Day: March 28, 2023

Epoca de aur a califului Harun Ar-Rașid


A reprezentat un moment in istorie cand civilizatia islamica si-a deschis portile catre noi idei din est si din vest. Musulmanii increzatori au luat aceste idei si le-au remodelat intr-o forma islamica unica. Din acest amestec au rezultat arta, arhitectura, astronomia, chimia, matematica, medicina, filosofia si etica islamice. Chiar si jurisprudenta si aplicarea sa in problemele societatii a fost profund influentata de contextul istoric al vremii.

Harun Ar-Rashid era fiul lui Al-Mansur si era al patrulea conducator al dinastiei abaside. Ajuns la conducere la o varsta frageda, un tanar de 22 de ani, in anul 786, el s-a confruntat cu revolte interne si invazii din exterior. Revoltele din Africa au fost infrante, revoltele triburilor Qais si Quzha’a din Egipt au fost linistite si revoltele sectante din Alavis au fost aduse sub control. Bizantinii au fost tinuti la distanta si obligati sa plateasca tribut.

Epoca de aur a civilizatiei islamice

Timp de 23 de ani el a condus un imperiu, care se intindea din China, invecinat cu India si Imperiul Bizantin prin Marea Mediterana, pana la Oceanul Atlantic. In tot acest spatiu, oamenii, materialele si ideile curgeau liber peste granitele continentelor. Cu toate acestea, Harun nu este faimos in istorie pentru ca a construit un imperiu, ci datorita faptului ca a construit edificiul unei civilizatii stralucitoare.

A reprezentat epoca de aur a Islamului. Nu bogatiile imperiului ori povestile celor 1001 de nopti au facut-o sa fie de aur ci forta ideilor si contributiile sale la umanitate. Pe masura ce imperiul a crescut, a venit in contact cu idei ale civilizatiilor Greciei Antice, Indiei, Zoroastrismului, Budhismului si Hinduismului. Procesul de traducere si intelegere ale ideilor universale incepuse inca de pe vremea lui Al-Mansur. Dar in vremea lui Harun si a fiului sau Ma’mun au cunoscut un real avant.

Harun a intemeiat o scoala de traduceri, Baitul Hikmah (Casa Intelepciunii) si s-a inconjurat de oameni invatati. Administratia sa era in mana vizirilor (ministrii de rang inalt) cu abilitati exceptionale, din randul barmakizilor. Printre curtenii sai se aflau mari jurusiti, doctori, poeti, muzicieni, matematicieni, scriitori, oameni de stiinta, oameni de cultura si savanti in jurisprudenta. Jabir ibn Hayyan, un alchemist si scriitor al secolului al noualea (815), care a inventat stiinta chimiei, a lucrat la curtea lui Harun. Savantii care s-au implicat in traduceri erau musulmani, crestini, evrei, zoroastri si hindusi.

Din Grecia au venit operele lui Socrate, Aristotel, Platon, Galen, Hippocrat, Arhimede, Euclid, Ptolemeu, Demostene si Pitagora. Din India a venit o delegatie impreuna cu Siddhanta lui Brahmagupta (un matematician si astronom indian), numeralele indiene, conceptul lui zero si medicina ayurvedica (un sistem de medicina traditionala nativa din India si o forma de medicina alternativa). Din China a venit stiinta alchimiei si tehnologia hartiei, matasii si olaritului. Zorosastrismul a adus disciplina in administratie, agricultura si irigatii. Musulmanii au invatat din aceste surse si au oferit lumii algebra, chimia, sociologia si conceptul infinitatii.

