Tag: lumina

 

 

Perioada în care este zdruncinat principiul credinţei în unicitatea lui Allah, este o eră a întunericului, deoarece, dacă în toate piepturile nu va predomina credinţa în Allah, lumina cerurilor şi a pământului, atunci sufle-tele şi conştiinţele vor fi invadate de negură. O asemenea inimă şi conştiinţă va avea o privire mioapă şi tulbure asupra lucrurilor şi a evenimentelor şi omul va trăi într-o lume întunecoasă, precum liliecii.

Într-o epocă în care principiile referitoare la religie se clătinau din temelii, iar religiile universale erau denaturate de anumite persoane interesate, poate doar câţiva, convinşi de unicitatea divină, credeau într-un Allah (c.c) pe care nu-L puteau numi, nu-L cunoşteau, dar aşa de slabă era vocea lor, încât nu captau interesul nimănui.

 

Idolatria în era ignoranţei

Toţi politeiştii se mândreau cu idolii cu care umpluseră Kaaba. Cei care aveau cunoştinţe limitate declarau că privesc aceşti idoli ca o cale de apropiere de Allah(c.c). Această chestiune este redată astfel într-un verset din Coran: “Noi nu ne închinăm lor decât ca ei să ne apropie de Allah!”.(Az-Zumar [Cetele], 39/3).

Astfel, încă odată se abuza de simţământul de supunere, care a fost încredinţat naturii uname ca un zălog, încă odată omul era trădat, fiind robul arborelui, pietrei, pământului, soarelui, lunii, stelelor; se închinau un timp chiar şi idolilor pe care îi făceau din produse precum halvaua şi brânza, apoi, când îi apuca foamea, le consumau.

Această gândire şi percepţie greşită este redată astfel în Coran: “Cei că-rora ei se închină în afara lui Allah, nu-i pot nici păgubi şi nici folosi. Ei spun: “Aceştia sunt mijlocitorii noştri la Allah!” Spune: “Voi îi daţi de ştire lui Allah de ceea ce nu cunoaşte în ceruri şi pe pământ?” “Mărire Lui şi înălţare deasupra celor pe care ei İi alătură!” (Yunus [Iona], 10/18); “Nu este oare pentru Allah credinţa curată? Cei care îşi iau oblăduitori în locul Lui spun: “Noi nu ne închinăm lor decât ca ei să ne apropie de Allah!” Allah îi va judeca pentru ceea ce se învrăjbeau. Allah nu îl călăuzeşte pe cel care este mincinos, tăgăduitor.” (Az Zumar [Cetele], 39/3).

Pentru gândirea lor anormală căutau scuze, zicând că aşa au apucat de la părinţi: “Când li se spune: “Urmaţi ceea ce Allah a pogorât!”, ei spun: “Ba nu! Urmăm cele aflate de la taţii noştri.” Dacă taţii lor nu pricepeau însă nimic? Dacă nu erau însă pe drumul cel drept? (Al-Baqarah [Vaca], 2/170).

 

Drama copiilor de sex feminin

Încă ceva rău referitor la epoca ignoranţei se relatează în Coran: “Când îi este vestită unuia dintre ei o fiică, faţa i se întunecă, se închide în el, se ţine de-parte de oameni pentru răul ce i-a fost vestit. Oare o va ţine în ciuda ruşinii ori o va înfunda în ţărână? Oare ei nu judecă rău? (Nahl [Albinele], 58/59).

Da, oricare dintre ei, care primea vestea că are o fiică, se îneca de mânie, se întuneca la faţă şi îi era ruşine să mai iasă în lume din cauza acestei veşti. El găsea această veste atât de rea, încât dorea să dispară, să se furişeze, să se ascundă într-o gaură şi credea că trebuie să îndure una dintre alternative, era cuprins de îndoială, neputând să ia vreo hotărâre: ori îndurând dispreţul comuni-tăţii, să lase copilul în viaţă, ori să facă să dispară trupul copilului, pentru a-şi păstra onoarea.

