Ce este arabescul?
În sensul larg al cuvântului, arabescul include ornamentaţia prin forme de plante stilizate şi împletituri strict geometrice. Primul fel de ornamentație este în întregime ritm, sau, mai exact, este în realitate o transcriere vizuală perfectă a ritmului, în timp ce cea de-a doua formă este prin natura sa cristalină. Iarăşi în acest domeniu descoperim cei doi poli ai oricărui fel de expresie artistică în Islam: sensul ritmului şi spiritul geometric.
Din punct de vedere istoric, arabescul în forma vegetală pare să provină de la imaginea viţei de vie, a cărei cârcei care se împletesc şi viţe care îmbină şi se strâng între ele, duc prin ele însele, destul de natural, la stilizarea în forme ondulatorii şi spiralate. Am găsit viţa de vie în decorul mai multor astfel de monumente străvechi ale artei Islamice, în particular la Mşattâ, acolo unde viţa de vie, populată cu tot felul de obiecte animate, aduce aminte de tema „copacului vieţii”, cât şi în mozaicurile de la Cupola Stâncii; mihrabul Marii Moschei Umayyade din Damasc este ornamentată cu viţă de vie şi acest motiv este reprodus în mihrabul Marii Moschei din Kairouan. Este chiar şi aşa clar că arabescul combină forme vegetale foarte diferite. Viţa de vie se regăseşte împreună cu palmierul şi acanta; în loc de struguri, poartă din când în când rodii, conuri de pin sau flori. Nu se preocupă de categoriile botanice şi se poate foarte bine ca geneza acesteia să fie destul de diferită de aceea care ne este sugerată de exemplele artei „oficiale”. Stilul său ‘abstract’, realizat dintr-o serie de curbe spiralate şi alternative, este cu siguranţă mult mai străvechi decât formele sale aproape naturaliste. Ornamentaţia abstractă de acest fel există printre popoarele ‘barbare’ sau nomade care, venind din Asia Centrală, au invadat Europe la începutul Evului Mediu. Ceea ce este numit ‘artă zoomorfică’ (Tierstil) a Sciţilor şi Sarmaţilor, care a supravieţuit în arta ‘barbară’ înainte de Evul Mediu, este modelată în întregime pe asemenea forme precum dubla spirală 
sau dublul vortex – yin-yang-ul chinezesc – a cărui simbolism universal este ascuns cu greutate de tema zoomorfică. Este întotdeauna vorba de ritmuri cosmice cu faze alternative şi complementare de evoluţie şi involuţie, expansiune şi contracţie. Grupuri de animale care stau faţă în faţă – perechi, sau fiare sălbatice cu prada lor – ele sunt, în orice caz, nu mai mult decât o variaţie a acestei teme de bază.
sursa: stiintasacraislamica.wordpress.com
Source LinkViews: 2
poate fi tradusă în arta ‘barbară’ printr-un şir de anime care se urmăresc; poate la fel de bine să dea naştere la o compoziţie vegetală şi în acest punct suntem întorşi la istoria arabescului. Este ciudat că, în atingerea perfecţiunii într-un sens decorativ, arabescul cu motive vegetale ar trebui să fie cel mai apropiat de prototipul său pur linear şi ritmic, în vreme ce primele sale manifestări în perioada Umayyadă sunt încă tributare naturalismului Elenic. Această reducere a unui motiv ornamental la formele sale esenţiale corespunde însă unei potenţialităţi inerente aflate în toată arta Islamică.
Există o paralelă curioasă între înflorirea artei cu motive geometrice precum îmbinarea, dubla spirală, triplul vortex, svastica continuă şi tot aşa, în Europa de Nord, şi în particular în Insulele Britanice, precum şi apariţia aproape simultană a aceloraşi forme în arta Islamică ce se năştea. Aceste două manifestări ale artei sunt diferite doar într-un singur punct: în ţările nordice, animalele stilizate par într-o oarecare măsură să fie primul element al ornamentaţiei; acestea sunt îmbinate în spirale, se dezvoltă în noduri şi formează îmbinări de perechi în oglindă, în timp ce în ambianţa Islamică, plantele stilizate sunt cele din care majoritatea motivelor ornamentale sunt formate. Analogiile sunt câteodată izbitoare, de exemplu, între o pagină din Evanghelia Lindisfarne (698 d.H) şi anumite mozaicuri de pavaj din palatul 
ornamentale care erau inerente în acesta. Această metamorfoză este perceptibilă în mod direct în arta creştină a Irlandei, unde caligrafia sa este cea care pune stăpânire şi transformă, în cel mai natural mod posibil, moştenirea străveche a formelor; dar în acest caz, încă o dată, este vorba de o analogie şi un fel de anticipare a ceea ce va deveni arta Musulmană.
În versiunile sale mai stilizate arabescul în forme de plante nu mai păstrează decât o asemănare îndepărtată cu planta. Dar reprezintă în schimb o transcriere perfectă a legilor ritmului în termeni vizuali. Desfăşurarea sa este continuă, ca un val, cu faze contrastante având diferite niveluri de rezonanţă. Modelul nu trebuie să fie simetric, însă, pentru a compensa aceasta, prezintă întotdeauna anumite repetiţii a căror caracter ritmic este accentuat de faptul că sunetele şi tăcerile sunt din punct de vedere estetic echivalente.
aparţinând în mod esenţial artelor arhaice, adică, a artelor care erau legate încă de limbajului simbolismului. În acest caz iarăşi, arta Islamică a preluat un motiv foarte vechi şi l-a dezvoltat cu un fel de geniu matematic. Îmbinarea arabă are o complexitate geometrică şi o calitate ritmică care se poate spune că lipseau într-o oarecare măsură în partea romană. Aceasta din urmă se poate reduce la reprezentarea frânghiei cu noduri şi aceasta este partea importantă; în tipul de îmbinare arabă, pe de altă parte, spaţiile pline şi zonele vide, modelul şi baza sa, au amândouă o valoare strict echivalentă şi se echilibrează unul cu altul, în acelaşi fel în care curgerea liniile se întoarce întotdeauna la punctul de origine, astfel încât atenţia cuiva nu se opreşte niciodată la un element particular al decorului. Continuitatea îmbinării invită ochiul să o urmeze şi viziunea este apoi transformată într-o experienţă ritmică însoţită de satisfacţia intelectuală dată de regularitatea geometrică a întregului.