Ceea ce a dat musulmanilor increderea de a confrunta alte civilizatii a fost credinta lor. Cu o incredere adanc inradacinatat in revelatie, musulmanii au intrat in contact cu alte civilizatii, au absorbit ce au considerat corect si au transformat imaginea propriei credinte. Coranul ii indeamna pe oameni sa invete din natura, sa mediteze asupra modelelor din natura, sa modeleze natura si sa se insipire cu intelepciune:

Noi le vom arăta semnele Noastre [în cele mai îndepărtate] zări [ale pământului] și în sufletele lor înșiși, astfel încât să le fie limpede că el [Coranul] este Adevărul. (Fussilat 41:53)

In aceasta perioada se observa aparitia arhetipului civilizatiei islamice clasice, Hakim (insemnand un om intelept). In Islam, omul de stiinta nu este un specialist care se uita la natură din exterior, ci un intelept care priveste natura din interior si isi integreaza cunostintele intr-un intreg esential. Misiunea lui Hakim nu este doar cunoasterea de dragul cunoasterii ci relizarea Unitatii esentiale, care strabate creatia si relatiile interumane si demonstreaza intelepciunea lui Allah.

Califul Al-Ma’mun
Ceea ce Harun a initiat, fiul sau Ma’mun s-a straduit sa completeze. Ma’mun era un om de stiinta, care a studiat medicina, jurisprudenta, logica si a memorat Coranul. El a trimis delegatii in Constantinopol si la curtile printilor Chinei si Indiei, cerandu-le sa ii trimita carti clasice si savanti. El a incurajat traducatorii si ii rasplatea generos.

Poate povestea acestei perioade este cel mai bine spusa de marii oameni ai vremii. Primul filosof al Islamului, Al Kindi (801-873) a lucrat in aceasta vreme in Irak. Binecunoscutul matematician Al-Khwarizmi (c 780-850) a lucrat la curtea lui Al-Ma’mun. Al-Khwarizmi este cel mai bine cunoscut pentru metoda periodicitatii de a rezolva problemele matematice, care este folosita chiar si azi si se numeste algoritm. El a studiat o perioada in Baghdad si se spune ca a calatorit si in India. Al-Khwarizmi a inventat cuvantul algebra (din radacina araba j-b-r care inseamna a multiplica), a introdus sistemul numeral indian in lumea musulmana (de unde a calatorit in Europa si a devenit sistemul numeral “arab”), a institutionalizat folosirea decimalului in matematica si a inventat metoda empirica (stiinta bazata pe masaratori) in astronomie. A scris cateva lucrari de geografie si astronomie si a contribuit la masaurarea unui arc de-a lungul globului. Lumea celebreaza numele lui Al-Khwarizmi pana in zilele nostre folosind algoritmi in fiecare disciplina stiintifica si inginerie.

Explozia intelectuala creata in timpul lui Harun Ar Rashid si fiul sau Al-Ma’mun a fost cea care a propulsionat stiinta in fruntea cunoasterii si a transformat civilizatia islamica intr-un far al invataturii timp de 500 de ani. Munca traducatorilor scolilor din Baghdad a facut posibila aparitia lucrarilor ulterioare ale fizicianul Al-Razi (m. 925), istoricului Al-Masudi (m. 956), medicului Abu Ali Sina (m. 1037), fizicianul Al-Hazen (m. 1039), istoricul Al-Baruni (m. 1051), matematicianul Omar Khayyam (m. 1132) si filisoful Ibn Rushd (Averroes) (m. 1198).

Epoca ratiunii

Epoca lui Harun si Ma’mun a fost epoca ratiunii. Ma’mun, in special, s-a apropiat foarte mult de rationalisti. Mu’tazilitii reprezentau partea rationalista a Islamului. Ma’mun a facut doctrina mutazilita oficiala la curte. Cu toate acestea, mutazilitii nu cunosteau limita metodologiei rationaliste. Ei au aplicat metodologia aceasta si revelatiei divine si au venit cu o doctrina a creationismului Coranului. In termeni simpli, aceasta eroarea celui care construieste o ierarhie a cunoasterii in care ratiunea este amplasata deasupra revelatiei. Mutazilitii au aplicat metodologia lor revelatiei fara a avea o intelegere sufficienta a fenomenului timpului sau relevanta sa pentru natura fizicii. In acest proces, ei au esuat. In loc sa-si admita greselile si sa le corecteze, ei au devenit defensivi si au inceput sa isi impuna cu forta doctrina celorlalti.

