Tag: arabi

Muhammad în copilărie și adolescență

Muhammad în copilărie și adolescență

 

Toate perioadele vieţii Lui, copilăria, tinereţea, maturitatea reprezentau caracteristicile, însuşirile începutului profeţiei, treptele şi scările ei. Aşa se face că, mulţi dintre cei care-L cunoşteau i s-au alăturat imediat ce şi-a proclamat profeţia, crezând în menirea Lui.

Niciodată în viaţa lui nu spusese măcar o minciună. Şi, iată, acest om vorbea despre Allah şi proclama că devenise profet. Oare cum este posibil ca un om care în cele mai mici chestiuni nu minte şi când este vorba de o proble-mă atât de importantă şi sublimă poate să spună un neadevăr?

Acest lucru nu era posibil. Iată că oamenii din vremea aceea aşa gândeau, dar nu chiar toţi, doar cei care se lepădau de îndărătnicie şi invidie în-cepeau să creadă. Desigur că, epoca în care trăia era epoca ignoranţei. Dar acest atribut era dat celor care rămăseseră înafara timpului specific Lui. Căci El niciodată nu trăise vremurile ignoranţei.

Era un om devotat, fidel şi toată lumea aşa Îl considera. Era un om care trezea atâta încredere încât, ipotetic vorbind, să zicem că vă gândiţi să plecaţi undeva şi soţia nu are cu cine să rămână, atunci puteţi, fără să şovăiţi, să mergeţi la Muhammed (s.a.s) şi s-o lăsaţi cu El. Puteţi fi siguri că nu s-ar uita la ea nici măcar ridicându-şi o sprânceană. V-aţi gândit să vă încredinţaţi cuiva avuţia? Fără ezitare mergeţi la Muhammed (s.a.s), omul cel mai sigur şi puteţi să fiţi încredinţaţi că nu veţi fi păgubiţi.

Doriţi să ştiţi tot adevărul în legătură cu o problemă? Alergaţi imediat la El, Privighetoarea Vestită a adevărului, simbolul fidelităţii şi ascultaţi-L, apoi luaţi o hotărâre conform spuselor Lui şi toate sfaturile şi îndemnurile le puteţi folosi ca bază în tot ceea ce faceţi. Pentru că El toată viaţa o dată n-a minţit.

Doriţi un argument, o probă? Iată, urcând pe dealul Ebu Kubeys, El întrea-bă oamenii din jur: “Dacă vă spun că din spatele acestui munte vine o armată asupra voastră, mă veţi crede?” Toată lumea într-un glas: “Da, vom crede. Deoarece niciodată nu te-am auzit spunând o minciună.” Printre cei care spuneau aceste cuvinte se aflau şi duşmanii credinţei, Ebu Leheb şi Ebu Cehil.

 

Toţi îi confirmau simţul de dreptate şi-l considerau de încredere.

Îşi pierduse tatăl atunci când încă era în pântecele mamei, iar la vârsta de cinci-şase ani a rămas şi fără mamă. Bunicul său, Abdülmuttalib îl ia sub protecţia sa, dar la vârsta de opt ani îşi pierde şi bunicul. De parcă soarta îl diferenţia de toţi şi-l pregătea să se lase în voia lui Allah. Toţi cei care puteau să-i în-tidă o mână de ajutor dispăreau şi în lumina unicităţii divine era prevenit că va fi protejat de Cel Drept prin apariţia tainei unicităţii. El, simţind de la început în conştiinţa sa propoziţiile Kelime-i Teuhid (Mărturia credinţei în unicitatea lui Allah) şi Hasbunallah (Allah mi-e de ajuns) şi trebuia să le rostească. De aceea, calea falsă trebuia să rămână cu totul în afara epocii Şi aşa a şi fost…

Numele de “Abdullah”, care avea ca sens ” robul lui Allah” şi de “Amine”, însemnând femeie devotată şi cinstită, erau nume potrivite unui tată şi unei mame, care să-L aducă pe lume. Da, El venea pe lume primtr-o femeie ce genera încredere, siguranţă, care era chezăşia ocrotirii.

Înainte de a primi profeţia, acest om, care era superior celorlalţi, cu o nouă onoare, avea ca tată pe cineva al cărui nume însemna “Robul lui Allah”. Acest lucru nu este o întâmplare, ci o încuviinţare din porunca lui Allah.

