Tag: Islamul

CREDINȚA ÎN NECUNOSCUT ȘI CAUZALITATEA RAȚIONALĂ -2

CREDINȚA ÎN NECUNOSCUT ȘI CAUZALITATEA RAȚIONALĂ -2   Muhammad Asad a înţeles poziţia cauzalităţii raţionale în Islam, iar după convertirea sa la Islam el a remarcat diferenţa dintre Islam şi cultura occidentală contemporană, în sensul neglijării aspectelor nevăzute ale credinţei de către această civilizaţie. El remarca în acest sens: ,,Evul Mediu a  alterat forţele productive […]

CREDINȚA ÎN NECUNOSCUT ȘI CAUZALITATEA RAȚIONALĂ -2

 

cauzalitateMuhammad Asad a înţeles poziţia cauzalităţii raţionale în Islam, iar după convertirea sa la Islam el a remarcat diferenţa dintre Islam şi cultura occidentală contemporană, în sensul neglijării aspectelor nevăzute ale credinţei de către această civilizaţie. El remarca în acest sens: ,,Evul Mediu a  alterat forţele productive din Europa, unde lâncezeau ştiinţele şi domneau superstiţiile, iar viaţa socială era atât de  primitivă şi aspră încât este dificil să ne-o imaginăm astăzi. În acea perioadă s-a manifestat pentru prima oară influenţa Islamului în lume, bătând la porţile închise ale civilizaţiei occidentale. În faţa privirilor uluite ale gânditorilor europeni a apărut o civilizaţie nouă – o civilizaţie rafinată, superioară, plină de viaţă şi de valori culturale. Impactul acestei civilizaţii asupra Europei a fost imens. Contactul cu civilizaţia islamică a făcut să apară lumina raţională pe cerul Occidentului, care a fost infuzat cu o viaţă nouă şi cu setea de înălţare. Curentele noi care izvorau în lumea musulmană s-au îndreptat cu hotărâre împotriva dominaţiei bisericii creştine. Această luptă a avut la început un aspect exterior, constând în mişcările de reformă religioasă care au apărut aproape concomitent în diverse ţări europene. Scopul acestora era adaptarea modalităţii creştine de gândire la cerinţele noii vieţi. Acele mişcări au fost raţionale şi înţelepte pe calea asumată şi, dacă ele ar fi avut un succes spiritual adevărat, ar fi reuşit să pună de acord ştiinţa cu gândirea religioasă europeană, dar rezultatele proaste înregistrate de biserică în Evul Mediu deveniseră mai influente şi nu au dispărut prin reforma religioasă,  reformă care n-a întârziat să se transforme într-un conflict politic între popoare, urmărind scopuri lumeşti. În timp, puterea spirituală a gândirii religioase creştine a slăbit încetul cu încetul, până ce în secolul al optsprezecelea s-a pus capăt cu desăvârşire dominaţiei bisericii, datorită revoluţiei care a avut loc în Franţa şi influenţelor acestor revoluţii asupra celorlalte ţări.

          În vremea aceea au apărut şi condiţii favorabile pentru o nouă civilizaţie spirituală, eliberată de dominaţia bisericii. Au apărut într-adevăr, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în decursul secolului al XIX-lea, o serie de personalităţi europene de seamă în domeniul spiritual. Dar această nouă înţelegere a rămas limitată la un număr mic de persoane, în vreme ce marea majoritate a europenilor nu a reuşit să se lase călăuzită uşor în direcţia religioasă corectă, după ce petrecuse o îndelungată perioadă de timp ca prizonieră a unor dogme religioase ce nu aveau nicio legătură cu eforturile fireşti ale omului. Din această cauză, marea majoritate a europenilor a respins aceste dogme şi, împreună cu ele, a respins întreaga religie. Apoi, începutul epocii industriei şi vuietul progresului material uimitor au orientat oamenii către alte interese şi avantaje. Toate acestea au contribuit la crearea unui vid religios în Europa (în urma acestei perioade). În acest vid, civilizaţia occidentală a luat o orientare regretabilă din punctul de vedere al celor care consideră că religia reprezintă cel mai puternic adevăr al vieţii omeneşti.