Museum of Islamic Civilization
Succesorii lui Ma’mun au aplicat biciul cu mai multa fervoare pentru a impune conformarea cu dogma oficiala. Dar savantii nu au acceptat teoria cum ca Nobilul Coran fusese creat. Imamul Ahmad bin Hanbal, fondatorul scolii de jurisprudenta haneblita, a dus o lupta indelungata, intreaga sa viata, cu Ma’mun si chiar a fost inchis mai mult de 20 de ani. Confruntati cu o opozitie hotarata, doctrina mutazilita a fost respinsa de califul Mutaqakkil (m. 861). Ca urmare, rationalistii au fost torturati si ucisi, iar proprietatile le-au fost confiscate.

Abu Al Hasan al-Ashari (m. 936) si discipolii sai au incercat sa reconcilieze cele doua abordari, transcedentala si rationalista, sugerand “teoria ocazionalismului”. Ideile asharite au fost acceptate si au fost absorbite in corpul politic islamic si si-au continuat influentele in gandirea musulmana pana in ziua de azi. Abordarea intelectuala a rationalistilor, filosofilor, oamenilor de stiinta a fost abandonata si trimisa in vestul latin, unde a fost imbratisata cu bratele deschise si folosita la fundatia civilizatiei universale moderne.

Aceasta este istorisirea despre cum lumea musulmana a intrat in contact cu ideile rationale, le-a experimentat si apoi a renuntat la ele. Lectia de istorie ce trebuie trasa din epoca lui Harun si Ma’mun este aceea ca un effort nou trebuie facut pentru a incorpora folosofia si stiinta civilizatiei islamice bazata pe monteism. Problema este aceea de a construi o ierarhie de cunoastere in care trancedentalul revelatiei este pastrat in conformitate cu monoteismul, dar in care ratiunea si liberul arbitru sunt in acord cu onoarea si respectul.

Mutazilitii aveau dreptate cand spuneau ca omul este arhitectul propriei sale sorti dau au gresit afirmand ca ratiunea omului ajunge mai departe decat cuvantul divin. Umanintatea nu este autnonoma. Rezultatul efortului uman este un moment de Mila Divina. Nicio persoana nu poate prezice cu siguranta rezultatul actiunii sale. Asharitii aveau dreptate afirmand ca in fiecare moment Vointa Divina intervine pentru a dispune toate lucrurile. Dar nu au avut dreptate cand au corectat prin limitare a puterii liberului arbitru uman. Ratiunea umana siliberul arbitru sunt inzestrate cu posibilitatea infinitate, dar aceasta infinitate se prabuseste in fata infinitatii trandentalului divin.

 

: islamulazi.ro/forumSource Link

Views: 2

0Shares

Trigonometria sferica

Trigonometria sferica

De-a lungul istoriei, invatatii musulmani au fost determinati de poruncile coranice si profetice sa fie cat mai dedicati studiului si cercetarilor. Atfel, progresele lor au fost foarte mari, iar contributiile aduse avansului stiintific universal sunt incontestabile. Musulmanii au decazut abia in ultimele secole, iar pentru aceasta situatie exista multipli factori care nu fac obiectul acestui articol. Printre numeroasele descoperiri atribuite musulmanilor sunt trigonometria sferică, dar si anumite funcții trigonometrice.

Trigonometria sferică este o ramură a geometriei sferice care tratează despre poligoane pe sferă (în special triunghiuri) și relațiile dintre laturile și unghiurile lor. Acestea sunt de mare importanță în calculele din astronomie și suprafața Pământului, precum și în navigația orbitală și spațială.