 

El a crescut orfan de tată

A crescut fără tată. În viitor îl aştepta o sarcină foarte grea, o misiune foarte mare. Pentru această îndatorire trebuia să se pregătească de pe acum. Trebuia să aibă o asemenea constituţie încât, să facă faţă tuturor greutăţilor, să fie pe treapta cea mai de sus a destinului. Allah L-a ferit de a deveni răsfăţatul bogăţiei şi nici să fie înfricoşat de sărăcie, având grijă să devină un om, care în orice clipă a vieţii sale să-şi păstreze cumpătul şi spiritul dreptăţii, să stea departe atât de excese, cât şi de exagerata cumpătare.

Este foarte important ca un lider să depăşească zilele chinuitoare. El trebuie să ştie ce înseamnă a fi orfan, aşa încât să se dovedească un părinte afectuos al celor din comunitatea sa. Trebuie să fi gustat sărăcia, aşa încât să perceapă starea celor care sunt în administrarea sa. Iată că înalta morală a Me-sagerului lui Allah se hrănea din sâmburele însuşirilor ce se găseau în El: a întinde mâna celor orfani şi săraci, a fi capabil să te îngrijeşti de oameni, iar natura lui umană se hrănea din apa, pământul şi aerul ce-l înconjurau.

Chiar şi atunci când a atins înalte culmi, nu s-a delimitat de starea de la început şi neschimbându-şi modul de viaţă de până atunci, a urmat calea cea dreaptă. Acest lucru denotă o personalitate care nu are egal. De-a lungul vieţii sale nu a mustrat sau dojenit vreun orfan şi n-a lăsat cu mâna goală pe cel care i-a cerut ceva. Pentru că, acest lucru i-a fost poruncit personal de către Cel Drept: “Nu te-a aflat El orfan şi te-a adăpostit? Rătăcitor te-a aflat şi te-a călăuzit? Sărac te-a aflat şi te-a îmbogăţit? Orfanul, tu să nu-l oropseşti! Cerşetorul, tu să nu-l alungi! De harul Domnului tău, necurmat să povesteşti!” (Duha [Lumina zilei], 93/6-11).

Ori de câte ori recit această sura, chiar dacă tatăl meu nu mai este de mult printre noi, mi-aş dori să-mi fie protector şi, ca să nu mă gonească de la uşa lui, i-aş zice: “Iată la uşa ta un orfan! Nu goni acest orfan de pe pragul tău!”

 

Lângă Abdulmuttalib

4Cu mult timp în urmă Abdulmuttalib intuise lumina profeţiei Lui. Zilele petrecute lângă El erau îmbelşugate şi cu voie bună. Îl lua la întâlnirile celor mari, tratându-L cu cinste. În El vedea eliberarea omenirii. În privirile Mesagerului lui Allah era o profunzime, care nu se mai întâlnea în privirile altora. Poate că Luey, de care se spune că ar fi fost un strămoş profet, a vestit venirea unui profet din rândul urmaşilor săi şi Abdülmuttalib, bazându-se pe această vestire, a aflat că Mesagerul lui Allah va deveni profet sau şi-a dat seama. Se poate spune că din această cauză îşi iubea nepotul foarte mult şi-L ocrotea ca pe ochii din cap.

Simţindu-şi sfârşitul, acest mare om a plâns în hohote şi când Abu Talib, apropiindu-se de el, l-a întrebat pentru ce plânge, i-a răspuns: “N-am să mai pot să-l strâng la pieptul meu pe Muhammed al meu, iată de ce plâng.”

Gândiţi-vă că acest om, care în faţa oştirii Ebrehe nu s-a clintit, ai cărui ochi nu s-au umezit în timpul războiului de la Ficar, când s-a luptat cu nenumăra-te triburi, la gândul că se va despărţi de nepotul cel norocos, plângea amar.

Astfel lua sfârşit tutela lui Abdulmuttalib. Spunându-şi testamentul, el a închis ochii acestei lumi. De acum, Abu Talib lua sub protecţia sa acea “Perlă Strălucitoare.”