          Când raţiunea europeană s-a eliberat de prima sa sclavie faţă de biserică, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, s-au depăşit limitele menţionate mai sus şi s-a consolidat treptat decizia de a se opune tuturor formelor autorităţii spirituale asupra omului. Din ascunzişurile acestei temeri şi pentru ca să nu revină acele forţe şi să pătrundă din nou în austeritatea spirituală, Europa s-a ridicat, pretinzându-se lider al tuturor demersurilor teoretice şi practice îndreptate împotriva religiei. Europa s-a întors la moştenirea sa romană …

Source Link

Views: 1

CREDINȚA ÎN NECUNOSCUT ȘI CAUZALITATEA RAȚIONALĂ – 4

  Muhammad Asad continua: Dar, într-adevăr, cea de a doua este singura posibilitate de a înţelege raţional întreaga viaţă ca o unitate în esenţă şi în forţa ei dinamică, ca un ansamblu echilibrat şi armonios. Termenul «armonios», care este total greşit folosit, este foarte important în demersul nostru, deoarece el implică o orientare paralelă în […]

 

Muhammad Asad continua:

omayaziDar, într-adevăr, cea de a doua este singura posibilitate de a înţelege raţional întreaga viaţă ca o unitate în esenţă şi în forţa ei dinamică, ca un ansamblu echilibrat şi armonios. Termenul «armonios», care este total greşit folosit, este foarte important în demersul nostru, deoarece el implică o orientare paralelă în om. Omul credincios ştie că tot ceea ce i se petrece nu poate să fie întâmplător, lipsit de sens; el ştie că el însuşi este parte din această rânduială universală. În felul acesta i-a fost dat omului să rezolve divergenţa amară dintre esenţa umană şi lumea adevărată, alcătuită din realităţi şi aspecte care poartă numele de natură. Omul, cu toată structura complexă a sufletului său şi cu toate dorinţele, temerile şi îndoielile din gândirea lui, se vede în faţa unei lumi naturale, în care se amestecă mila şi cruzimea, primejdia cu siguranţa, într-un mod ciudat, imposibil de explicat, de parcă în aparenţă ar acţiona contrazicând construcţia gândirii umane şi metodele sale. Filozofia raţionalistă pură şi ştiinţele empirice nu au reuşit să rezolve această contradicţie. Aici intervine religia şi, în lumina viziunii religioase şi a experimentului, constatăm că esenţa umană şi natura mută deposedată în aparenţa sa de orice responsabilitate se întâlnesc într-un raport de armonie spirituală. Conştiinţa spirituală a omului şi natura care îl înconjoară şi îl umple «nu sunt, deşi diferite, decât două aspecte complementare ale voinţei creatoare singulare. Binele general pe care religia îl dăruieşte omului pe această cale este o confirmare a faptului că omul continuă şi va continua să fie o parte predestinată în mişcarea veşnică a creaţiei; el este o parte limitată dintr-un sistem nelimitat al acestui aparat universal. Apoi, importanţa umană a acestei înţelegeri, dominată de sentimentul profund de linişte şi pace, constă în acel echilibru dintre dorinţă şi teamă – echilibru care îl deosebeşte pe omul cu adevărat credincios de ignorant“.

„În Coran există numeroase versete sfinte de genul «Poate că voi o să pricepeţi»; «Poate că voi o să ştiţi»; ,«Şi spune: „Doamne, sporeşte-mi ştiinţa mea!“». Iar printre tradiţiile nobile găsim: «Aceluia care urmează o cale căutând prin ea ştiinţa, Allah îi va uşura prin ea o cale către Paradis»; «Superioritatea celui ştiutor faţă de adorator este asemănătoare cu superioritatea lunii în noaptea cu lună plină asupra celorlalţi aştri».

