Tag: evolutionism

Ota Benga: africanul din cuşcă

Ota Benga: africanul din cuşcă   După ce Darwin a mers mai departe cu presupunerile sale în cartea „Originea omului“(The Descent of Man), spunând că omul ar fi evoluat din fiinţe cu aparenţa maimuţelor, el a început să caute fosile pentru a-şi susţine această afirmaţie. Cu toate acestea, unii evoluţionişti au crezul că creaturile „jumătate […]

Ota Benga: africanul din cuşcă

 
300px Louisiana Purchase pygmies Ota Benga: africanul din cuşcăDupă ce Darwin a mers mai departe cu presupunerile sale în cartea „Originea omului“(The Descent of Man), spunând că omul ar fi evoluat din fiinţe cu aparenţa maimuţelor, el a început să caute fosile pentru a-şi susţine această afirmaţie. Cu toate acestea, unii evoluţionişti au crezul că creaturile „jumătate om-jumătate maimuţă“ ar putea fi găsite nu numai în arhivele fosilifere, dar şi în viaţă, în diferite părţi ale lumii. La începuturile secolului al XX-lea, aceste preocupări pentru „verigi tranziţionale în viaţă“ au dus la incidente nefericite, unul dintre cele mai pline de cruzime fiind povestea unui pigmeu pe nume Ota Benga.
 
Ota Benga a fost capturat în anul 1904, în Congo, de către un cercetător evoluţionist. În limba sa nativă, numele său însemna „prieten“. El avea o soţie şi doi copii. Pus în lanţuri şi închis într-o cuşcă, asemeni unui animal, el a fost dus în SUA, acolo unde oamenii de ştiinţă evoluţionişti l-au expus în faţa publicului, în St. Louis World Fair, împreună cu alte specii de maimuţe, şi l-au prezentat drept „cea mai apropiată verigă tranziţională de om“. Doi ani mai târziu, ei l-au dus la Grădina Zoologică din Bronx, în New York, iar acolo ei l-au expus sub numele de „străvechiul strămoş al omului“, împreună cu câţiva cimpanzei, o gorilă numită Dinah şi un orangutan numit Dohung. Dr. William T. Hornaday, directorul evoluţionist al grădinii zoologice a ţinut multe discursuri despre cât de mândru era să aibă această excepţională „formă tranziţională“ în grădina sa zoologică, ţinându-l pe Ota Benga în cuşcă şi tratându-l ca pe un animal obişnuit. Incapabil să mai suporte tratamentul la care era supus, în final, Ota Benga s-a sinucis.
 
Omul din Piltdown, Omul din Nebraska, Ota Benga… Aceste scandaluri demonstrează faptul că oamenii de ştiinţă evoluţionişti nu au ezitat să folosească orice fel de metode neştiinţifice pentru a-şi dovedi teoriile. Având acest lucru în minte, atunci când ne uităm la aşa-numitul mit al „evoluţiei umane“, ne confruntăm cu o situaţie similară. Şi aici există poveşti fictive şi o armată de voluntari gata să încerce orice pentru a confirma această poveste.
Source Link

Views: 2

Homo Habilis

Homo Habilis   Marea similitudine dintre structurile scheletice şi craniale ale cimpanzeilor şi ale australopithecinelor, cât şi respingerea afirmaţiilor că aceste creaturi aveau un mers vertical, au generat mari dificultăţi paleoantropologilor evoluţionişti. Motivul este acela că, conform schemei imaginare a evoluţiei, Homo erectus ar fi apărut după Australopithecus. Aşa cum numele genului Homo (însemnând „om“) […]

Homo Habilis

 

Marea similitudine dintre structurile scheletice şi craniale ale cimpanzeilor şi ale australopithecinelor, cât şi respingerea afirmaţiilor că aceste creaturi aveau un mers vertical, au generat mari dificultăţi paleoantropologilor evoluţionişti. Motivul este acela că, conform schemei imaginare a evoluţiei, Homo erectus ar fi apărut după Australopithecus. Aşa cum numele genului Homo (însemnând „om“) arăta, Homo erectus este o specie umană iar scheletul său era drept. Capacitatea craniului său este de două ori mai mare decât cea a genului Australopithecus. O tranziţie directă de la Australopithecus, care este o maimuţă asemănătoare cu cimpanzeul, la Homo erectus, al cărui schelet nu e diferit de cel al omului de astăzi, nici nu putea fi pusă în discuţie, chiar dacă se considera numai punctul de vedere al teoriei evoluţioniste. Prin urmare, erau necesare „verigi“- adică „forme tranziţionale“. Conceptul de Homo habilis a apărut din această necesitate.
 
Clasificarea lui Homo habilis a fost prezentată în anul 1960 de către Leakey, ca fiind o familie de „fosile de vânători“. Conform cu Leakey, această specie nouă, pe care ei clasificat-o ca fiind Homo habilis, avea o capacitate a craniului ceva mai mare, avea capacitatea de a merge vertical şi de a folosi unelte din piatră şi lemn. Prin urmare, acesta ar fi putut fi strămoşul omului.
 