 
Triunghurile sferice au fost studiate din antichitate de matematicienii greci precum Menelaus din Alexandria, care a scris o carte despre triunghiurile sferice numită Sphaerica dezvoltând teorema lui Menelaus. E.S. Kennedy a precizat că, în pricipiu, în antichitate a fost posibil calculul mărimilor din figurile sferice, prin folosirea tabelelor corzilor și aplicarea teoremei lui Menelaus, dar în practică aplicarea teoremei la problemele sferice era foarte dificilă. 
 
triunghiurile sfericeUn progres mai însemnat s-a produs în lumea Islamică. În scopul respectării zilelor sfinte din calendarul Islamic în care cronometrările erau determinate de fazele Lunii, astronomii au folosit inițial metoda lui Menelaus pentru a calcula locul în care se află Luna și stelele, dar metoda era dificilă și greoaie. Aceasta implica asamblarea a două triunghiuri dreptunghice care se intersectau, iar prin aplicarea teoremei lui Menelaus era posibilă soluționarea unei laturi din cele șase, dar cu condiția ca celelalte cinci laturi să fie cunoscute. De exemplu, pentru a afla timpul în funcție de înălțimea Soarelui, se cerea repetarea de mai multe ori a teoremei lui Menelaus. Deci, pentru astronomii Islamici medievali a fost o adevărată provocare de a găsi o metodă simplă de revolvare a triunghiurilor sferice.
 
La începutul secolului al 9-lea, Muhammad ibn Mūsā al-Khwārizmī a fost un pionier în trigonometria sferică, scriind un tratat pe această temă. 
 
În secolul al 10-lea, Abū al-Wafā’ al-Būzjānī a stabilit formula de adunarea a unghiurilor, adică sin(a + b), precum și formula sinusului pentru trigonometrie sferică: 
formula
 
În care a, b și c sunt unghiurile de la centrul sferei care subîntind cele trei laturi ale triunghiului, iar α, β, and γ sunt unghiurile dintre laturi, unghiul α fiind opusul laturii subîntinse de unghiul a, β fiind opusul laturii subîntinse de unghiul b, iar γ fiind opusul laturii subîntinse de unghiul c.
 
Al-Jayyani (989-1079), un matematician arab din Peninsula Iberică, a scris ceea ce unii consideră a fi primul tratat de trigonometrie sferică intitulat Cartea arcelor necunoscute ale unei sfere, circa 1060, în care trigonometria sferică a fost publicată într-o formă modernă. Cartea lui Al-Jayyani mai conține formule ale triunghiurilor dreptunghice, teorema sinusului și soluția unui triunghi sferic prin intermediul triunghiului polar. Mai târziu, acest tratat a avut o puternică influență asupra matematicii europene, iar definiția raportului ca număr și metoda sa de rezolvare a triunghiurilor sferice având toate laturile necunoscute probabil că l-au influențat și pe Regiomontanus.
 
În secolul al 13-lea, matematicianul Nasīr al-Dīn al-Tūsī a fost primul care a tratat trigonometria ca o disciplină matematică independentă de astronomie, iar mai apoi a dezvoltat trigonometria sferică, aducând-o la forma ei actuală. El a arătat că există șase cazuri distincte ale triunghiurilor dreptunghice în trigonometria sferică. De asemenea, în capitolul On the Sector Figure, a enunțat teorema sinusului pentru triunghiuri plane și sferice, descoperind și teorema tangentei pentru triunghiurile sferice.
Source Link

