Credinţa în profeţii lui Allah

  A. A. Mawdudi   Profeţii au fost numiţi din rândul mai multor neamuri şi în general ei au propovăduit aceeaşi religie pe care a propovăduit-o şi profetul Muhammed. Din acest punct de vedere toţi profeţii sunt egali între ei. Cineva care acceptă pe unul dintre ei, implicit trebuie să-i accepte şi pe ceilalţi, iar […]

 

A. A. Mawdudi

 
muhammad-prophet-calligraphyProfeţii au fost numiţi din rândul mai multor neamuri şi în general ei au propovăduit aceeaşi religie pe care a propovăduit-o şi profetul Muhammed. Din acest punct de vedere toţi profeţii sunt egali între ei. Cineva care acceptă pe unul dintre ei, implicit trebuie să-i accepte şi pe ceilalţi, iar cine reneagă pe unul dintre ei, trebuie să renege şi pe ceilalţi în bloc. Motivul acestei situaţii este destul de simplu. Să ne închipuim că zece persoane fac împreună o declaraţie. Dacă accepţi că unul dintre ei spune adevărul, atunci înseamnă că accepţi şi faptul că şi ceilalţi spun adevărul. Iar dacă refuzaţi pe unul dintre ei, înseamnă că îi refuzaţi şi pe ceilalţi în bloc.

Tocmai de aceea în Islam este necesar să credem în toţi profeţii. Este kafir (necredincios) cel care nu recunoaşte unul din profeţi, deşi pe ceilalţi îi recunoaşte şi crede în ei. După tradiţie se afirmă că ar fi existat de-a lungul timpurilor 124.000 de profeţi. Dacă am lua în calcul numărul neamurilor şi popoarelor care au perindat pe pământ de-a lungul istoriei umane, de când s-a întemeiat lumea această cifră n-ar fi exagerată. Dintre aceştia noi trebuie să credem în cei care sunt menţionaţi în Coran, credincioşii sunt îndemnaţi să ştie că şi aceia au fost trimişii lui Allah, pentru a lumina calea oamenilor. De aceea noi credem în toţi profeţii care au apărut în India, China, Iran, Egipt, Africa, Europa şi în multe alte zone şi ţări. Dar din cauză că numele lor nu sunt menţionate în Coran, noi nu avem cunoştinţe privind identitatea lor. Şi nici în ceea ce priveşte personalităţile aparţinând altor religii nu ni s-a permis să vorbim cu dispreţ despre ei. Este posibil ca unii dintre aceştia să fi fost chiar profeţii lui Allah.
Acest lucru nu este permis şi pentru simplu motiv că învăţăturile unora dintre aceştia, aşa cum este cazul profeţilor Moise şi Isus, au fost denaturate, după moartea lor chiar de proprii lor adepţi. De aceea părerile noastre ostle nu vor fi exprimate în niciun caz în legătură cu aceştia ci, mai degrabă, în ce stare a ajuns religia după moartea lor. Noi musulmanii preferăm să tăcem, decăt să comitem un sacrilegiu, criticând vreun profet al lui Allah.
Trebuie să ştim bine faptul că nu există nicio deosebire între ceilalţi trimişi ai lui Allah pe pământ şi profetul Muhammed. Ni s-a poruncit să credem în toţi profeţii, fără niciun fel de discriminare. Cu toate acestea între profetul Muhammed şi ceilalţi profeţi există trei deosebiri:
1. Dacă ceilalţi profeţi au fost destinaţi unor anume popoare şi pentru o anumită perioadă de timp, profetul Muhammed a fost trimis întregii omeniri şi pentru toate timpurile.
2. Învăţăturile celorlalţi profeţi ori nu s-au păstrat deloc, ori s-au păstrat parţial şi cu multe modificări şi denaturări. De aceea este foarte dificil să se stabilească astăzi cu precizie, esenţa învăţăturii acesor profeţi. În contrast, se cunoaşte până în cele mai mici amănunte învăţătura lui Muhammed, biogafia şi predicile lui, modul de viaţă, trăsăturile lui morale, obiceiurile şi virtuţile lui. Pe scurt, întreaga lui viaţă. De aceea profetul Muhammed este singurul profet din şirul lung al profeţilor, pe urmele căruia se poate merge fără frica de a rătăci şi în cea mai mare siguranţă.
3. Învăţăturile trimise cu ceilalţi profeţi nu erau atotcuprinzătoare. Fiecare nou profet a preluat învăţătura predecesorului său, a completat-o şi a actualizat-o. Tocmai prin acest fenomen se explică de ce învăţăturile profeţilor erau sortite uitării. Nu se mai simţea nevoia păstrării unei învăţături care fusese înlocuită cu alta care corespundea mai bine mersului socităţii în etapa respectivă.
În cele din urmă, cea mai perfectă învăţătură a fost transmisă omenirii prin intermediul profetului Muhammed şi toate celelalte învăţături anterioare au fost anulate de la sine. Într-adevăr, n-ar fi avut niciun sens ca oamenii să urmeze o învăţătură cu multe imperfecţiuni, în situaţia existenţei unei învăţături, unei doctrine perfecte. Cine îl urmează pe profetul Muhammed implicit înseamnă că îi urmează şi pe toţi ceilalţi profeţi. Pentru că tot ce există bun şi durabil în învăţăturile acestora, se regăseşte concentrat în învăţătura lui Muhammed.
De aceea un credincios care preferă să urmeze învăţătura unui alt profet riscă să nu găsească toate preceptele şi dogmele necesare lui la acesta. Dar învăţătura lui Muhammed este perfectă şi numai ea poate să satisfacă complet cerinţele acestuia.
Tocmai de aceea credincioşii au datoria sfântă de a-l urma pe Muhammed şi învăţătura sa. Un bun musulman trebuie să creadă, fără şovăire, în Muhammed şi să fie pătruns de faptul că:
a) Muhammed este profetul adevărat, de netăgăduit al lui Allah!
b) Învăţătura, credinţa adusă de el este perfectă şi este la adăpost de orice fel de lacune sau erori.
c) Muhammed este ultimul profet al lui Allah, după el nu v-a mai veni altul până la sfârşitul lumii şi nu va exista o altă persoană pe pământ care să se bucure de credinţa semenilor săi.