Iată cum era dispreţuită femeia în era ignoranţei şi acest dispreţ, batjocu-ră, bătaie de joc nu era specific numai arabilor, ci şi Imperiului Roman şi Sasa-nid. Luând în considerare acest lucru, putem spune că, operaţiunea iniţiată de İslâm în rândul arabilor din era ignoranţei din grijă pentru lumea femeilor, a fost o teribilă revoluţie în numele tuturor femeilor din lume, o operaţiune ce nu are egal.

Da, în primul rând Coranul se opune acestui mod de cruzime şi interzice uciderea copiilor pentru orice motiv ar fi şi în orice mod: “Să nu vă ucideţi pruncii de frica sărăciei, căci Noi vă dăruim cele trebuincioase traiului şi vouă şi lor!” (Al-An’am, 6/151).

Parcă Cel Drept ar zice: pentru ce vă ucideţi copiii? Eu sunt cel care vă dau cele necesare vieţii. Nu vedeţi că pământul sub porunca voastră vi se oferă sub forma a mii de mese îmbelşugate? Cerul aleargă în ajutorul vostru. Cine altul în afară de mine, trimiţând norii, fac să cadă ploile şi zăpada, ca apoi să răsară pe pământ milioane de specii de plante? Văzând toate aceste bogăţii, cu ce conştiinţă, cu ce drept şi din ce raţiuni vă temeţi că nu aţi avea cele necesare traiului şi vă ucideţi copiii? Să nu uitaţi că, cei care procedează astfel, nu vor avea meritul de a fi interlocutor cu Allah (c.c). Dar într-o zi acei inocenţi, nevinovaţi vor fi întrebaţi pentru ce vină au fost ucişi, iar acei despoţi ce şi-au ucis pruncii, vor suporta pedeapsa tiraniei lor. Iată ce spune Coranul: “Când copila de vie îngropată va fi întrebată pentru care păcat a fost omorâtă.“ (Tekvir [Chircirea], 81/8-9). Acest verset, prin semnificaţia lui, ne redă morala, comportamentul oamenilor din acea perioadă, trezind în noi o teribilă înfiorare.

Într-o zi, un companion, aflându-se în prezenţa Mesagerului lui Allah, relatează despre această cruzime din perioada ignoranţei astfel: “Da, în timpul erei ignoranţei noi ne îngropam copilele de vii. Şi eu aveam o fiică. I-am spus mamei ei, “îmbrac-o, vreau s-o duc unchiului ei!” (Femeia ştia ce înseamnă acest lucru. Nu după mult timp, sufletul ei, copila dragă, urma să fie aruncată într-o fântână şi acolo îşi va da suflarea, tot zvârcolindu-se. Numai că, femeia nu avea dreptul să se opună acestei cruzimi. Nu putea decât să plângă, vărsând şiroaie de lacrimi). Soţia a făcut ceea ce i-am zis. Copila într-adevăr credea că merge la unchiul ei şi ardea de nerăbdare. Am apucat-o de mână şi am dus-o lângă fântâna pe care o săpasem din timp. I-am spus să se uite în fântână. Tocmai când se uita în fântână, i-am dat un brânci, aruncând-o. Nu ştiu cum, dar copila s-a prins de marginea fântânii. Pe de-o parte se zbătea, pe de altă parte zicea: “Tăticule, ţi s-au prăfuit hainelel!”, încerca să mă scuture. Cu toate acestea, i-am mai dat un brânci şi am îngropat-o de vie!”

În timp ce omul povestea, Mesagerul lui Allah şi cei din jur plângeau în hohote. Când unul din cei prezenţi îi zise: “Omule, l-ai întristat pe Mesagerul lui Allah”, Domnul nostru i-a zis: “Mai povesteşte încă o dată!” Omul mai povesteşte încă o dată întâmplarea. Lacrimile ce şiroiau din ochii Profetului se prelingeau pe barba-i sfântă. Prin repetarea acestei întâmplări, Mesagerul lui Allah parcă dorea să spună următoarele: “Iată că voi înainte de İslâm aşa eraţi. Am dorit să se repete relatarea în dorinţa ca voi să vă amintiţi încă o dată omenia, mărinimia pe care v-a făcut s-o dobândiţi İslâmul!”