 

Mutarea lângă Abu Talib

Abu Talib s-a ţinut de cuvânt. Aproape patruzeci de ani l-a susţinut pe Me-sagerul lui Allah, ocrotindu-L. Această binefacere nu a rămas fără răspuns. Cel Drept i-a dăruit copii, aşa cum i-a dăruit şi lui Ali (r.a). Urmaşii fiecărui profet proveneau din neamul său. În timp ce urmaşii Mesagerului lui Allah vor continua prin Măritul Ali. Chiar se emite o idee ce ar aparţine Domnului nostru.

Ali (r.a) reprezenta partea autoritară. El era foarte respectat şi iubit de către toţi. Atributele de sultanul sultanilor, şahul cel viteaz, războinicul, curajosul, alesul, ginerele profetului îi erau destinate ca o recunoaştere a mărinimiei pe care a arătat-o Mesagerului lui Allah.

Influenţa lui Ebu Talib, ca şi a lui Abdulmuttalib, era formală. Cel care într-adevăr era protectorul profetului era Allah. Pe de o parte, Allah înălţa acea distinsă personalitate la rangul de profet, iar pe de altă parte, comunitatea îl aducea în punctul culminant al acceptării. Cu trecerea timpului, se limpezeau semnele profeţiei Lui şi Muhammed (s.a.s), ajungând un om pe care toţi îl cu-noşteau, despre care cu toţii vorbeau, îşi păstra locul măreţ în comunitate.

 

sursa: fgulen.comSource Link

Views: 2

Matematica Islamului de aur – 3

Simina Harmonie

 

Fără un suport material consistent, dezvoltarea ştiinţei, în speţă a matematicii, nu ar fi fost posibilă. Bogăţia imperiului pe de o parte şi mecenatul conducătorilor pe de alta sunt factori determinanţi. Era tradiţia ca toţi fiii marilor conducători să urmeze cursuri ale şcolilor de elită, să-i studieze pe antici (Euclid, Arhimede, Aristotel, Ptolemeu, Diofant). Era deci nevoie de şcoli şi de profesori.
Până în secolul al X-lea în lumea musulmană nu exista învăţământ organizat, nu existau şcoli, copiilor li se făceau lecţii de morală şi religie în cadrul moscheilor. Către sfârşitul secolului al X-lea a luat fiinţă învăţământul secundar, elevii având întreaga întreţinere asigurată. Unele şcoli aveau o programă de învăţământ de nivel universitar. Nivelul intelectual înalt al lumii islamice medievale este atestat şi de numărul mare de biblioteci precum, de numărul impresionant al volumelor din acestea (exista în Bagdad o bibliotecă însumând 12.000 de volume), precum şi prin calitatea traducerilor din greacă, sanscrită şi chineză. Bagdadul (actuala capitală a Irakului) a fost fieful cultural din timpul califului Al Mamun (a doua jumătate a secolului al VIII-lea). El a creat aici Casa inţelepciunii, Baït al Hikma, concepută de fapt de tatăl său, un adevărat laborator al literaturii, artelor şi ştiinţelor. Aici multe dintre cunoştinţele omenirii de până atunci au fost traduse în arabă din limbile antichităţii, dar şi invers, din arabă în turcă, persană, ebraică, latină.
Bagdadul (în arabă, Madinat As Salam, Oraşul păcii), capitala construită de califul Al Mamun, fiul lui Harun al Rashid (celebrul calif din “1001 de nopţi”), a devenit şi o înfloritoare capitală culturală a lumii musulmane. Al Mamun era obsedat de dorinţa de a asigura unitate şi grandoare vastului său imperiu. Legenda spune că într-o noapte califului i s-ar fi arătat în vis anticul Aristotel, un bătrân cu barbă albă, care aşezat pe un tron, i-ar fi vorbit despre înaintaşi, sfătuindu-l să aleagă calea legii, a credinţei şi a cunoaşterii. Califul a trimis imediat un grup de învăţaţi la Bizanţ pentru a aduce manuscrise şi texte filozofice şi ştiinţifice ale anticilor. Treptat savanţii au achiziţionat manuscrise de la arhivele de stat şi din colecţii private din Alexandria, Damasc, Antiohia, Harran şi alte oraşe. În consecinţă califul a ordonat ca lucrările vechilor greci să fie traduse în arabă (“Elementele” lui Euclid şi “Almagest” al lui Ptolemeu. Dintr-o campanie în India se spune ca Al Mamun ar fi adus o carte (în sanscrită) care se presupune a fi fost a lui Brahmagupta, şi a fost tradusă în arabă sub numele Sinhind.
Această iniţiativă ambiţioasă, a traducerilor în şi din arabă, a durat mai bine de 200 de ani.Source Link