 

sursa: Liga Islamică și Culturală din România

Soucre Link

Niciodată să nu spui „în curând”

 Niciodată să nu spui „în curând”  Aishah Haider   Unul dintre trucurile preferate ale lui Șeitan este de a-i face pe oameni să se gândească și să zică:  „O să fac cutare lucru în curând”,  „peste puțin timp”,  „poate mâine” sau „săptămâna viitoare” și așa mai departe.  Îi face să-și amâne acțiunile făcându-i să se […]

 Niciodată să nu spui „în curând” 

Aishah Haider

 

Unul dintre trucurile preferate ale lui Șeitan este de a-i face pe oameni să se gândească și să zică:  „O să fac cutare lucru în curând”,  „peste puțin timp”,  „poate mâine” sau „săptămâna viitoare” și așa mai departe.  Îi face să-și amâne acțiunile făcându-i să se simtă siguri și fericiți cu prezentul.  Câțiva oameni au numit asta „Obstacolul cel Mare”.

O persoană poate lua ca motiv o chestiune ca studiatul,  apoi el zice:  „Când voi termina de studiat,  atunci mă voi căi,  îmi voi învăța religia și o voi practica”.  Când iși termină studiile,  el spune:  „Când voi primi serviciul,  , atunci mă voi căi”.  Însă el nu se căiește.  Apoi spune:  „Când voi împlini Pelerinajul”,  „Când voi fi căsătorit”,  și așa mai departe.

El iși pune obstacole în fața sa constant,  amânând lucruri și bucurându-se de situația curentă de ușurare și fericire.  El continuă în acest fel până moare și totuși viața lui adevarată nici măcar n-a început (aceasta este viața cu credință și cu fapte bune).

Ceea ce intenționează de fapt Șeitan este să te împiedice complet de la indeletnicirea cu activitați benefice sau cel puțin de a amâna acest lucru.  Pentru cei credincioși acest lucru este un mare pericol. Șeitan vine și îi șoptește:  „Tu nu ești demn să studiezi știința islamică sau să chemi oamenii la religie.  Așteaptă puțin până vei studia”.  Însă noi am fost instruiți să transmitem mesajul chiar și unui singur verset din Coran dacă asta este tot ceea ce știm.