Views: 0

0Shares

Cartea Retoricii si a Lamuririi

Cartea Retoricii si a Lamuririi
Kitab al-bayān wa-t-tabyīn a lui Al-Jahiz
Această carte este scrisă pe la sfârșitul vieții lui al-Jahiz. Ea însumează nu numai experiența unei vieți de cercetare și studiu, ci și materialul adunat de alții, arabi și de alte neamuri, într-o manieră intertextuală sui- generis, specifică acelor cărți despre care se spune că aparțin unui gen aparte, numit adab. La fel ca și alte lucrări de acest tip Bayan, retorica, elocvența, nu presupune o organizare strictă, ea trece de la un subiect la altul fără să avertizeze cititorul, apoi revine la el și-l abandonează din nou. De-a lungul lucrării, autorul lasă impresia că își dă seama că nu respectă o anumită ordine și recunoște acest lucru. De exemplu, atunci când vorbește despre „bayan” (retoric sau expresia clara) afirmă: „Acest capitol ar fi trebuit să apară la începutul cărții, dar l-am pus mai departe din anumite motive”. Nu este vorba numai despre caracteristicile speciei adab care își propune în primul rând să instruiască fără să plictisească ci și despre faptul că această carte nu este o simplă acumulare de date, ci o lucrare retorică, ce are ca țintă clară și de o mare importanță: combaterea adversarilor arabilor grupați sub stindardul shu’ubiyyei, desființarea argumentelor lor prin sublinierea importanței limbii arabe din Coran, dar și a beduinilor, creatorii și păstrătorii acestei limbi, arabii prin excelență, cei mai puri și mai buni.
 
În timpul dinastiei abbaside a luat naștere această controversă între iranieni și arabi shu’ubiyya în cadrul căreia arabii și persanii își combăteau tradițiile, cei din urmă shu’ubiții pretinzând superioritatea grupului lor asupra arabilor. Această mișcare era o expresie a unor aspirații politice în urma cuceririi arabe a Persiei însă în primul rând era o controversă literară. Iranienii considerau cucerirea arabă o greșeală și doreau remodelarea imperiului și culturii islamice după modelul instituțiilor și valorilor sasanide. Numele acestei mișări provine din Coran:
 