Views: 1

Cartea Retoricii si a Lamuririi

Cartea Retoricii si a Lamuririi
Kitab al-bayān wa-t-tabyīn a lui Al-Jahiz
Această carte este scrisă pe la sfârșitul vieții lui al-Jahiz. Ea însumează nu numai experiența unei vieți de cercetare și studiu, ci și materialul adunat de alții, arabi și de alte neamuri, într-o manieră intertextuală sui- generis, specifică acelor cărți despre care se spune că aparțin unui gen aparte, numit adab. La fel ca și alte lucrări de acest tip Bayan, retorica, elocvența, nu presupune o organizare strictă, ea trece de la un subiect la altul fără să avertizeze cititorul, apoi revine la el și-l abandonează din nou. De-a lungul lucrării, autorul lasă impresia că își dă seama că nu respectă o anumită ordine și recunoște acest lucru. De exemplu, atunci când vorbește despre „bayan” (retoric sau expresia clara) afirmă: „Acest capitol ar fi trebuit să apară la începutul cărții, dar l-am pus mai departe din anumite motive”. Nu este vorba numai despre caracteristicile speciei adab care își propune în primul rând să instruiască fără să plictisească ci și despre faptul că această carte nu este o simplă acumulare de date, ci o lucrare retorică, ce are ca țintă clară și de o mare importanță: combaterea adversarilor arabilor grupați sub stindardul shu’ubiyyei, desființarea argumentelor lor prin sublinierea importanței limbii arabe din Coran, dar și a beduinilor, creatorii și păstrătorii acestei limbi, arabii prin excelență, cei mai puri și mai buni.
 
În timpul dinastiei abbaside a luat naștere această controversă între iranieni și arabi shu’ubiyya în cadrul căreia arabii și persanii își combăteau tradițiile, cei din urmă shu’ubiții pretinzând superioritatea grupului lor asupra arabilor. Această mișcare era o expresie a unor aspirații politice în urma cuceririi arabe a Persiei însă în primul rând era o controversă literară. Iranienii considerau cucerirea arabă o greșeală și doreau remodelarea imperiului și culturii islamice după modelul instituțiilor și valorilor sasanide. Numele acestei mișări provine din Coran:
 
