Month: May 2022

“Melanismul industrial”

În anul 1986, David Futuyma a publicat cartea „Biologia evoluţionismului“, care este acum acceptată drept una dintre sursele ce explică teoria evoluţiei prin selecţie naturală, într-un mod cât se poate de explicit. Cel mai faimos dintre exemplele sale legat de acest subiect este cel despre culoarea populaţiei de molii care pare să se fi închis în perioada Revoluţiei Industriale din Anglia. Este posibil să găsiţi această poveste a melanismului industrial în majoritatea cărţilor de biologie evoluţionistă, nu doar în cartea lui Futuyma. Povestea se bazează pe o serie de experimente realizate de fizicianul şi biologul britanic Bernard Kettlewell, în anii 1950, şi poate fi spusă pe scurt astfel:

Conform cu această poveste, în jurul începutului Revoluţiei Industriale din Anglia, culoarea scoarţei copacilor din împrejurimile Manchester-ului era destul de deschisă. Datorită acestui lucru, moliile de culoare mai închisă (melanice) ce se opreau pe acei copaci puteau fi observate cu uşurinţă de păsările care se hrăneau cu ele şi, prin urmare, aveau foarte puţine şanse de a supravieţui. Cinzeci de ani mai târziu, în pădurile în care poluarea industrială a distrus lichenii, scoarţa copacilor a căpătat o culoare mai închisă, iar acum moliile de nuanţe deschise au devenit cele mai vânate, întrucât ele erau acum cele mai uşor de observat. Drept rezultat, raportul dintre moliile de culoare mai deschisă şi cele de culoare mai închisă a scăzut. Evoluţioniştii consideră aceasta drept un exemplu de dovadă irefutabilă pentru teoria lor. Ei îşi găsesc astfel refugiul şi consolarea în mistificarea adevărului, arătând cum moliile de culoare mai deschisă au „evoluat“ în molii de culoare mai închisă.

Totuşi, chiar dacă presupunem că această poveste ar fi corectă, trebuie să fie foarte clar că nu putem nicidecum să folosim aceasta drept dovadă pentru teoria evoluţionistă, întrucât nu a apărut nicio altă formă nouă care să nu fi existat înainte. Moliile de culoare mai închisă existaseră în populaţia de molii şi înainte de Revoluţia Industrială. Ceea ce s-a modificat a fost doar proporţia relativă dintre varietăţile de molii ce existau în respectiva populaţie. Prin urmare, moliile nu au căpătat o nouă caracteristică sau un organ nou, ceea ce ar fi generat „speciaţia“. Pentru ca o specie de molii să se fi transformat într-o altă specie de vieţuitoare, o pasăre spre exemplu, aceasta necesita ca la genele sale să se fi făcut adăugiri. Astfel, un întreg program genetic nou ar fi trebuit să fie încărcat astfel încât să includă informaţia despre caracteristicile fizice ale păsării.

Şi acesta este răspunsul ce trebuie să fie oferit poveştii melanismului industrial. Cu toate acestea, mai există o parte şi mai interesantă a acestei poveşti. Căci nu numai interpretarea, dar şi povestea în sine pare să fie invalidă. Ca cercetător în biologia moleculară, Jonathan Wells explică în cartea sa „Simboluri ale evoluţionismului“(Icons of Evolution), că povestea moliilor, cea care este inclusă în orice carte de biologie evoluţionistă şi care a devenit, prin urmare, „un simbol“ al evoluţionismului în acest sens, nu reflectă adevărul. Wells vorbeşte în cartea sa despre experimentul lui Kettlewell, cunoscut drept „dovada experimentală“ a poveştii, ca fiind de fapt un scandal ştiinţific. Iată câteva dintre elementele fundamentale ale acestui scandal:

• Multe experimente realizate după Kettlewell au arătat că doar un singur tip de molii se aşază pe trunchiul arborilor, restul preferând să stea sub ramurile mici şi orizontale. Încă din anul 1980, a devenit clar că moliile nu se aşază de regulă pe trunchiul copacilor. În 25 de ani de muncă de teren, mulţi oameni de ştiinţă precum Cyril Clarke şi Roy Howlett, Michael Majerus, Tony Liebert şi Paul Brakefield au concluzionat că în experimentul lui Kettlewell, moliile au fost forţate să acţioneze atipic, prin urmare, testul nu poate fi acceptat ca fiind ştiinţific.
• Oamenii de ştiinţă care au testat concluziile lui Kettlewell, au descoperit un rezultat chiar şi mai interesant. Deşi se aşteptau ca numărul moliilor de culoare deschisă să fie mai mare în regiunile mai puţin poluate din Anglia, moliile de culoare mai închisă erau de patru ori mai numeroase decât cele deschise la culoare. Aceasta înseamnă că nu a existat nicio corelaţie între populaţia de molii şi trunchiurile de copaci, aşa cum susţinea Kettlewell şi cum a fost repetat de aproape toate sursele evoluţioniste.
• Pe măsură ce cercetările s-au aprofundat, scandalul şi-a modificat dimensiunile: „moliile de pe trunchiurile copacilor“ fotografiate de Kettlewell erau de fapt molii moarte. Kettlewell a folosit specimene de molii moarte pe care le-a lipit sau le-a prins cu acul de gămălie pe trunchiurile copacilor şi apoi le-a fotografiat. Într-adevăr, posibilitatea de a realiza acele fotografii era aproape inexistentă, de vreme ce moliile se aşază sub frunze şi nu pe trunchiul copacilor.

Aceste fapte nu au fost dezvăluite comunităţii ştiinţifice decât spre sfârşitul anilor 1990. Căderea mitului melanismului industrial, care a fost timp de decenii unul dintre subiectele cele mai preţuite din cursurile de „Introducere în teoria evoluţionismului“ din universităţi, a adus o mare dezamăgire în rândurile evoluţioniştilor. Aşa cum unul dintre ei, Jerry Coyne remarca:

„Reacţia mea este asemănătoare cu consternarea pe care am trăit-o atunci când, la vârsta de 6 ani, am aflat că cel care îmi aducea cadourile în Ajunul de Crăciun era tata şi nu Moş Crăciun.“

„Cel mai faimos exemplu de selecţie naturală“ a fost astfel trimis la mormanul de gunoi al istoriei ca un scandal ştiinţific, ceea ce era inevitabil, deoarece selecţia naturală nu este un „mecanism al evoluţiei“, contrar afirmaţiilor evoluţioniştilor. Selecţia naturală nu are capacitatea nici de a adăuga un nou organ unui organism viu şi nici de a îndepărta unul existent deja, şi cu atât mai puţin să transforme un organism al unei specii într-un organism aparţinând altei specii.

Views: 5