retorica araba O, voi oameni! Noi v-am creat dintr-un bărbat și o femeie și v-am făcut popoare (shu’ub)și triburi (qaba’il) ca să vă cunoșteți unii pe alții. Cel mai cinstit dintre voi înaintea lui Dumnezeu este cel mai temător. Dumnezeu este Știutor, Cunoscător.    (Coran 49:13)
Shu’ubiții erau numiți uneori și ahl at-taswiya adică cei care cer egalitate.
Dacă avem în vedere titlul cărții lui al-Ğahiz, „al-Bayan wa-l-Tabyin” , ea ar trebui să vorbească despre elocvență, despre retorică. De fapt cu aceasta începe autorul și la ea revine mereu. Autorul face o legătură între discursul despre limbă, despre exprimarea clară și corectă, despre elocvență și retorică și discursul de autolegitimare conținut în subtextul cărții. Din acest punct de vedere două probleme atrag atenția în mod special: cum se realizează comunicarea în general și cum se definesc străinii prin limbaj și cum apare elocvența arabilor, în raport cu elocvența altor neamuri. Darul vorbirii și al expresiei clare, spune autorul, este unul dintre cele mai importante pe care le are omul. “Virtutea retoricii e urmarea științei, bâlbâiala – a ignoranțe.” De la început el citează un persan (!), regele Annushirwan, care spunea că incapacitatea de a vorbi clar poate fi compensată de o minte bună. Dacă nu o ai nici pe asta, ai nevoie de bani pentru a reuși acest lucru, dacă nu ai bani atunci e bine să ai prieteni care să te ajute să te descurci cu acest defect. Dacă nu ai nici prieteni, atunci trebuie să taci, ca să îți ascunzi defectul iar dacă nici asta nu poți , nu-ți rămâne decât moartea și odihna veșnică.” Coranul este forma desăvârșită sub care se prezintă limba arabă. Exprimarea cea mai bună este cea care imită cel mai bine limba Coranului. Oamenii de rând nu pot aspira la acest grad înalt de elocvență, dar cel puțin pot aspira la corectitudine. al-Ğahiz vorbește despre felul în care se produc sunetele limbii, despre defectele de vorbire datorate unor deficiențe ale aparatului fonator și despre greșelile pe care le fac străinii în pronunție și gramatică din cauza ignoranței și a faptului că nu sunt în stare să învețe limba arabă la fel de bine ca arabii. Autorul îl citează pe cunoscutul filsof Al-Asma’i care spunea că grecii, persanii și siriacii nu posedă unele sunete pe care le au arabii. O observație interesantă este cea privind felul cum au învățat araba nearabii din teritoriile ocupate: Oamenii din orașe vorbesc limba arabilor ce s-au stabilit acolo, de aceea găsești deosebiri între cuvintele utilizate de către cei din Kufa, din Basra, din Sham și din Egipt. Străinii fac greșeli de toate felurile, nu se pune problema ca din această cauză, ei să nu poată să fie înțeleși, pentru că te obișnuiești cu greșelile lor și, până la urmă, chiar și animalele pot fi înțelese în ceea ce vor. Trebuie să te exprimi ca oamenii cultivați, așa cum merită această limbă care s-a așezat, a devenit suplă, docilă, și s-a îmbogățit încă de pe vremea când era vorbită doar în Peninsula Arabică.
Acesta este argumentul principal pe care Al-Jahiz îl opune adversarilor săi, care este unul irefutabil: limba arabă însăși, limba Coranului, dar și una capabilă să exercite asupra auditorilor „o magie îngăduită” sihr halal. Islamul nu admite practicile magice, dar în ceea ce privește capacitatea de a impresiona, de a emoționa a rostirii arabe elocvente, cuvântul „magie” nu a fost considerat nepotrivit. Al-Ğahiz afirmă că expresia „ magie îngăduită” sihr halal a fost utilizată pentru prima oară de califul Omar, cu referire la farmecul pe care îl degajă discursul coranic iar apoi a fost aplicată și altor autori capabili să seducă prin discursul lor. Găsim la al-Ğahiz un citat de Amir ibn Abd al-Qays care va fi deseori repetat de alți autori, în legătură cu condițiile pe care trebuie să le îndeplinească discursul pentru a „trece” la celălalt:„Cuvântul, când iese din inimi, în inimi se-a;ează, când iese din limbă, dincolo de urechi nu viiază.” Alături de darul rostirii, de capacitatea de a seduce prin vorbe meșteșugite, al-Ğahiz laudă și tăcerea. Nu numai al-Ğahiz și beduinii laudă tăcerea. Asceții, oamenii pioși spun vorbe înțelepte despre reținere în general și despre tăcere în particular. Al-Ğahiz furnizează o serie de proverbe și vorbe înțelepte în legătură cu tăcerea (care este „de aur” și la arabi) printre care și vorbele califului Abu Bakr, ce ar fi afirmat că „nimeni și nimic nu merită o închisoare atât de lungă precum limba” sau vorbele Profetului, care ar fi spus că „nimic mai rău nu i s-a dat omului decât limba lungă”. Autorul spune însă că rostirea nu poate fi pusă pe planul al doilea, iar tăcerea pe primul plan, pentru simplul motiv că tăcerea se definește prin rostire, prin vorbire – este o absență – nu invers: așa cum stelele nu sunt la fel cu luna, nici tăcerea nu este pe același plan cu rostirea.
O mare parte din Bayan este consacrată prezentării desfășurate a acestui mit ce se află la originile construcției identitare arabe încă din perioada dinastiei Omayyade. Trebuie notat în mod special că în Bayan găsim un citat din ceea ce ar fi fost testamentul sau învățăturile califului Omar către cel care i-a urmat, cuvinte care îi recomandă pe beduini în mod special:„Vă recomand (de bine) oamenii deșertului (pentru că) ei se află la originea ( ‘asl) arabilor.”Se înțelege de ce este nevoie de al-Ğahiz să prezinte în cartea lui toate elementele culturii preislamice, așa cum le-a receptat el în urma contactelor cu beduinii și cu cei care făcuseră cercetări lingvistice și etnografice în deșert. În concepția shu’ubiților , arabii erau niște simplii păstori necivilizați, până când a venit islamul să îi lumineze. Pentru a-i lămuri pe cei răuvoitori, al-Ğahiz se oferă să-i pe păstrătorii limbii și culturii arabe pure, pe poeții și oratorii din deșert și să-i prezinte pe beduini vorbind o limbă cum alta nu mai este:„Eu spun că nu se află pe pământ o limbă care să fie mai plăcută, mai folositoare, mai elegantă, mai dulce, mai potrivită pentru exprimarea clară decât acest limbaj al beduinilor, care vorbesc limba cea mai pură, care sunt înțelepți, atoatecunoscători și elocvenți”. Limba adevăraților beduini este pusă în opoziție cu cea a orășenilor care este artificială, „stricată”:„Nu găsesc în vorbirea celor din vechime cuvinte urâte, idei mizerabile, un temperament de joasă speță, expresii respingătoare. Toate acestea se află în vorbirea noilor musulmani, citadini fandosiți, oameni a căror educație este cu totul artificială.”
 
