Ce este arabescul? partea a 4-a
Formele îmbinării islamice sunt în mod normal construite dintr-una sau mai multe figuri regulare înscrise într-un cerc care sunt apoi dezvoltate conform principiului poligonului în formă de stea, ceea ce înseamnă că proporţiile inerente în figura de bază sunt repetate la fiecare nivel de dezvoltare. Diferitele modele cu o natură analogă pot să se interpenetreze şi să formeze o reţea continuă de linii care radiază simultan dintr-unul şi mai multe centre.
Modelele favorite sunt cele bazate pe împărţirea unui cerc în şase, opt şi cinci. Împărţirea în şase este cea mai ‘organică’ căci apare în mod natural din rază; împărţită apoi în doisprezece, corespunde zodiacului. Împărţirea cercului în opt se face pentru o mai mare amplitudine, căci în felul acesta cuprinde într-o oarecare măsură contrastul extrem al cercului înscris în pătrat. Dezvoltarea geometrică a unui octogon, sau mai exact a două pătrate înscrise într-un cerc, este lucrul cel mai obişnuit în arta islamică; am întâlnit aceasta deja în planul Cupolei Stâncii. Se poate de asemenea regăsi în construcţia unei cupole pe o bază pătratică, mediată fiind de un octogon. O serie de octogoane înscrise unele în celelalte asigură o progresie a proporţiilor cu o armonie particulară.
Este recunoscut că împărţirea în cinci sau în zece a cercului corespunde Regulii de Aur; dând naştere proporţiei de tipul 
; şi aceasta este cea mai perfectă integrare a unei părţi într-un întreg.
Îmbinări concepute cu totul particular combină poligoane în formă de stea de diferite tipuri, de exemplu cele de doisprezece şi opt raze.
Artistul musulman sau meşteşugarul care trasează un ornament geometric – şi acesta poate fi o reţea veritabilă de îmbinări de rozete şi poate să acopere o suprafaţă de dimensiuni variabile – are ca regulă să nu păstreze cercul care a ghidat modelul şi în cadrul căruia modelul de bază a fost trasat; acest cerc este implicit şi mai degrabă resimţit decât văzut iar acest lucru doar subliniază mult mai puternic radiaţia modelului rectiliniu: aparţine deci astfel lumii cristalului, a fulgilor de zăpadă şi a strălucirii senine şi distante a stelelor.
**
Pentru un artist Musulman sau – ceea ce revine la acelaşi lucru – un meşteşugar care trebuie să decoreze o suprafaţă, îmbinarea geometrică reprezintă fără nici un dubiu, forma intelectuală cea mai satisfăcătoare, căci este expresia cea mai directă a ideii Divinei Unităţi, subliniind varietatea nesfârşită a lumii. Cu adevărat, Unitatea Divină ca atare este dincolo de orice reprezentare datorită naturii sale, care este una totală şi care nu lasă nimic în afara sieşi: este ‘fără un al doilea’. Cu toate acestea este prin armonie că aceasta este reflectată în lume, armonie care nu este altceva decât ‘unitatea în multiplicitate’ (al-wahda fi l-kathra), aceeaşi ca ‘multiplicitatea în unitate’ (al-kathra fi l-wahda). Îmbinarea exprimă atât un aspect cât şi celălalt. Dar este încă într-un alt aspect că subliniază unitatea intrinsecă a lucrurilor, şi anume faptul că este în mod general constituită dintr-un singur element, o singură trăsătură sau linie, care se întoarce la nesfârşit către ea însăşi.
***
*Text tradus şi adaptat din Titus Burckhardt – Arta Islamului, Limbaj şi Semnificaţie
sursa: stiintasacraislamica.wordpress.com
Source LinkViews: 4