retorica araba O, voi oameni! Noi v-am creat dintr-un bărbat și o femeie și v-am făcut popoare (shu’ub)și triburi (qaba’il) ca să vă cunoșteți unii pe alții. Cel mai cinstit dintre voi înaintea lui Dumnezeu este cel mai temător. Dumnezeu este Știutor, Cunoscător.    (Coran 49:13)
Shu’ubiții erau numiți uneori și ahl at-taswiya adică cei care cer egalitate.
Dacă avem în vedere titlul cărții lui al-Ğahiz, „al-Bayan wa-l-Tabyin” , ea ar trebui să vorbească despre elocvență, despre retorică. De fapt cu aceasta începe autorul și la ea revine mereu. Autorul face o legătură între discursul despre limbă, despre exprimarea clară și corectă, despre elocvență și retorică și discursul de autolegitimare conținut în subtextul cărții. Din acest punct de vedere două probleme atrag atenția în mod special: cum se realizează comunicarea în general și cum se definesc străinii prin limbaj și cum apare elocvența arabilor, în raport cu elocvența altor neamuri. Darul vorbirii și al expresiei clare, spune autorul, este unul dintre cele mai importante pe care le are omul. “Virtutea retoricii e urmarea științei, bâlbâiala – a ignoranțe.” De la început el citează un persan (!), regele Annushirwan, care spunea că incapacitatea de a vorbi clar poate fi compensată de o minte bună. Dacă nu o ai nici pe asta, ai nevoie de bani pentru a reuși acest lucru, dacă nu ai bani atunci e bine să ai prieteni care să te ajute să te descurci cu acest defect. Dacă nu ai nici prieteni, atunci trebuie să taci, ca să îți ascunzi defectul iar dacă nici asta nu poți , nu-ți rămâne decât moartea și odihna veșnică.” Coranul este forma desăvârșită sub care se prezintă limba arabă. Exprimarea cea mai bună este cea care imită cel mai bine limba Coranului. Oamenii de rând nu pot aspira la acest grad înalt de elocvență, dar cel puțin pot aspira la corectitudine. al-Ğahiz vorbește despre felul în care se produc sunetele limbii, despre defectele de vorbire datorate unor deficiențe ale aparatului fonator și despre greșelile pe care le fac străinii în pronunție și gramatică din cauza ignoranței și a faptului că nu sunt în stare să învețe limba arabă la fel de bine ca arabii. Autorul îl citează pe cunoscutul filsof Al-Asma’i care spunea că grecii, persanii și siriacii nu posedă unele sunete pe care le au arabii. O observație interesantă este cea privind felul cum au învățat araba nearabii din teritoriile ocupate: Oamenii din orașe vorbesc limba arabilor ce s-au stabilit acolo, de aceea găsești deosebiri între cuvintele utilizate de către cei din Kufa, din Basra, din Sham și din Egipt. Străinii fac greșeli de toate felurile, nu se pune problema ca din această cauză, ei să nu poată să fie înțeleși, pentru că te obișnuiești cu greșelile lor și, până la urmă, chiar și animalele pot fi înțelese în ceea ce vor. Trebuie să te exprimi ca oamenii cultivați, așa cum merită această limbă care s-a așezat, a devenit suplă, docilă, și s-a îmbogățit încă de pe vremea când era vorbită doar în Peninsula Arabică.
Acesta este argumentul principal pe care Al-Jahiz îl opune adversarilor săi, care este unul irefutabil: limba arabă însăși, limba Coranului, dar și una capabilă să exercite asupra auditorilor „o magie îngăduită” sihr halal. Islamul nu admite practicile magice, dar în ceea ce privește capacitatea de a impresiona, de a emoționa a rostirii arabe elocvente, cuvântul „magie” nu a fost considerat nepotrivit. Al-Ğahiz afirmă că expresia „ magie îngăduită” sihr halal a fost utilizată pentru prima oară de califul Omar, cu referire la farmecul pe care îl degajă discursul coranic iar apoi a fost aplicată și altor autori capabili să seducă prin discursul lor. Găsim la al-Ğahiz un citat de Amir ibn Abd al-Qays care va fi deseori repetat de alți autori, în legătură cu condițiile pe care trebuie să le îndeplinească discursul pentru a „trece” la celălalt:„Cuvântul, când iese din inimi, în inimi se-a;ează, când iese din limbă, dincolo de urechi nu viiază.” Alături de darul rostirii, de capacitatea de a seduce prin vorbe meșteșugite, al-Ğahiz laudă și tăcerea. Nu numai al-Ğahiz și beduinii laudă tăcerea. Asceții, oamenii pioși spun vorbe înțelepte despre reținere în general și despre tăcere în particular. Al-Ğahiz furnizează o serie de proverbe și vorbe înțelepte în legătură cu tăcerea (care este „de aur” și la arabi) printre care și vorbele califului Abu Bakr, ce ar fi afirmat că „nimeni și nimic nu merită o închisoare atât de lungă precum limba” sau vorbele Profetului, care ar fi spus că „nimic mai rău nu i s-a dat omului decât limba lungă”. Autorul spune însă că rostirea nu poate fi pusă pe planul al doilea, iar tăcerea pe primul plan, pentru simplul motiv că tăcerea se definește prin rostire, prin vorbire – este o absență – nu invers: așa cum stelele nu sunt la fel cu luna, nici tăcerea nu este pe același plan cu rostirea.
O mare parte din Bayan este consacrată prezentării desfășurate a acestui mit ce se află la originile construcției identitare arabe încă din perioada dinastiei Omayyade. Trebuie notat în mod special că în Bayan găsim un citat din ceea ce ar fi fost testamentul sau învățăturile califului Omar către cel care i-a urmat, cuvinte care îi recomandă pe beduini în mod special:„Vă recomand (de bine) oamenii deșertului (pentru că) ei se află la originea ( ‘asl) arabilor.”Se înțelege de ce este nevoie de al-Ğahiz să prezinte în cartea lui toate elementele culturii preislamice, așa cum le-a receptat el în urma contactelor cu beduinii și cu cei care făcuseră cercetări lingvistice și etnografice în deșert. În concepția shu’ubiților , arabii erau niște simplii păstori necivilizați, până când a venit islamul să îi lumineze. Pentru a-i lămuri pe cei răuvoitori, al-Ğahiz se oferă să-i pe păstrătorii limbii și culturii arabe pure, pe poeții și oratorii din deșert și să-i prezinte pe beduini vorbind o limbă cum alta nu mai este:„Eu spun că nu se află pe pământ o limbă care să fie mai plăcută, mai folositoare, mai elegantă, mai dulce, mai potrivită pentru exprimarea clară decât acest limbaj al beduinilor, care vorbesc limba cea mai pură, care sunt înțelepți, atoatecunoscători și elocvenți”. Limba adevăraților beduini este pusă în opoziție cu cea a orășenilor care este artificială, „stricată”:„Nu găsesc în vorbirea celor din vechime cuvinte urâte, idei mizerabile, un temperament de joasă speță, expresii respingătoare. Toate acestea se află în vorbirea noilor musulmani, citadini fandosiți, oameni a căror educație este cu totul artificială.”
 