Această trăsătură caracteristică a beduinului se manifesta mai ales în poezia sa. Beduinul este poetul prin excelență, iar adevăratul poet trebuie să fie beduin, tot așa cum povestitorul tip trebuie să fie orb și să aibă o voce puternică, așa cum conducătorul de trib trebuie să fie puțin surd și să aibă capul mare. Dovada, că poetul adevărat trebuia să fie beduin, este că atunci când un poet orășean apare în fața lui în ținuta de toate zilele, califul Harun al-Rašid îl trimite să se îmbrace în costum de beduin și numai după aceea să se prezinte în fața lui. Pare evident că toate calitățile pe care al-Ğahiz le descoperă la beduini au ca punct de plecare calitatea lor de păstrători ai limbii arabe pure. Aceasta e limba Coranului, a poeziei preislamice, care se diferențiază de araba vorbită printr-o trăsătură considerată un fel de marcă de noblețe: mărcile de de caz și de mod ce apăreau sub forma desinențelor în cazul substantivelor și verbelor. Aceste mărci (în arabă al ‘I’rab – „flexiune desinențială cazuală și modală) caracterizau limba beduinilor ca având o înaltă ținută în raport cu celelalte forme de arabă.
 
O altă trăsătură a beduinilor, dar și a altor arabi pe care o subliniază al-Ğahiz este înțelepciunea, hikma pe care o pune în oponență cu filosofia, produsul străinilor. Autorul nu ne spune ce presupune această înțelepciune, ci dă numai câteva exemple: proverbele, zicalele, mostrele de artă oratorică. Se pare că, în primul rând, este vorba de o înțelepciune practică, despre concluzii și sfaturi ce rezultă din experiența oamenilor deșertului și pe care o comunică în vorbe puține, căci concizia a fost considerată de arabi dintotdeauna o mare calitate a discursului. Cuvântul înțelepciune, în arabă hikma, are la origine „zăbala”. Din această metaforă am putea deduce că reținerea, cumpătarea, ar fi dovada supremă a înțelepciunii. Exemplele de reținere înțeleaptă în toate privințele nu lipsesc nici din cartea lui al-Ğahiz, iar elogiul tăcerii face parte din ele.
 
