Tag: medicina islamica

Etica medicinei arabe

Etica medicinei arabe

 

Care era natura medicinei profetice? Avicenna oferă definiția clasică la începutul acestui Canon: „Spun că medicina este o știință în care o persoană învață stările corpului uman cu privire la sănătate și la abaterile ei, cu scopul de a păstra sănătatea când este prezentă și de a o restabili când s-a pierdut”. Baza acestei medicini era „patologia umorală”[1], î.e. înțelegerea că trupul omenesc constă în patru umori: sânge, bila galbenă (coleric), flegmă[2] și bila neagră (melancolie), care au fost legate de alte „cuaternare”[3]: elementele aer, foc, pământ și apă; anotimpurile primăvara, vara, toamna și iarna; etapele omului: copilăria, adolescența, tinerețea și bătrânețea; și trilogiile semnelor zodiacului. Buna sănătate depinde de cele patru umori , care trebuie să fie bine echilibrate între ele (termenul grecesc este „eukrasia” – o bună amestecare, temperament sau complexiune). Conform unei relatări (de exemplu, a lui Petrus Alfonsi, un creștin convertit de la iudaism și educat în limba arabă în secolul XII), Adam a fost creat cu un echilibru perfect al celor patru umori. Însă Galen a considerat că fiecare om are o complexie individuală, determinată de firea și vârsta sa, și de factori externi, cum ar fi climatul. Astfel fiecare persoană are un temperament care îi afectează atât caracterul cât și sănătatea sa și poate fi descris ca sanguin, coleric, flegmatic sau melancolic. Obiectivul medicinii era de a păstra cel mai bun temperament pentru fiecare om, și să restabilească echilibrul umorilor când una sau alta devine prea puternică sau prea slabă. În primul rând, lucrări cuprinzătoare pe tema dietelor și a practicilor sănătoase de viață au fost alcătuite, cea mai cunoscută fiind aceea a lui Ishaq Isra’ili, în care diferite diete sunt prescrise conform temperamentului unui om, vârsta sa, climatul, timpul anului, etc.

În al doilea rând, era necesar fie să își scoată sânge sau să ardă umoarea în exces (prin luare de sânge, respectiv cauterizare) sau să contracareze deficiența unei umori prin prescrierea de medicamente bogate în cea opusă. Din moment ce fiecare umoare era concepută în termenii unui element cu două calități ( melancolia era pământ și consta în rece și uscat), se foloseau medicamente care aveau calități suplimentare corespunzătoare. Astfel plantele, mineralele, semințele, apele și alte medicamente simple, erau descrise în termeni de cât erau de calde, reci, uscate și umede. Pentru fiecare calitate existau patru grade, acestea fiind listate în cărți numite „cărțile plantelor” sau „ale gradelor”. De exemplu, Ibn Al-Jazzar (într-o lucrare tradusă de Constantin Africanul ca „Liber de gradibus”) scrie: „Lemnul de agar este cald și uscat; fortifică creierul și toate părțile interioare ale corpului. Scoate umezeala de prisos din organism, și este foarte folositor contra flatulenței. Oprește diareea și este bun contra incontinenței care se formează din cauza răcelii și slăbirii vezicii.”[4]

Originea acestei clasificări pe „grade”, care este dezvoltată complet la Galen, nu este clară. În medicina arabă, însă, sistemul este mult mai extins, probbail din cauza influenței indiene. Pentru început, mâncărurile au fost clasificate sub unul dintre cele 8 gusturi, fiecăruia asociindu-se câte două însușiri (dulcele este cald-umed, și prin urmare este asociat cu aerul și sângele). Astfel, însușirile diferitelor alimente pot fi determinate prin degustarea lor. Din acest motiv, unii scriitori au spus că, gustul este, de fapt, cel mai depinzător de cele 5 sensuri, deoarece singur adevărata natură a unei substanțe. Este posibil ca medicii arabi să își datoreze sistematizarea gusturilor medicinii indiene, cu toate că numărul gusturilor indienilor este de 6.[5]