Această trăsătură caracteristică a beduinului se manifesta mai ales în poezia sa. Beduinul este poetul prin excelență, iar adevăratul poet trebuie să fie beduin, tot așa cum povestitorul tip trebuie să fie orb și să aibă o voce puternică, așa cum conducătorul de trib trebuie să fie puțin surd și să aibă capul mare. Dovada, că poetul adevărat trebuia să fie beduin, este că atunci când un poet orășean apare în fața lui în ținuta de toate zilele, califul Harun al-Rašid îl trimite să se îmbrace în costum de beduin și numai după aceea să se prezinte în fața lui. Pare evident că toate calitățile pe care al-Ğahiz le descoperă la beduini au ca punct de plecare calitatea lor de păstrători ai limbii arabe pure. Aceasta e limba Coranului, a poeziei preislamice, care se diferențiază de araba vorbită printr-o trăsătură considerată un fel de marcă de noblețe: mărcile de de caz și de mod ce apăreau sub forma desinențelor în cazul substantivelor și verbelor. Aceste mărci (în arabă al ‘I’rab – „flexiune desinențială cazuală și modală) caracterizau limba beduinilor ca având o înaltă ținută în raport cu celelalte forme de arabă.
 
O altă trăsătură a beduinilor, dar și a altor arabi pe care o subliniază al-Ğahiz este înțelepciunea, hikma pe care o pune în oponență cu filosofia, produsul străinilor. Autorul nu ne spune ce presupune această înțelepciune, ci dă numai câteva exemple: proverbele, zicalele, mostrele de artă oratorică. Se pare că, în primul rând, este vorba de o înțelepciune practică, despre concluzii și sfaturi ce rezultă din experiența oamenilor deșertului și pe care o comunică în vorbe puține, căci concizia a fost considerată de arabi dintotdeauna o mare calitate a discursului. Cuvântul înțelepciune, în arabă hikma, are la origine „zăbala”. Din această metaforă am putea deduce că reținerea, cumpătarea, ar fi dovada supremă a înțelepciunii. Exemplele de reținere înțeleaptă în toate privințele nu lipsesc nici din cartea lui al-Ğahiz, iar elogiul tăcerii face parte din ele.
 