Aşa cum s-a văzut din acest exemplu dureros, în acele zile omenirea trecea printr-o teribilă criză; în fiecare zi, în solul negru, în mii de locuri se săpau gropi adânci şi atâţia copii nevinovaţi îşi dădeau sufletele în străfundul lor. Ome-nirea întrecuse cu mult hienele în sălbăticie. Cei fără colţi nu aveau dreptul la viaţă şi erau condamnaţi să fie sfâşiaţi de dinţii prădătorilor. Toată comunitatea era într-o demenţă şi nu se găsea nimeni să zică “stai!” acestei nebunii.

Tocmai în aceste zile, El, care este ţelul vieţii, se desprinde de oameni, se retrage în “Peştera Hira”, care apoi a fost denumită de către dreptcredincioşi “Muntele Luminii” şi ochii lui aşteaptă să apară în zare zorile libertăţii. În această stare, în acel moment îşi pleacă capul într-o adâncă prosternare, rugându-se ceasuri întregi, cerea de la Stăpân un mijloc de eliberare pentru omenire. Atunci când Buharî şi Müslîm relatează acest hadis, ei folosesc o expresie care înseam-nă să te cufunzi în rugăciune, să te izolezi de lume. De altfel, Mesagerul lui Allah zile întregi stătea de unul singur fără să se întoarcă în Mecca, rămânea în peşteră. Numai atunci când se terminau cele necesare traiului se ducea în oraş, apoi repede se întorcea în peşteră.

Pe de o parte El se gândea la viaţă, la creaţie, la scopul creaţiei, iar pe de altă parte, la omenirea care nu mai avea nici o orânduială, la starea ei tulbure, la melancolia dureroasă din inimile oamenilor.

 

Schimbarea valorilor

Societatea era într-o situaţie atât de complicată, încât toate valorile umane erau răsturnate, virtutea fiind considerată ceva ruşinos, iar ruşinea şi viciul erau respectate ca fiind virtuţi. Cruzimea era aplaudată, iar omenia, persecutată. Lupii deveniseră ciobani şi erau plini de înfumurare; oile, în mâna acestor nemiloşi ciobani, îndurau şi gemeau. Prostituţia, adulterul, imoralitatea, corupţia aşa de mult se răspândiseră, încât mulţi nu-şi cunoşteau tatăl. Noţiuni precum neam şi descendenţă dispăruseră. Băutura şi jocul de noroc nu erau considerate lucruri de ruşine. Speculaţia era apreciată ca ceva normal, diferitele speculaţii prin care era supt sângele oamenilor, erau socotite dibăcie şi deşteptăciune.

Pentru toate aceste lucruri ce aveau loc, era nevoie de un “cuvânt miracu-los”, un categoric “ajunge!” Nevoia era aşa de mare, încât Ocrotitorul deveni precaut şi deveni cauza trimiterii în misiune profetică a Domnului peste Domni şi, odată cu venirea Lui, deodată totul se schimbă. Da, aşa cum spune şi marele poet Ahmed Şevki: “A apărut un drum călăuzitor, tot universul s-a luminat ./ Deja pe buzele timpului a răsărit un dulce zâmbet şi elogiu.”

Timpul şi locul ce zăcuseră în întuneric, prin lumina pe care a adus-o Măreţul Muhammed (s.a.s), s-au transformat într-un buchet de trandafiri zâmbitori, încât după ani de zile, în timpul emigrării, când lumea îl întâmpina pe El, zicând: “Din Marea Iubire s-a născut o stea. Celui care ştie toate rugăciunile şi se roagă, atât timp cât se află în această stare, i se cuvine toată recunoştinţa noastră” . Îl vor întâmpina cu toate melodiile ce le răsar pe buze datorită acestor sentimente. Da, cei ce au un destin curat vor murmura aceste melodii pure cu o voce limpede.

 

sursa:fgulen.com

Source Link

Views: 18