Ibn Al Qayyim a spus:  Câți oameni cu scopuri bine fixate și decizii există,  pe care Șeitan le-a amânat făcându-i să zică „în curând”? Și pe câți dintre cei care se străduiesc i-a oprit.  Poate un învățat intenționează să se întoarcă la studiile sale și Șeitan îi șoptește:  „Relaxează-te pentru o oră!”.  Șeitan nu încetează cu încercările de-a face ca lenea și inactivitatea să pară atrăgătoare unei persoane încât aceasta să continue să-și amâne acțiunile.  El îi spune omului evlavios care se roagă noaptea:  Timpul nu se oprește! Noaptea este lungă! El continuă cu aceste șoapte până se face dimineață și omul nici măcar nu s-a rugat.

Așa că,  luați aminte și invățați de la ceea ce a raportat Abu-AbdurRahman Al Maghazili:  În Makkah traia o femeie ințeleaptă care era foarte evlavioasă și intr-o zi frații ei au venit la ea.  Ea a plâns mult timp și apoi a zis:  „Frații mei! Voi sunteți bucuria ochilor mei,  așa că imaginați-vă Ziua Judecății cu ochii inimii voastre și priviți-vă faptele pe care le-ați făcut.  Orice credeți că în acea zi va fi acceptat,  nadajduiți și sperați cu încredere în Domnul vostru pentru acceptare și binecuvântari în ele.  Și orice așteptați să fie respins în acea zi,  atunci încercați sa corectați azi.  Nu fiți neglijenți cu sufletele voastre”.

 

___________
Sursa:  onislam.net –  islamulazi.ro/forum

Soucre Link

Folosirea Coranului ca un ghid în exprimare

  În următorul verset din Coran: … Alif. Lam. Ra. [Aceasta este] o Carte pe care Noi ţi-am pogorât-o pentru ca tu să-i scoţi pe oameni din întuneric la lumină − cu voia Domnului lor − pe drumul Celui Puternic [şi] Vrednic de Laudă [Al-’Aziz, Al-Hamid]. (Ibrahim 14:1), Allah ne explică faptul că una dintre binecuvântările […]

 

În următorul verset din Coran:

Alif. Lam. Ra. [Aceasta este] o Carte pe care Noi ţi-am pogorât-o pentru ca tu să-i scoţi pe oameni din întuneric la lumină − cu voia Domnului lor − pe drumul Celui Puternic [şi] Vrednic de Laudă [Al-’Aziz, Al-Hamid]. (Ibrahim 14:1),

Allah ne explică faptul că una dintre binecuvântările revelaţiei Coranului este aceea de a le oferi oamenilor un statut superior, aşa cum reiese şi din acest verset: ,,scoţi pe oameni din întuneric la lumină.” Coranul s-a aflat sub protecţia lui Allah din momentul revelării sale până în prezent, el rămânând nemodificat. A fost trimis ca avertisment şi mustrare pentru oameni; pentru cei credincioşi este sursă de alinare, mântuire şi călăuzire. Cuvintele sale sunt nobile, făcând diferenţa dintre bine şi rău, călăuzindu-i pe oameni pe calea cea dreaptă. Cei care înţeleg înţelepciunea Coranului îl iau drept călăuzire. Pentru cei ce au acceptat versetele din Coran cu toată inima lor, moralitatea coranică se observă şi în cuvintele pe care ei le rostesc. În fiecare moment al vieţii lor, indiferent dacă exprimă o decizie sau oferă o interpretare, ei se călăuzesc în mod constant după Coran. De aceea orice cuvânt, decizie, sfat pe care îl oferă este în concordanţă cu textul Coranului. Conversaţia celor care au luat Coranul drept ghid se desfăşoară într-o manieră politicoasă, deoarece versetele Coranului desfiinţează orice logică greşită, aducând adevărul la lumină. Allah explică acestea:

Dimpotrivă, Noi lovim cu adevărul deşertăciunea şi o facem să dispară… (Al-Anbiyaa’ 21:18).

