28/03/2023 - Romania, the meaningless part. Simple possibilities: It is possible that employees of DRPCIV (Car Permits and Registrations, Romania), together with employees of the Romanian Car Registry, have knowingly registered a large number of stolen vehicles. It is possible that the vehicles in point 1 have had their color changed before being sold.

Este apostazia o crima capitala? – partea 2

Este apostazia o crima capitala? – partea 2

Taha Jabir Alwani

Oamenii de știință musulmani nu au perceput nicio contradicție între principiul unanim recunoscut al libertății religioase consacrate în declarația din Coran: „Nu există constrângere în credință“ și ratificarea pedepsei cu moartea pentru apostazie. În diferitele perioade ale istoriei noastre islamice, această ratificare a constituit punctul de vedere predominant. Opiniile savanților proeminenți timpurii care nu au fost de acord cu majoritatea covârșitoare – inclusiv persoane importante și influente, cum ar fi companionii Omar ibn al-Khattab (Allah fie mulțumit de el! – d.23 d.Hj), Ibrahim al-Nakhi (Allah fie mulțumit de el! – d.cca 96 d.Hj) și Sufyan al-Thawri (Allah fie mulțumit de el! – d. 160 d.Hj) și alte figuri ilustre – nu au avut suficientă rezonanță și nici răspândire largă.

Prin urmare, transmițătorii jurisprudenței islamice au promovat ideea că a existat un „consens“ cu privire la hotărârea care a fost adoptată de majoritatea savanților de jurisprudență (fiqh), cum că apostatul trebuia să fie obligat să se întoarcă la Islam prin amenințarea pedepsei cu moartea.

Scopul clar al acestei hotărâri a fost acela de a proteja religia de încercările de a devaloriza sau de a submina funcția ei fundamentală pe baza cărora națiunea musulmană a luat ființă, ca bază a legitimității doctrinei și legii islamice și a tuturor sistemelor vitale din statul islamic.

Această hotărâre contravine dreptului omului de a-și alege doctrina sau religia și de a-și exprima propria credință într-o forma liberă și fără constrângere; o polemică ce a fost inițial începută de reformatorii Jamal al-Dinal-Afghani, Muhammad Abduh, Rashid Rida și alții. Acești gânditori erau îngrijorați de faptul că Islamul ar învăța necesitatea de a obliga un apostat să se întoarcă la Islam prin amenințarea cu moartea, ceea ce ar presupune constrângere în Islam și o desconsiderare privind libertatea de credință și de exprimare.

Cartea celebră a lui Al-Afgani, Al-Radd ala al-Dahiriyyin – Răspunsul dat materialiștilor, a afirmat necesitatea ca musulmanii să se supună dispozițiilor Coranului de a dezbate pașnic cu cei care nu sunt de acord cu ei, de a răspunde afirmațiilor lor și de a combate îndoielile sau argumentele pe care le ridică cu probe și dovezi islamice. Cu toate acestea, chestiunea nu a fost soluționată la acel moment, ci a continuat să fie un subiect de controversă, în timp ce scepticii nu au făcut public punctul lor de vedere.

Întorcându-ne în 1985, președintele Sudanului, Jafar Numayri, a aplicat hotărârile legii islamice, ordonând executarea lui Mahmud Muhammad Taha. Acestui fapt i-a urmat cazul Salman Rushdie și ordinul ulterior privind executarea sa care a fost emis de către Imamul Iranului Khomeini.

Ambele cazuri au intrat în centrul atenției internaționale, iar Islamul a fost declarat ostil față de cea mai mare dintre toate valorile din Occidentul contemporan: libertatea.

Verdictul și cărțile care au urmat cazului Rushdie au perpetuat statu-quoul care dicta pedeapsa cu moartea pentru apostazie. Mai multe cazuri au avut loc în Egipt, semănând discordie în rândul elitelor educate ale Egiptului, in timp ce Națiunile Unite, instituțiile sale specializate și alte organe ale noii ordini sociale, au continuat să lanseze ofense împotriva Islamului. Atunci, cum pot musulmanii să facă față acestei dificultăți care continuă să-i afecteze, care a înstrăinat mulți oameni de la Islam și care a expus Islamul la atacuri?

În conformitate cu obiceiul juriștilor musulmani, acest studiu folosește termenul hadd (plural hudud) pentru a descrie legile și hotărârile lui Dumnezeu. Arabii au tendința să folosească termenul lingvistic hadd în sensul unei barieri între două lucruri. Termenii folosiți de juriștii și savanții musulmani în metodologia jurisprudenței tind să fie dominați nu de „limbajul coranic”, ci mai degrabă de„limba arabă”. Un exemplu esențial al acestui fapt poate fi văzut în utilizarea termenului hadd și pluralului său, hudud.

Acest termen apare în paisprezece versete ale Coranului.

În două dintre acestea, este utilizat în sensul de „legile și poruncile lui Dumnezeu“, în ceea ce privește practicile de post, căsătorie și divorț și moștenire. În niciunul dintre ele termenul hudud nu se referă la pedeapsă, ci afirmă necesitatea de a respecta rânduielile și legile lui Dumnezeu.