Constantin Africanul, în prefața traducerii sale a lucrării lui Al-Majusi, consideră medicina ca aparținând în mod egal atât eticii cât și științei naturale și logicii / metafizicii. În aceeași lucrare, el traduce versiunea lui Al-Majusi a jurământului lui Hipocrate: „Oricine se angajează să studieze medicina, trebuie să aibă un bun caracter și trebuie să îi învețe la rândul lui pe ceilalți, fără plată…scopul trebuie să fie restabilirea sănătății pacientului, și el nu trebuie să facă acest lucru în speranța de a câștiga bani, nici nu trebuie să acorde o mai mare atenție pacienților înstăriți față de cei cu situație precară, sau celor mai nobili față de cei obișnuiți. Nu trebuie să includă medicamente nocive în învățăturile sale, și nici să permită studenților săi să facă acest lucru, ca nu cumva vreo persoană necunoscătoare să audă lecția și să amestece vreo poțiune mortală. Nici nu trebuie să îi învețe cum să provoace un avort. Când vizitează pacientul, nu trebuie să acorde atenție amoroasă soției, menajerei sau fiicei pacientului… Trebuie să se ferească de exces și de plăcerile acestei lumi, inclusiv de alcool. Asemenea lucruri deranjează mintea și întăresc viciile corpului… Trebuie să fie umil, binevoitor, iubitor și cu frică de Dumnezeu și trebuie să ceară ajutor de la Divinitate.”

Etica medicinei arabeO dimensiune etică mai fundamentală însă, este intrinsecă medicinii arabe. Cum am arătat mai devreme, complexiunea determină caracterul individului –fie el melancolic, sanguin, etc- și întreaga idee de echilibrare a umorilor prin evitarea exceselor are o rezonanță morală. Dar peste toate acestea, acest fel de medicină poate fi văzut ca cuprinzând atât corpul cât și sufletul. Galen a scris un text separat referitor la „cum firea sufletului urmează complexiunea corpului” și multe simptome pe care azi le putem caracteriza ca stări emoționale, ca „boala dragostei” și „melancolie”, au fos clasificate împreună cu bolile fizice. În mod corespunzător, terapiile includeau petrecerea plăcută a timpului și mai ales muzica.

 

[1] Concepție medicala, cu radacini în antichitate, în care se atribuie lichidelor din organism (umori) rolul principal în apariția și dezvoltarea bolilor.

[2] Materie apoasă care se află în organism.

[3] Compus din patru elemente ritmice.

[4] Mary Wack,în Constantine the African and ‘Ali ibn al-‘Abbas al-Magusi : The Pantegni and Related Texts, editori C. Burnett și D. Jacquart, Leiden, 1994, pag. 177.

[5] vezi D. Wujastyk, The Combinatorics of Tastes and Humours in Classical Indian Medicine and Mathematics”, Journal of Indian Philosophy, 28, 2000, pp. 479-95.Source Link

Views: 1

Avicenna – Partea 1

  Acum mai bine de o mie de ani, în imensitatea Asiei Centrale se năştea unul dintre cele mai impresionante genii din istoria umanităţii. Considerat drept cel mai mare savant al întregii civilizaţii musulmane, Avicenna a strălucit fără egal în toate domeniile în care a activat. A fost un filosof cu o cunoaştere enciclopedică, om […]

 

Acum mai bine de o mie de ani, în imensitatea Asiei Centrale se năştea unul dintre cele mai impresionante genii din istoria umanităţii. Considerat drept cel mai mare savant al întregii civilizaţii musulmane, Avicenna a strălucit fără egal în toate domeniile în care a activat. A fost un filosof cu o cunoaştere enciclopedică, om de ştiinţă şi deschizător de drumuri în medicină, practician şi teoretician în egală măsură şi, nu în ultimul rând, poet şi muzician. El este autorul unei opere grandioase care cuprinde aproape toate aspectele cunoaşterii umane din perioada sa. Cel ce s-a numit Abu Ali al-Husayn ibn Abd Allah ibn Sina (Avicenna pentru Europa latină) a încarnat, prin itinerarul său enciclopedic şi imensa sa cultură, prototipul intelectualului universal medieval .