Înțelepciunea constă în cultivarea unor trăsături nobile de caracter, cum ar fi generozitatea, bunătatea, blândețea și modestia. Toate pot rezulta și din răspunsurile pe care le dau înțelepții beduini la întrebările ce li se pun de către autor sau de către cei care fac cercetări în deșert. Numai că în formularea întrebărilor și în răspunsuri se vede câteodată că al-Jahiz și cei din jurul său au trecut prin școala înțelepciunii grecești și nu numai. De exemplu, autorul spune la un moment dat: „Un beduin a fost întrebat: ce este frumosul?” În locul unei definiții a conceptului (despre care arabii cultivați știau de la greci), beduinul a furnizat exemple de lucruri „frumoase”: gura mare, vocea sonoră la poet și la orator. În altă parte, aflăm care este cea mai frumoasă priveliște:„palatele albe în grădinile verzi”.
Al-Jahiz atrage atenția că, atunci când vorbește despre calitățile sau defectele unor popoare, el are în vedere patru categorii de oameni: arabii, persanii, indienii și bizantinii. Sigur ca nici aici nu este consecvent, pentru că și în Bayan , și în diverse epistole se referă și la alte popoare (una dintre epistole era consacrată „calităților turcilor”) care începuseră să își facă apariția în metropolele arabe. Alții decât aceștia ar fi barbari, necivilizați sau aproape necivilizați. Nici arabii nu ar fi cu toții la fel: „În ceea ce-i privește pe oamenii din popor, de aceași religie cu noi, de aceeași limbă, cultură și moravuri, inteligența lor e peste nivelul acestora deși nu atinge nivelul elitelor, cu toate că și în sânul elitelor sunt diferențieri.” Găsim în cartea lui al-Ğahiz și o categorizare a oamenilor în funcție de abilități, fiecare popor excelând într-un domeniu: chinezii ar fi pricepuți la tehnică, abili în ceea ce privește tratarea metalelor și țesăturilor, persanii sunt pricepuți în politică, turcii în ale războiului, iar arabii n-au fost nici comercianți, nici medici, nici agricultori, ci și-au îndreptat forțele către poezie, retorică ș cultivarea limbii. Se înțelege că aceste calități i-ar fi putut ridica pe vremea aceea pe arabi deasupra altora din moment ce al-Jahiz le evidențiază tocmai pe acestea. La arabi poezia nu este un lux ci o necesitate, așa cum a spus și califul Omar:„În perioada preislamică, poetul era mai presus de orator, datorită faptului că era foarte necesar: el le consemna mărețele fapte de glorie, el băga spaima în dușmani și în cei care îi cotropeau, el îi ataca pe alți poeți.”
 
Găsim și în „Cartea Animalelor” elogiul altor neamuri, mai ales al grecilor și indienilor, în legătură cu științele și scrierile lor, traduse și folosite de alte neamuri. Dar elogiul are ca punct central tot lauda poeziei arabe intraductibile:
 
S-au tradus cărțile indienilor, aforismele grecilor, s-au adaptat cărțile din literatura persană. Unele dintre acestea au câștigat în frumusețe, altele nu au pierdut nimic. Dacă s-ar traduce însă vorbele înțelepților arabi, această sursă de mândrie a lor care este metrul ar fi stricată. Și, chiar dacă le-ar traduce, n-ar găsi în ideile lor nimic ce n-a fost spus și de alții, nearabi, în cărțile lor de înțelepciune.
 
Este adevărat că, în Bayan, al-Ğahiz subliniază că nu forma (metrul, rima), definește poezia, ci intenția. Prezicătorii din perioada preislamică își rosteau prezicerile în versuri, ceea ce nu însemna că făceau poezie. Autorul subliniază de nenumărate ori că arabii sunt dăruiți de la natură pentru poezie, spre deosebire de ceilalți:
 
Arabii sunt cei mai dotați cu darul rostirii (‘antaq), limba lor este cea mai vastă, vorbele lor sunt cele mai încărcate de semnificații, formele de compoziție a discursului lor sunt cele mai numeroase, proverbele și zicalele lor sunt cele mai bune și mai răspândite, naturalețea și spontaneitatea sunt apanajul lor; toate arată care este deosebire între ceea ce persanii și grecii numesc poezie.
 
Interesantă este sublinierea diversității în rândul oamenilor, văzută ca rezultat al diversității condițiilor sociale și naturale. Dar oamenii ajung să semene între ei pentru că trăiesc în aceeași epocă, iar aceasta își pune amprenta asupra lor mai mult decât genealogia. Un adagiu în acest sens pe care îl repetă de câteva ori este următorul: „Oamenii seamănă cu vremea lor mai mult decât cu strămoșii lor”. Contemporanii lui al-Ğahiz au remarcat și ei că acesta se contrazice deseori nu numai în privința străinilor: era foarte priceput în a face din negru alb și din alb negru, spunea unul dintre ei. Nu toate informațiile oferite de el trebuie luate întocmai; despre cele geografice s-a spus că sunt adesea „fantasmagorice”.
Source Link

Views: 3