Coranul subliniază importanța respectarii legilor divine cu privire la problemele legate de familie, astfel încât este uimitor cum juriștii musulmani au schimbat folosirea acestui termen coranic, limitându-i semnificația la domeniul sistemului penal. Termenul hadd, din punct de vedere lingvistic, înseamnă prevenire sau interzicere. De asemenea, sancțiunile menționate în Coran pentru furt și abatere sexuală nu folosesc termenul hadd. Ce se află în spatele acestei încălcări flagrante a utilizării coranice?

Extras din cartea Apostazia in Islam. Analiza istorica si scripturala de Taha Jabir Alwani, IIIT, Editura A.M.R., Constanta 2019Source Link

0Shares

Este apostazia o crima capitala? – part 3

Taha Jabir Alwani

Un conducător privește sistemul penal ca fiind cel mai important mijloc pentru el de a impune ordine, a inspira respect și a atinge obiective. Cel mai impresionant sistem penal este acela a cărui autoritate poate fi atribuită lui Dumnezeu, deoarece prin acest tip de sistem conducătorul poate culege cele mai mari beneficii pentru regimul său.

În consecință, învățați evlavioși, cum ar fi Imamul Malik, Abu Hanifah, al-Shafii, Ahmad ibn Hanbal, al-Hasan al-Basri, Sufyan al-Thawri și alții, au denunțat frecvent conducătorii pentru abuzul de sistem penal și exploatarea lui pentru propriul interes tiranic și capricios. Corpusul scris al patrimoniului musulman conține astfel de denunțuri în predicile și îndemnurile juriștilor către conducători, precum și în epistolele, lecțiile și scrierile lor juridice.

Într-adevăr, în era noastră, unii susținători ai „islamului politic” reduc în totalitate Islamul și legea islamică numai la sistemul penal. În consecință, atunci când mulți dintre acești indivizi vorbesc de aplicarea legii islamice, ceea ce ei înțeleg prin „lege islamică” nu este altceva decât o serie de sancțiuni asociate acesteia. De asemenea, unele regimuri aplică rapid anumite sancțiuni pentru a-și demonstra rigurozitatea religioasă și angajamentul față de ceea ce numesc ei a fi Shari’ah.

Puritatea religiei contrastează puternic cu distorsiunile care rezultă din religiozitatea umană și din modalitățile de înțelegere a religiei. Astfel de distorsiuni denaturează conceptele religiei, care rămân dezgolite de conținutul lor legitim primind alte semnificații. Dumnezeu declară că El și-a trimis mesagerii pentru ca oamenii să nu aibă niciun argument împotriva Lui, dar afirmă și capacitatea umană de a protesta și de a argumenta și dorința instinctivă de a căuta dovezi și probe.

Coranul oferă orizonturi islamice care se reînnoiesc cu trecerea secolelor; oferă o bază fermă pentru doctrina inepuizabilă a Islamului și clarifică principiile dreptului său. Sunnah sau tradiția profetică constituie o aplicare a Coranului care reflectă cel mai înalt și mai precis grad de înțelegere.

Sunnah luată ca un întreg, oferă metodologia de emulație a Profetului. Prin urmare, ar trebui să ne dăm seama de diferențele majore dintre emulație și ascultare, pe de o parte, și de imitație și acceptare oarbă pe de altă parte.

Emulația și ascultarea sunt procese care se sprijină pe natura autoritară și persuasiunea probelor, pe cunoștințele cuiva și înțelegerea acestora. În ceea ce privește imitarea și acceptarea necritică (taqlid), ele sunt un fel de mimetism nechibzuit fără să fie precedat de nicio examinare sau reflecție asupra unor probe relevante. Ijtihad sau străduința intelectuală este o trăsătură distinctivă a legii islamice, o trăsătură esențială, fundamentală a raționamentului și rectificării independente. Reflectând asupra Sunnei ca fiind cea care clarifică, explică și aplică Coranul, acesta cere de asemenea ijtihadul. Acest proces important de exegeză este un mijloc de a recunoaște în timp diversitatea popoarelor lumii și a opiniilor și de a aborda aspecte importante.

_____________________________________

Extras din cartea Apostazia in Islam. Analiza istorica si scripturala de Taha Jabir Alwani, IIIT, Editura A.M.R., Constanta 2019Source Link

0Shares

Femeia in Islam – partea a 2-a

Elementul nou în privinţa acestei istorisiri, aşa cum este prezentată în Qur’an, constă în faptul că nu este învinovăţită Eva pentru tentaţie, ci Satana:

Şeitan i-a ademenit [să mănânce] din el şi i-a scos pe ei de unde se aflau… (Al-Baqarah 2: 36)

fiind opusul versiunilor Vechiului Testament.

Astfel, Eva nu a fost singura care a mâncat din acel copac, nici cea care a iniţiat acest act. Mai degrabă, greşeala a fost a amândurora şi amândoi s-au căit şi au cerut iertare:

Şi au răspuns ei: «Doamne, am fost nedrepţi cu sufletele noastre şi dacă nu ne ierţi şi nu Te înduri de noi, vom fi printre cei pierduţi!» (Al-A`raf 7: 23).