Noi fosile ale aceleiaşi specii, ce au fost dezgropate spre sfârşitul anilor 1980, au modificat complet această viziune. Anumiţi cercetători, cum ar fi Bernard Wood şi C. Loring Brace, ce s-au bazat pe aceste fosile nou-descoperite, au susţinut că Homo habilis (ceea ce înseamnă „omul îndemânatic“, cu alte cuvinte un om capabil să folosească unelte) ar trebui să fie clasificat drept Australopithecus habilis, sau „maimuţa îndemânatică din sud“, deoarece Homo habilis avea foarte multe caracteristici în comun cu maimuţele australopithecine. El avea mâini lungi, picioare scurte şi o structură a scheletului asemănătoare cu a maimuţelor Australopithecus. Degetele de la mâini şi de la picioare erau potrivite pentru căţărat. Mandibula era asemănătoare cu cea a maimuţelor din zilele noastre. Capacitatea craniul de 600 cmc este un alt indiciu asupra faptului că acesta era o maimuţă. Pe scurt, Homo habilis, care a fost prezentat ca fiind o specie diferită de către unii evoluţionişti, era în realitate o specie de maimuţe, la fel ca toate australopithecinele.
 
homohabilis bones Homo HabilisDupă ce munca lui Wood şi Brace a demonstrat că Homo habilis nu era într-adevăr diferit de Australopithecus, ani de zile s-au efectuat diverse cercetări. Craniul şi scheletul fosil OH62 găsit de Tim White a arătat că această specie avea atât o capacitate a craniului redusă, cât şi mâini lungi şi picioare scurte, care îi permiteau să se caţere în copaci, aşa cum o fac şi maimuţele din zilele noastre.
 
Analizele detaliate realizate de antropologul american Holly Smith în 1994, au arătat că Homo habilis nu era Homo, cu alte cuvinte nu era „uman“, deloc, ci era mai degrabă o „maimuţă“ şi asta fără echivoc. Iată ce spunea Smith referitor la analizele realizate pe dinţii lui Australopithecus, Homo habilis, Homo erectus şi Homo neanderthalensis:
 
„Restrângând analizele fosilelor la specimenele care satisfac aceste criterii, tiparele dezvoltării dinţilor australopithecinelor suple şi ale lui Homo habilis rămân clasificate împreună cu maimuţele africane. Cele ale lui Homo erectus şi Homo neanderthalensis sunt clasificate împreună cu cele umane.“
 
În acelaşi an, Fred Spoor, Bernard Wood şi Frans Zonneveld, cu toţii specialişti în anatomie, au ajuns la aceleaşi concluzii printr-o metodă cu totul diferită. Această metodă se baza pe analiza comparativă a canalelor semi-circulare din urechea internă a omului şi a maimuţelor. Spoor, Wood şi Zonneveld au concluzionat că:
 
„Dintre fosilele hominizilor, prima specie care demonstrează morfologia umană actuală este Homo erectus. Prin contrast, dimensiunile canalului semi-circular din craniul sud-african atribuit lui Australopithecus şi Paranthropus seamănă cu cele ale unor maimuţe mari existente.“
 
Spoor, Wood şi Zonneveld au studiat de asemenea şi specimenul de Homo habilis numit Stw 53, şi au descoperit că „Stw 53 se baza şi mai puţin pe comportamentul biped decât australopithecinele.“ Aceasta înseamnă că specimenul de Homo habilis era chiar şi mai asemănător cu maimuţele decât speciile de Australopithecus. Prin urmare, ei au concluzionat că „Stw 53 nu reprezintă deloc un intermediar între morfologiile observate la australopithecine şi Homo erectus.“
 
Această descoperire a condus la două rezultate importante:
 
1. Fosilele denumite prin Homo habilis nu aparţin de fapt genului Homo, adică oamenilor, ci genului Australopithecus, adică maimuţelor.
 
2. Atât Homo habilis cât şi Australopithecus erau creaturi ce aveau poziţia trupului încovoiată în timpul mersului, cu alte cuvinte aveau un schelet asemănător cu cel al maimuţelor. Ele nu aveau niciun fel de legătură cu omul.
Source Link

Views: 1

Impasul molecular al evoluţionismului

Impasul molecular al evoluţionismului   Teoria evoluţiei a colapsat cu mult înainte de a se fi ajuns la vreo afirmaţie referitoare la dovezile conferite de fosile. Subiectul care a făcut ca această teorie să fie lipsită de sens încă de la începutul expunerii ei a fost problema modului în care viaţa a apărut pe pământ. […]

Impasul molecular al evoluţionismului

 

Evolution Impasul molecular al evoluţionismuluiTeoria evoluţiei a colapsat cu mult înainte de a se fi ajuns la vreo afirmaţie referitoare la dovezile conferite de fosile. Subiectul care a făcut ca această teorie să fie lipsită de sens încă de la începutul expunerii ei a fost problema modului în care viaţa a apărut pe pământ.

Atunci când se pune această întrebare, teoria evoluţionistă susţine că viaţa a început cu o celulă ce s-a format din întâmplare. Conform acestui scenariu, acum patru miliarde de ani, diferite componente chimice lipsite de viaţă au trecut printr-un proces de reacţie în atmosfera primordială a pământului, în cadrul căreia efectele presiunii atmosferice şi ale fulgerelor au condus la formarea primei celule vii.

Primul lucru care trebuie să fie spus este acela că afirmaţia conform căreia materiale lipsite de viaţă pot să se unească pentru a forma viaţă este una neştiinţifică, ce nu a fost verificată prin niciun experiment sau observaţie. Nimeni în această lume nu a reuşit vreodată să dea naştere unei celule prin punerea împreună a unor materialelor lipsite de viaţă, nici măcar în cele mai avansate laboratoare.

Teoria evoluţiei pretinde că o celulă vie – ce nu poate fi produsă nici atunci când sunt puse la lucru întreaga putere a intelectului uman, a cunoaşterii şi a tehnologiei – a reuşit totuşi să se formeze printr-o pură întâmplare, în condiţiile primitive ale pământului. În paginile care vor urma, vom examina de ce anume această afirmaţie contravine celor mai fundamentale principii ale ştiinţei şi ale raţiunii.

Source Link

Views: 1