Conceptele morale enunţate în Coran reprezintă o alinare şi o binecuvântare pentru cei sinceri. Limbajul celor care vorbesc în conformitate cu învăţăturile Coranului este plin de înţelepciune. Cei care îi ascultă, cu intenţia de a profita de acest sfat sau pentru a distinge beneficiile şi înţelepciunea prezente în el, găsesc calea spre adevăr prin aceste conversaţii, cu voia lui Allah. Fiecare exemplu pe care îl aleg, fiecare punct de vedere asupra căruia atrag atenţia, fiecare detaliu asupra căruia insistă este eficient şi profund. Aceşti oameni îi încurajează pe cei cărora li se adresează să gândească drept, fără ascunzişuri. Deoarece limbajul lor este sincer, pornind din inimă şi aflat în slujba binelui şi a corectitudinii, capacitatea sa de influenţare este puternică. Cei care ascultă, dar nu sunt sinceri, nu doresc să vadă înţelepciunea şi adevărul din vorbele celor credincioşi, ci încearcă să le modifice prin calomnie. Incapabili să înţeleagă că înţelepciunea Coranului este ceea ce conferă mai multă putere limbajului credincioşilor, ei încearcă să îl explice prin presupuneri ridicole. De fapt, aceste efecte sunt determinate de credinţă şi sunt uşor de obţinut de către toţi cei care se conformează Coranului şi îi acceptă călăuzirea. Totuşi necredincioşii nu reuşesc să înţeleagă acest fapt. În Coran avem un număr important de exemple în acest sens. Astfel, confruntaţi cu onestitatea şi înţelepciunea profetului Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), necredincioşii şi politeştii au fost consternaţi. În scurt timp, un număr mare de oameni au fost mişcaţi de mesajul Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), iar supunerea lor faţă de el a generat consternare în rândul necredincioşilor. Deoarece ei nu reuşeau să înţeleagă versetele Coranului sau, mai degrabă, pentru că refuzau să le accepte, au căutat să inventeze acuzaţii false la adresa Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), i-au reproşat că era vrăjitor sau doar un poet. De fapt, aşa cum se întâmplă cu noi toţi, Allah este Cel care le oferă profeţilor puterea de a ţine un discurs. În versetele următoare din Coran, Allah a declarat:

Tovarăşul vostru nu este rătăcit, nici nu este pe un drum greşit! Nu rosteşte nimic după pofta lui! El [Coranul] nu este decât o revelaţie trimisă… (An-Najm 53:2-4).

Aşa cum putem vedea din aceste versete, cuvintele Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu erau doar extrem de eficiente, ci totodată încărcate de înţelepciune, deoarece el recita din Coran, Cartea care este Cuvântul lui Allah. Cel care determină credinţa şi influenţează inimile celor care Îi ascultă cuvintele şi cred cu adevărat este Allah. Cei care nu apreciază măreţia lui Allah şi încearcă să obţină înţelepciune şi influenţă prin alte mijloace fac o mare greşeală.

 

_______________________

femeiamusulmana.blogspot.com

Soucre Link

LA ILAHA ILA ALLAH MUHAMMAD RASUL ALLAH

LA ILAHA ILA ALLAH MUHAMMAD RASUL ALLAH Mărturisirea de credință cuprinde două concepte: negarea și afirmarea. 1. Mărturisirea credinței neagă atributele divinității ale oricărui altcuiva în afară de Allah Preaînaltul. Oricine altcineva în afara de Allah, cum ar fi îngerii, profeții, restul omenirii, idolii, regimurile politice, nu sunt divinități și nu merită să fie adorați. […]

LA ILAHA ILA ALLAH MUHAMMAD RASUL ALLAH

Mărturisirea de credință cuprinde două concepte: negarea și afirmarea.
1. Mărturisirea credinței neagă atributele divinității ale oricărui altcuiva în afară de Allah Preaînaltul. Oricine altcineva în afara de Allah, cum ar fi îngerii, profeții, restul omenirii, idolii, regimurile politice, nu sunt divinități și nu merită să fie adorați. Așadar, negarea în acest caz nu este o negare a presupuselor divinități, ci negarea divinității atribuite lor.
2. Mărturisirea de credință afirmă și restrictionează divinitatea numai la Allah. Acest lucru înseamnă ca supusul lui Allah trebuie să creada că El este singura Divinitate adevărata și în consecință să nu dedice niciun act de adorare nimanui în afară de Allah

Întelesul afirmatiei: Muhammah Rasul Allah (Muhammad este Trimisul lui Allah)

Acest lucru înseamnă că nimeni nu are dreptul de a fi urmat, după Allah, decat Profetul Muhammad, căci el este ultimul dintre Trimiși. Asa cum Allah a spus: „Muhammad nu este tatăl niciunuia dintre voi, ci este Trimisul lui Allah și ultimul dintre Profeți și Allah este mereu constient de toate.” (Al-Ahzab 33:40)
„Și orice Profetul Muhammad vă ofera, să luati, și orice vă interzice, să vă abtineti de la el.” (Al-Hashr 59:7)
Și Allah a spus: „Spune (o, Muhammad)(oamenilor) „dacă îl iubiți pe Allah cu adevărat, atunci urmați-mă!” (Aal `Imran 3:31)

Cat despre ceilalți trimiși, afirmatiile lor trebuie acceptate sau respinse, în funcție de caracterul lor conform Islamului sau, respectiv, dacă nu conformă principiilor islamice.