Discipolul lui Aristotel învăţase complet Coranul la doar 10 ani

Cel mai strălucit spirit al civilizaţiei musulmane s-a născut în anul 980 în satul Qishlak Afshona de lângă Buhara (astăzi în Uzbekistan), pe atunci capitala dinastiei persane a Samanizilor care au domnit în Asia Centrală şi provincia Khorasan.
Din fericire pentru el, Avicenna s-a născut într-o familie de înalţi funcţionari iranieni de origine turcă, astfel încât a beneficiat încă din fragedă pruncie de o educaţie aleasă şi de atenţia unor părinţi care au sesizat devreme potenţialul intelectual al copilului.
Spiritul independent al copilului era încununat de o inteligenţă şi o memorie uluitoare, care i-a permis ca la vârsta de doar 14 ani să-şi întreacă profesorii. După cum nota în autobiografia sa, Avicenna învăţase deja tot ce exista la acea vreme în lume sub formă de cunoştinţe scrise, până să împlinească 18 ani.
Tratatul de medicină al lui Avicenna, ediţia în limba persană    Tratatul de medicină al lui Avicenna, ediţia în limba persană
De fapt, conform aceleiaşi autobiografii, copilul supradotat memorase deja toate surele Coranului până să împlinească 10 ani.
Educaţia şi cercetările sale ulterioare au fost marcate de un enciclopedism debordant.
  „Devorează” complet toate scrierile despre gramatica arabă, geometria, fizica, dreptul islamic, teologia şi medicina.
Devine foarte atras de unul dintre geniile date de Grecia Antică, şi anume Aristotel. Se avântă cu un patos nemaivăzut în studierea operei marelui gânditor grec. Citeşte cu nesaţ de patruzeci de ori Metafizica lui Aristotel, până când memorează fiecare cuvânt, dar conştientizează cu tristeţe că nu reuşeşte să înţeleagă sensurile şi tainele din spatele cuvintelor.
Eşecul nu-l face decât să se ambiţioneze mai mult. Timp de peste un an şi jumătate îşi petrece timpul citind, studiind şi rugându-se la moschee pentru iluminare. Aceasta vine  doar după ce, într-un moment de inspiraţie, cumpără pe o sumă derizorie, dintr-o piaţă, comentariile şi tratatul filozofului musulman Al-Farabi asupra Metafizicii.
Astfel, fericit, la doar 16 ani înţelege pe deplin spiritul şi viziunea ilustrului său maestru din Grecia Antică, pe care, evident, nu l-a întâlnit niciodată în viaţă. Fire sensibilă la suferinţele şi bolile semenilor, Avicenna se ataşează şi de ştiinţa medicinei. La vârsta de doar 18 descoperise deja că:
„Medicina nu este o ştiinţă grea şi aspră precum matematicile şi metafizica, deci am făcut progrese mari. Am devenit un medic iscusit şi am început să-mi tratez primii pacienţi cu ajutorul unor leacuri aprobate ”. Tânărul ajunge în scurt timp faimos, nu doar datorită succesului tratării pacienţilor, ci şi datorită faptului că, asemenea sfinţilor fără de arginţi din universul creştin, Avicenna îşi trata pacienţii fără să le ceară bani..
Când el avea 22 de ani, tatăl său moare brusc. Evenimentul traumatizant s-a suprapus peste tulburările politice şi sociale ale vremii, astfel încât tânărul se vede prins într-un adevărat carusel al unor peregrinări constante.
scrisă de Nicu Pârlog
sursa: descopera.ro. 
Source Link

Views: 1

Avicenna – partea a 2-a

Avicenna – partea a 2-a Nicu Parlog Medic, călător, iluminat Pentru a-şi exercita meseria de medic, el se instalează după cum îl duc aventurile politice ale diverselor dinastii musulmane în slujba cărora s-a aflat la un moment dat. Ajunge să trăiască în marile oraşe ale Persiei, precum Ravy (lângă Teheran), Hamadan sau Ispahan, unde intră […]