Nu este necesar să aducem citate din versetele Sfântului Coran şi din tradiţiile Trimisului în legătură cu atitudinea Islamului faţă de ştiinţă. Istoria cunoaşte – deasupra oricărei îndoieli – că nu există nicio altă religie care să fi îndemnat la progresul ştiinţific aşa cum a făcut-o Islamul şi că încurajarea de care s-au bucurat ştiinţa şi cercetarea ştiinţifică din partea religiei islamice a condus la acea producţie culturală strălucită din zilele Omeiazilor şi Abbasizilor şi din zilele  ocupaţiei arabe în Spania. Islamul nu a reprezentat niciodată un obstacol în calea progresului şi ştiinţei şi nu există nicio altă religie care să fi mers mai departe decât Islamul în privinţa afirmării prevalenţei raţiunii – implicit şi a ştiinţei – deasupra tuturor aspectelor vieţii. Dacă ne vom călăuzi după stâlpii acestei religii, nu vom putea abandona învăţământul modern din viaţa noastră. “

Source Link

Views: 2

CREDINȚA ÎN NECUNOSCUT ȘI CAUZALITATEA RAȚIONALĂ – 5

Muhammad Asad continua:   „Islamul, în calitatea sa de religie care nu se bazează pe o doctrină mistică, ci acceptă în permanenţă cercetarea critică raţională, îl determină pe om să unească toate laturile vieţii şi, întrucât această religie reprezintă doar un mijloc către acest scop, ea constituie în sine un ansamblu de concepte stabile la […]

Muhammad Asad continua:

 

islamul„Islamul, în calitatea sa de religie care nu se bazează pe o doctrină mistică, ci acceptă în permanenţă cercetarea critică raţională, îl determină pe om să unească toate laturile vieţii şi, întrucât această religie reprezintă doar un mijloc către acest scop, ea constituie în sine un ansamblu de concepte stabile la care nu se poate adăuga nimic şi din care nu poate lipsi nimic. De asemenea, în Islam nu există loc de alegere; dacă acceptăm învăţăturile lui aşa cum le prezintă Coranul cel Sfânt sau aşa cum le-a relatat Trimisul, trebuie să le acceptăm în întregime, căci altfel îşi pierd valoarea. Ar fi o neînţelegere fundamentală a Islamului, dacă ne-am închipui că învăţăturile sale pot fi supuse alegerii personale prin raţiune şi filozofie raţională, aşa cum înţeleg de obicei unii astăzi. Raţiunea poate să acţioneze ca un obstacol în ceea ce priveşte învăţăturile religioase şi trebuie conştientizat că nu se poate impune raţiunii decât ceea ce ea suportă uşor, fără a recurge la trucuri filozofice. În ceea ce priveşte religia islamică, raţiunea, situată departe de capricii, a manifestat de fiecare dată o încredere în sine eliberată de orice îngrădire. Până acum, acţiunea raţiunii în treburile religioase – aşa după cum am văzut – a fost o acţiune de control negativ… Dar nu la fel stau lucrurile în privinţa filozofiei raţionale, care nu se limitează la înregistrare şi control, ci trece în gândire negativă. Ea nu este înţelegătoare şi independentă, asemenea raţiunii absolute, pure, ci este subiectivă şi capricioasă la maximum. Raţiunea îşi cunoaşte propriile sale limite, însă filozofia raţională depăşeşte rezonabilul atunci când pretinde că poate cuprinde lumea cu toate tainele sale în cadrul său individual îngust şi aproape nu acceptă, în privinţa chestiunilor religioase, că este posibil să existe lucruri la care înţelegerea umană nu poate accede într-un moment oarecare sau niciodată, deşi ea îşi contrazice în acelaşi timp logica, într-o asemenea măsură, încât acceptă această posibilitate pentru ştiinţă“.

„Noi considerăm Islamul mai presus de celelalte sisteme religioase, deoarece el cuprinde întreaga viaţă. El se ocupă în mod egal atât de această viaţă, cât şi de Viaţa de Apoi, de spirit şi de trup, de individ şi de societate. El nu se ocupă doar de aspectele superioare ale firii omeneşti, ci se ocupă şi de limitele ei fireşti; el nu ne împinge să căutăm imposibilul, ci ne călăuzeşte să folosim la maximum disponibilitatea noastră pentru a ajunge la un nivel superior al faptelor, la care nu mai există deosebire şi nici adversitate între opinie şi acţiune; Islamul nu este o cale oarecare, ci este Calea, iar omul care a acceptat învăţăturile sale nu este un călăuzitor oarecare, ci este Călăuzitorul“.

Source Link

Views: 1