Conditiile marturisirii de credință

1. Stiinta, ceea ce consta în recunosterea lui Allah ca fiind singurul Dumnezeu adevărat, care trebuie adorat și respingerea oricarei alte divinități în afara de Allah; convingerea că nicio altă divinitate nu ne poate nici ajuta și nici nu ne poate face rău.
2. Certitudinea credinței în Allah, fara ca ea să fie întinata de îndoiala.
3. Acceptarea conditiilor marturisirii de credință.
4. Supunere: să ne supunem acestor conditii pe deplin și de bunavoie, fiind de acord ca Allah este Stapanul nostru și Muhammad este Trimisul Său
5. Sinceritatea: Să fim sinceri cand il adoram pe Allah și să dedicam toate actele de adorare numai Lui.
6. Dragostea pentru Allah, dragostea pentru Trimisul Său, dragostea pentru toti cei supuși lui Allah, ceea ce înseamnă dragoste pentru toti musulmanii.

În cele din urmă trebuie să fim constienti ca Allah trebuie ascultat, urmandu-i poruncile și abtinandu-ne de la cee ce ni s-a interzis. Supunerea fata de Allah trebuie să fie asociata cu iubirea Lui, teama de pedeapsa Sa, speranta la rasplata Sa, cautarea iertarii Lui și adoptarea învătaturilor Profetului Său.

Soucre Link

Toate lucrurile sunt permise prin natura lor

Yusuf Al-Qardawi   Primul principiu pe care l-a elaborat Islamul a fost: toate lucrurile pe care le-a creat Allah sunt permise prin natura lor, în afară de cele despre care a fost relatat un hadis autentic şi clar ca fiind interzise. Şi astfel, dacă hadisul nu este autentic sau nu spune într-un mod clar că […]

iyyake neabuduYusuf Al-Qardawi

 

Primul principiu pe care l-a elaborat Islamul a fost: toate lucrurile pe care le-a creat Allah sunt permise prin natura lor, în afară de cele despre care a fost relatat un hadis autentic şi clar ca fiind interzise. Şi astfel, dacă hadisul nu este autentic sau nu spune într-un mod clar că un anumit lucru este oprit, acesta rămâne în continuare permis prin natura lui.

Teologii musulmani au luat drept dovadă că natura lucrurilor şi a binefacerilor este de a fi îngăduite prin nişte versete clare din Coran, aşa cum sunt următoarele vorbe ale lui Allah Preaînaltul:

El este Acela care a creat pentru voi toate câte sunt pe pământ, apoi S-a înălţat în cer şi a tocmit cele şapte ceruri şi El este Atoateştiutor. (Al-Baqarah 2:29).

Şi El v-a supus vouă toate cele care se află în ceruri şi care se află pre pământ. (Al-Jathiyah 45:13).

Oare nu vedeţi voi că Allah v-a supus vouă câte sunt în ceruri şi câte sunt pe pământ şi v-a copleşit pe voi cu binefacerile Sale – atât cele văzute cât şi cele ascunse? (Luqman 31:20).

Allah Preaslăvitul nu ar fi creat aceste lucruri şi nu le-ar fi supus omului, dăruindu-i-le, pentru ca apoi să-l lipsească de ele, oprindu-i-le. Cum să fi făcut acest lucru, de vreme ce le-a creat pentru om, i le-a supus lui şi l-a binecuvântat cu ele? El nu a interzis decât o mică parte dintre acestea, din motive la care ne vom referi în cele ce urmează.

Pornind de la aceasta, sfera lucrurilor oprite conform legislaţiei islamice este foarte restrânsă, în vreme ce sfera celor permise este foarte largă, deoarece textele autentice[1] şi clare care interzic anumite lucruri sunt foarte puţine la număr, în vreme ce lucrurile la care nu se face nici o referire precum că ar fi îngăduite sau oprite, înseamnă că se încadrează în categoria lucrurilor permise şi în sfera graţiei divine.

