Dacă evoluţionismul nu mai este atât de sigur, mai poate fi el numit „ştiinţă”? După definiţie, ştiinţa este „sistemul de cunoştinţe privind adevărurile generale aparţinând *lumii fizice şi care sunt *operate de legi generale; cunoştinţele ştiinţifice sunt obţinute şi testate prin *metoda ştiinţifică: observaţie, ipoteză, predicţia testului, experiment, concluzie” .
Ştiinţa, prin definiţie, se ocupă doar de lumea fizică, nu şi de metafizic. „Existenţa sau inexistenţa supranaturalului” nu intră în competenţa ştiinţei.
Apoi, ştiinţa poate recunoaşte doar acele fenomene care se încadrează în legi generale; ea nu poate interpreta excepţiile de la regulă. Ştiinţa, prin definiţie, ignoră tot ce ţine de paraconformităţi şi miracol.
În al treila rând, cunoştinţele ştiinţifice sunt doar cele obţinute prin metoda ştiinţifică. Fenomenul „origini” – din nefericire, nu poate fi testat sub nici o formă.
Când un „guru” al evoluţionismului ateist ca Richard Dawkins afirmă că „existenţa sau ne-existenţa unui creator supranatural este o problemă ştiinţifică” , el îşi maschează aberanţa sub girul autorităţii academice, cu aroganţa celui care manipulează incultura ascultătorului. Dacă este „problemă ştiinţifică”, ar trebui să aibă instrumente ştiinţifice apte să investigheze fenomenul. Dar Dumnezeu nu face parte din lumea fizică şi nu poate fi pus sub lupă şi investigat, ca o muscă. Existenţa lui Dumnezeu este în afara abilităţii de investigare a ştiinţei.
Ştiinţa, ca şi o oală minune, este foarte bună doar pentru anumite lucruri. Ştiinţa este respectată, atâta vreme cât se limitează la partea investigabilă din lumea fizică. Când îşi depăşeşte limitele şi se aventurează în metafizic, încetează să mai fie ştiinţă şi devine „scientism”, un soi orbeţ filosofic.
Aici este şi necazul cu Darwinismul / naturalismul: el porneşte de la supoziţia că „nu există supranatural”, ceea ce este o opinie filosofică. Din nefericire, această premiză determină interpretarea faptelor ştiinţifice, dându-li-se sensul dorit. Evoluţionismul nu este ştiinţă neutră şi obiectivă şi este ridicol că darwiniştii nu-şi dau seamă de acest lucru.
În final, toată controversa „evoluţionism – creaţionism” se reduce la opţiunea filosofică: care mecanism este responsabil de existenţa lumii noastre – cel teist sau ateist? Controversa nu e o confruntare ştiinţifică, ci bătălia concepţiilor de viaţă: naturalism contra supranaturalism. Prima stipulează: „Credinţă în miracole este în contradicţie flagrantă cu faptele ştiinţifice, dar şi cu spiritul ştiinţei” A doua, conştientă de limitele minţii omului, vede supranaturalul împletindu-se cu viaţa de tote zilele. Evoluţionismul, mut faţă de marile întrebări existenţiale, se mulţumeşte cu originea întâmplătoare şi animală a omului, după zisa lui Dawkins: “Universul nostru n-are destin, nici scop, nici bine şi rău, nimic …decât o indiferenţă oarbă nemiloasă” . Creaţionismul, din fericire, înseninează orizontul, oferindu-i omului demnitatea unui destin cu finalitate.
Într-un act de sinceritate, geneticianul evoluţionist Richard Lewontin scria: „Noi luăm apărarea ştiinţei în ciuda absurdităţii evidente a multora din explicaţiile noastre, în ciuda incapacităţii ştiinţei de a-şi îndeplini angajamentele de o viaţă mai bună, în ciuda tolerării de către comunitatea ştiinţifică a unor poveşti fără acoperire, şi aceasta, pentru că am făcut un legământ aprioric cu materialismul. Nu metodele ştiinţifice sunt cele ce ne obligă să acceptăm explicaţia materialistă a fenomenelor lumii, ci, din contra, adeziunea noastră faţă de cauzalitatea materialistă ne obligă să construim instrumente de cercetare şi un sistem de concepte care să producă explicaţii materialiste, indiferent cât de contrar intuiţiei sunt ele şi cât de mistificatoare sunt pentru cei profani. Mai mult, materialismul este criteriul nostru absolut, căci nu putem accepta ca ideea de divinitate să ne calce pragul”.
Views: 2
