi erau clare atunci când am asistat la cercul de mistici la Skutari. Atmosfera acelui grup – şi acesta a fost unul din numeroasele grupuri pe care le-am văzut în ţările islamice – nu se potrivea cu imaginea Islamului care se cristalizase în mintea mea. Mi-a devenit limpede că acele practici şi ritualuri au pătruns în Islam din zone şi surse nemusulmane. Contemplaţiile misticilor (mutasawwifa) şi ideile lor au fost contaminate de idei din religiile indiene şi  din creştinism, ceea ce a conferit unei părţi a sufismului concepţii străine de mesajul cu care a venit Profetul (Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!). Mesajul Profetului (Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!) a afirmat că acea cauzalitate raţională este calea credinţei adevărate, în vreme ce aceste contemplaţii mistice şi comportamentul care decurge din ele sunt străine de acest conţinut. Islamul, înainte de orice altceva, este o concepţie raţională şi nu sentimentală sau afectivă. Afectele, oricât de tumultoase ar fi, sunt diferite în funcţie de dorinţele indivizilor şi de temerile lor deosebite, spre deosebire de cauzalitatea raţională. Totodată, afectele nu prezintă nicio garanţie“.

Views: 1