În legătură cu aceasta există un hadis[2] în care se spune: „Ceea ce Allah a îngăduit în Cartea Sa este îngăduit, ceea ce a oprit este oprit, iar pentru lucrurile despre care nu a spus nimic există favoare, graţie şi aşa primiţi de la Allah binecuvântarea Lui, căci Allah nu a uitat nimic!”[3] Şi a citit (Profetul):

Şi Domnul tău nu uită niciodată! (Maryam 19:64).

Salman al-Farisi a şi relatat că Trimisul lui Allah – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – a fost întrebat despre unt, brânză şi clei. Profetul a răspuns: „Este îngăduit (halal) ceea ce Allah a îngăduit prin Cartea Sa şi este oprit (haram) ceea ce Allah a oprit prin Cartea Sa, iar ceea ce nu a pomenit înseamnă că vă este îngăduit”[4].

Trimisul lui Allah – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – nu a voit să răspundă acelora care au cerut amănunte, ci a trimis la un criteriu de referinţă pentru cunoaşterea a ceea ce este permis şi a ceea ce este interzis, fiind suficient ca oamenii să cunoască lucrurile pe care le-a interzis Allah, căci aceasta înseamnă că, în afară de cele interzise, sunt permise toate celelalte lucruri şi bune.

Trimisul lui Allah – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – a zis: „Allah a hotărât îndatoriri pe care nu trebuie să le neglijaţi, a stabilit limite pe care nu trebuie să le depăşiţi, a oprit de la lucruri pe care nu trebuie să le săvârşiţi şi nu a pomenit nimic despre alte lucruri, din îndurare pentru voi şi nu pentru că ar fi uitat de ele, aşa că nu le căutaţi!”

Se cuvine să facem aici precizarea că norma în legătură cu ceea ce este permis nu se limitează doar la lucrurile concrete, materiale, ci ea cuprinde şi faptele şi atitudinile, pe care le putem include în categoria „obiceiuri şi relaţii”. Aceasta înseamnă că nu este interzis dintre fapte şi atitudini decât ceea ce Legiuitorul Suprem a socotit a fi oprit, următoarele cuvinte ale lui Allah referindu-se, atât la lucrurile materiale, cât şi la fapte:

El doară v-a lămurit vouă limpede ceea ce v-a oprit. (Al-An’am 6:119).

Acest principiu de îngăduire a lucrurilor şi faptelor prin natura lor nu se aplică la faptele ce fac parte din actele de devoţiune [Ibadat], acestea fiind transmise numai prin revelaţie. în legătură cu aceasta, într-un hadis autentic (sahih) se relatează: „Acela care a născocit în privinţa rânduielii Noastre ceea ce nu face parte din ea (să ştie că acest lucru) este respins”. Adevărata religie conţine două principii esenţiale: să nu fie adorat decât Allah şi să nu fie venerat decât aşa cum El a hotărât. Acela care născoceşte un act de cult din proprie voinţă – oricine ar fi el – trebuie să ştie că acest lucru înseamnă rătăcire şi este respins, fiindcă numai Legiuitorul Suprem este deţinătorul dreptului în privinţa elaborării actelor de devoţiune prin care omul se apropie de El.

Obiceiurile şi relaţiile nu au fost hotărâte de Legiuitorul Suprem, ci au fost instituite de oamenii care au intrat în diverse tipuri de legături prin intermediul lor, iar Legiuitorul Suprem a venit pentru a le îndrepta şi a le perfecţiona, pentru a le confirma în unele cazuri unde nu există stricăciune sau prejudiciu.

Ibn Taymiyya a spus în această privinţă: „Vorbele şi faptele robilor lui Allah sunt de două feluri: actele de devoţiune, pe care se bazează religia lor, şi obiceiurile, de care au nevoie în viaţă. Din studierea atentă a normelor Legii divine (aş-Şari’ah) vom afla că actele de devoţiune (‘ibadat) pe care le-a impus Allah sau pe care El le-a socotit a fi îngăduite nu pot fi confirmate decât de Legea divină (aş-Şari’ah).

Cât despre obiceiuri, acestea sunt obiceiurile cu care oamenii s-au obişnuit şi de care au avut nevoie în această viaţă. Norma în privinţa acestora este că ele nu sunt interzise, în afară de acelea pe care Allah Preaslăvitul şi Preaînaltul le-a oprit. Şi aceasta pentru că cele poruncite şi cele oprite au fost orânduite de Allah. Actul de devoţiune (ibadah) trebuie să fie poruncit.