Avicenna – partea a 2-a
Nicu Parlog
Medic, călător, iluminat
Pentru a-şi exercita meseria de medic, el se instalează după cum îl duc aventurile politice ale diverselor dinastii musulmane în slujba cărora s-a aflat la un moment dat. Ajunge să trăiască în marile oraşe ale Persiei, precum Ravy (lângă Teheran), Hamadan sau Ispahan, unde intră în serviciile emirilor buyizi şiiţi şi unde ajunge la un moment dat chiar să devină mare vizir (cumva echivalentul unui prim-ministru de azi).
Prima sa slujbă a fost aceea de medic personal al unui emir. După ce l-a vindecat pe acesta de o afecţiune îndelungată, emirul recunoscător îi oferă o sumă mare de bani. Avicenna a refuzat-o politicos, cerându-i în schimb accesul nelimitat la bibiloteca şi arhivele oficiale ale dinastiei Samanizilor. Cum succesul aduce deseori şi necazuri, Avicenna nu este ocolit de bârfe, invidii, duşmănii făţişe sau ascunse, precum şi de calomnii.  
Viaţa sa a fost agitată şi din cauza simpatiilor sale şiite, care l-au pus de multe ori în primejdie. Cu toate acestea, nu s-a dat bătut în calea sa spre cunoaştere. Într-atât de mare a fost dedicarea sa pentru ştiinţă, încât pe perioada celor patru luni cât a fost întemniţat (căci viaţa sa a avut şi asemenea coborâşuri) Avicenna s-a folosit de timpul petrecut între patru pereţi pentru a scrie tratatul despre afecţiunile coronariene.
În perioada vieţii sale, Buhara rivaliza cu Bagdadul la statutul de capitală culturală a lumii musulmane. Peregrinările sale, alături de faima şi legăturile pe care le avea cu puternicii vremii, i-au facilitat accesul în marile biblioteci din Balkh, Horezm, Gorgan, Rey. A fost contemporan şi a avut dialoguri cu alte spirite luminate precum astronomul şi cercetătorul Rayhan Biruni, matematicianul Abu Nasr Iraqi, filozoful Abu Sahl Masihi şi fizicianul Abu al-Khayr Khammar.
Cea mai celebră şi influentă lucrare a sa a fost Canonul Medicinei (al-Qanun fi al-Tibb). Monumentala lucrare, scrisă iniţial în 5 volume, este, conform Enciclopediei Britanice, ”cea mai importantă carte din istoria medicinei, scrisă vreodată în Occident şi Orient”.
ibn-sinaTimp de peste 600 ani, Canonul Medicinei lui Avicenna a fost cartea de bază din multe şcoli de medicină şi spitale din Europa. Chiar şi în prezent, lucrarea sa este manualul standard de referinţă pentru practicienii medicinei Unani. Cu toate că sistemul său medical se baza pe unele din conceptele lansate de Hipocrate şi Galenus, Avicenna a adoptat în scrierile sale medicale o perspectivă universală, colectând, „distilând” şi sintetizând toată cunoaşterea medicală care exista în acele timpuri.
Avicenna a călătorit, a citit, a aplicat şi a studiat diferite sisteme medicale tradiţionale precum cel grec, egiptean, persan, hindus, chinez şi tibetan., după care a concluzionat că, în afara diferenţelor superficiale, toate aceste sisteme se confruntau cu aceleaşi realităţi şi teme comune.
Toate sistemele medicale tradiţionale ale acestor popoare luau în consideraţie legătura dintre suflet, trup şi boală, temperamentele umane şi importanţa lor, fluidele vitale şi umorile, energia vitală şi similarităţile dintre principiile structurii corporale şi anatomia şi fiziologia umană. Influenţa lucrării a fost cu adevărat uriaşă, planetară chiar. Până şi unele remedii populare africane au la bază leacurile prescrise de Avicenna. Principiile vindecării naturiste din Canonul Medicinei au fost studiate şi preluate de către Samuel Hahneman, fondatorul homeopatiei, şi de către părintele Sebastian Kneipp, fondatorul naturopatiei.
Influenţa operei acestui „Prinţ al Medicinei”, cum a fost supranumit încă de când era în viaţă, a fost cu adevărat imensă. Tratatul a fost tradus în limba latină la circa 100 ani de la scrierea sa şi a fost publicat de 15 ori în secolul XV şi de 20 ori în secolul XVI. A fost cartea de bază în universităţile din Montpellier şi Louvain, până în anul 1650, iar în Bruxelles studiile lui Avicenna au fost volume de referinţă până în anul 1909.
Cea mai mare contribuţie a lui Avicenna la ştiinţa medicinei a avut legătură cu etiologia. Era ferm convins că poţi stăpâni o problemă medicală doar dacă cunoşti bine cauzele şi factorii care influenţează afecţiunile şi bolile.
sursa: descopera.ro
Source Link

Views: 5