Mai mult, unele versete încă atribuie vina lui Adam:

Noi am încheiat un legământ cu Adam mai înainte, însă el l-a uitat şi Noi nu am aflat în el tărie. (Ta-Ha 20: 115);
Şi l-a ispitit pe el Şeitan, zicându-i: «O, Adam, vrei tu să-ţi arăt pomul veşniciei şi împărăţia care nu piere?» (Ta-Ha 20: 120);
… Adam s-a revoltat, aşadar, împotriva Domnului său şi a ajuns în rătăcire. (Ta-Ha 20: 121).

Acest lucru ne sugerează că Adam a fost cel care a păcătuit primul şi a fost urmat de soţia sa. Oricare ar fi situaţia, chiar şi acceptând că Eva ar fi păcătuit prima, doar ea singură va fi responsabilă, nicio vină nu este transmisă fiicelor ei.
În privinţa egalităţii pedepsei, răsplăţii şi a eligibilităţii pentru Paradis, Allah Preaînaltul spune:

Acest neam a trecut. El are ceea ce şi-a agonisit, iar voi veţi avea ceea ce v-aţi agonisit. Voi nu veţi fi întrebaţi pentru ceea ce au făcut ei. (Al-Baqarah 2: 134; 2: 141).

În privinţa egalităţii bărbaţilor şi femeilor în ceea ce priveşte recompensele şi intrarea în Paradis, Dumnezeu spune:

Domnul lor le-a răspuns: «Eu nu las să se piardă nicio faptă plinită de vreunul dintre voi, bărbat sau muiere, deopotrivă unul cu altul!» (Aal `Imran 3: 195);

Pe cel ce face o faptă bună – bărbat ori femeie – şi este credincios îl vom dărui Noi cu o viaţă bună. Şi Noi îi vom răsplăti pe ei după [faptele] cele mai bune pe care le-au săvârşit [adică cu Paradisul în Lumea de Apoi]. (An-Nahl 16: 97).

În privinţa chestiunilor financiare, Islamul a desfiinţat convenţiile predominante în cadrul multor naţiuni ce au privat femeia de dreptul ei la proprietate, moştenire sau care au creat obstacole împotriva exercitării controlului liber şi complet asupra proprietăţilor ei. Islamul admite că femeia are drepturi în ce priveşte toate tipurile de posesiune şi că are dreptul de a cheltui şi de a-şi investi banii. Islamul îi dă dreptul la moştenire şi acela de a realiza operaţii financiare precum vânzarea, cumpărarea, închirierea, donarea, împrumutarea, distribuirea proprietăţilor în scopuri religioase şi caritabile, transferurile legale şi ipoteca, dreptul de a face, precum şi dreptul de a se implica în multe alte forme de contracte şi acţiuni.
Dreptul femeii la educaţie sau de a învăţa este fundamental şi este garantat de asemenea de învăţăturile Islamului. Islamul, de fapt, îi dă femeii dreptul cuvenit de a căuta cunoaşterea; Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) spune:„Dobândirea cunoştinţelor este datoria fiecărui musulman”, unde „fiecare musulman” implică în mod evident bărbaţi şi femei într-o manieră egală, aşa cum conchid toate autorităţile de jurisprudenţă.
De asemenea, femeii i se cere să îndeplinească ritualuri religioase şi forme de adorare precum i se cere şi bărbatului. Rugăciunea, postul, dania, pelerinajul şi toate celelalte obiceiuri fundamentale din Islam le sunt cerute musulmanilor în funcţie de capacitatea lor, atât bărbaţilor, cât şi femeilor, în calitate de oameni responsabili. Acţiunile femeii sunt recompensate de Allah la fel cum sunt şi cele ale bărbatului.
Femeia nu este exclusă din aria activităţilor sociale; Allah spune:

Drept-credincioşii şi drept-credincioasele îşi sunt aliaţi unii altora. Ei poruncesc ceea ce este cuvenit, opresc de la ceea ce este neîngăduit, plinesc Rugăciunea (As-Salat), aduc Dania (Az-Zakat) şi se supun lui Allah şi Trimisului Său. Cu aceştia Allah va fi îndurător, căci Allah este Puternic [şi] Înţelept (‘Aziz, Hakim). (At-Tawbah 9:71).

De exemplu, ea poate oferi adăpost celor ce îl caută. Dacă adăposteşte un refugiat, fapta ei este demnă de respect şi recompensată. Această regulă ne reaminteşte de Umm Hani bint Abi Talib care a oferit refugiu socrului său în ziua cuceririi Meccăi de către musulmani. Când fratele ei a vrut să îl omoare pentru că era păgân, ea s-a plâns Trimisului lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), zicând: „Trimis al lui Allah, fiul mamei mele insistă să îl omoare pe refugiatul meu, Ibn Hubeyra”. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a răspuns: „Noi îi oferim azil celui pe care îl adăposteşti tu, Umm Hani”.

__________

Statutul femeii în Islam, Editura Femeia Musulmană, București, 2010Source Link

0Shares