De aceea, Imamul Ahmad [5] şi alţi mari jurisprudenți tradiţionalişti au spus că norma în privinţa actelor de devoţiune este ca ele să fie hotărâte de Allah şi că nu sunt socotite acceptate decât acelea pe care le-a hotărât Allah, căci altfel intrăm sub incidenţa vorbelor lui Allah Preaînaltul care spun:

Sau au ei asociaţi [ai lui Allah] care le-au orânduit lor religia pe care Allah nu a îngăduit-o? (Ash-Shura 42:21).

Norma în ceea ce priveşte obiceiurile este că ele sunt îngăduite şi nu sunt interzise decât acelea pe care Allah le-a oprit, căci altfel intrăm sub incidenţa vorbelor lui Allah Preaînaltul:

Spune: Vedeţi ce v-a pogorât[6] Allah drept mijloace de vieţuire?! Iar voi aţi oprit o parte dintre ele şi aţi îngăduit [o altă parte]. (Yunus 10:59).

Aceasta este o normă minunată, folositoare. Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci putem afirma că vânzarea, darul, chiria şi alte obiceiuri, reguli şi acţiuni de care oamenii au nevoie pentru a trăi – aşa cum sunt mâncarea, băutura şi îmbrăcămintea – sunt reglementate de religie prin bunele moravuri; au fost interzise acelea dintre ele care aduc stricăciune, au fost acceptate cele necesare dintre ele, au fost considerate nerecomandabile acelea dintre ele care nu sunt necesare şi au fost considerate recomandabile acelea dintre ele în care există un folos foarte probabil, în funcţie de felurile acestor obiceiuri şi calităţile lor.

Dacă lucrurile stau astăzi astfel, înseamnă că oamenii pot să încheie tranzacţii şi să închirieze după cum voiesc, cu excepţia situaţiilor interzise de Legea divină (aş-şari’a), pot să mănânce şi să bea după cum poftesc, cu excepţia celor interzise de Legea divină – chiar dacă unele dintre aceste lucruri sunt recomandabile sau sunt nerecomandabile – şi câtă vreme Legea divină nu stabileşte anumite limite pentru acestea, ele sunt îngăduite după norma principală [7].

Această normă menţionată este confirmată şi de Jabir, fiul lui Abdullah, despre care se relatează într-un hadis autentic că a zis: „Există practica ejaculării extravaginale în vremea revelării Coranului. Dacă acesta ar fi fost un lucru care se cuvenea să fie oprit, ar fi fost oprit de Coran”.

Citatul acesta confirmă că oamenii sunt liberi să săvârşească ceea ce nu a fost pomenit în revelaţie că ar fi interzis. Prin aceasta s-a statuat norma respectabilă conform căreia un act de devoţiune nu este socotit legitim decât dacă Allah a orânduit astfel şi un obicei nu este interzis decât dacă Allah l-a oprit.


[1] Expresia „un text autentic” înseamnă un verset coranic sau un hadis autentic

[2] Vom folosi expresia de „un hadis autentic” ca traducere pentru Hadis Sahih, care este un hadis transmis într-un mod succesiv şi sigur de la Profetul Muhammed până la noi.

[3] Relatat de Al-Hakim care l-a socotit autentic (sahih), preluat de la Abu Ad-Darda, iarAI-Bazzar I-a extras, spunând că lanţul transmiţătorilor săi (sanad) este bun (N.A.)

[4] Relatat de At-Tirmizi, de Ibn Maja şi de Al-Hakim (N.A.)

[5] Este Ahmad, fiul lui Hanbal, unul dintre cei patru mari imami.

[6] A creat (N.T.)

[7] Ibn Taymiyya, Al-Qawa’id an-nuraniyya al-fiqhiyya, p. 112-113. Pe baza acestei norme, IbnTaymiyya şi discipolul său Ibn al-Qayyim, precum şi toţi juriştii hanbaliţi au stabilit că norma în privinţa contractelor şi condiţiilor este că ele sunt permise şi orice contact în legătură cu care nu există nici o prescripţie de interzicere şi nu conţine nimic oprit este socotit legal (halal) (N.A.)

 

 

____

Permis si Interzis in Islam, Editura Islam, Bucuresti 1996

Soucre Link