Înțelepciunea constă în cultivarea unor trăsături nobile de caracter, cum ar fi generozitatea, bunătatea, blândețea și modestia. Toate pot rezulta și din răspunsurile pe care le dau înțelepții beduini la întrebările ce li se pun de către autor sau de către cei care fac cercetări în deșert. Numai că în formularea întrebărilor și în răspunsuri se vede câteodată că al-Jahiz și cei din jurul său au trecut prin școala înțelepciunii grecești și nu numai. De exemplu, autorul spune la un moment dat: „Un beduin a fost întrebat: ce este frumosul?” În locul unei definiții a conceptului (despre care arabii cultivați știau de la greci), beduinul a furnizat exemple de lucruri „frumoase”: gura mare, vocea sonoră la poet și la orator. În altă parte, aflăm care este cea mai frumoasă priveliște:„palatele albe în grădinile verzi”.
Al-Jahiz atrage atenția că, atunci când vorbește despre calitățile sau defectele unor popoare, el are în vedere patru categorii de oameni: arabii, persanii, indienii și bizantinii. Sigur ca nici aici nu este consecvent, pentru că și în Bayan , și în diverse epistole se referă și la alte popoare (una dintre epistole era consacrată „calităților turcilor”) care începuseră să își facă apariția în metropolele arabe. Alții decât aceștia ar fi barbari, necivilizați sau aproape necivilizați. Nici arabii nu ar fi cu toții la fel: „În ceea ce-i privește pe oamenii din popor, de aceași religie cu noi, de aceeași limbă, cultură și moravuri, inteligența lor e peste nivelul acestora deși nu atinge nivelul elitelor, cu toate că și în sânul elitelor sunt diferențieri.” Găsim în cartea lui al-Ğahiz și o categorizare a oamenilor în funcție de abilități, fiecare popor excelând într-un domeniu: chinezii ar fi pricepuți la tehnică, abili în ceea ce privește tratarea metalelor și țesăturilor, persanii sunt pricepuți în politică, turcii în ale războiului, iar arabii n-au fost nici comercianți, nici medici, nici agricultori, ci și-au îndreptat forțele către poezie, retorică ș cultivarea limbii. Se înțelege că aceste calități i-ar fi putut ridica pe vremea aceea pe arabi deasupra altora din moment ce al-Jahiz le evidențiază tocmai pe acestea. La arabi poezia nu este un lux ci o necesitate, așa cum a spus și califul Omar:„În perioada preislamică, poetul era mai presus de orator, datorită faptului că era foarte necesar: el le consemna mărețele fapte de glorie, el băga spaima în dușmani și în cei care îi cotropeau, el îi ataca pe alți poeți.”
 
Găsim și în „Cartea Animalelor” elogiul altor neamuri, mai ales al grecilor și indienilor, în legătură cu științele și scrierile lor, traduse și folosite de alte neamuri. Dar elogiul are ca punct central tot lauda poeziei arabe intraductibile:
 
S-au tradus cărțile indienilor, aforismele grecilor, s-au adaptat cărțile din literatura persană. Unele dintre acestea au câștigat în frumusețe, altele nu au pierdut nimic. Dacă s-ar traduce însă vorbele înțelepților arabi, această sursă de mândrie a lor care este metrul ar fi stricată. Și, chiar dacă le-ar traduce, n-ar găsi în ideile lor nimic ce n-a fost spus și de alții, nearabi, în cărțile lor de înțelepciune.
 
Este adevărat că, în Bayan, al-Ğahiz subliniază că nu forma (metrul, rima), definește poezia, ci intenția. Prezicătorii din perioada preislamică își rosteau prezicerile în versuri, ceea ce nu însemna că făceau poezie. Autorul subliniază de nenumărate ori că arabii sunt dăruiți de la natură pentru poezie, spre deosebire de ceilalți:
 
Arabii sunt cei mai dotați cu darul rostirii (‘antaq), limba lor este cea mai vastă, vorbele lor sunt cele mai încărcate de semnificații, formele de compoziție a discursului lor sunt cele mai numeroase, proverbele și zicalele lor sunt cele mai bune și mai răspândite, naturalețea și spontaneitatea sunt apanajul lor; toate arată care este deosebire între ceea ce persanii și grecii numesc poezie.
 
Interesantă este sublinierea diversității în rândul oamenilor, văzută ca rezultat al diversității condițiilor sociale și naturale. Dar oamenii ajung să semene între ei pentru că trăiesc în aceeași epocă, iar aceasta își pune amprenta asupra lor mai mult decât genealogia. Un adagiu în acest sens pe care îl repetă de câteva ori este următorul: „Oamenii seamănă cu vremea lor mai mult decât cu strămoșii lor”. Contemporanii lui al-Ğahiz au remarcat și ei că acesta se contrazice deseori nu numai în privința străinilor: era foarte priceput în a face din negru alb și din alb negru, spunea unul dintre ei. Nu toate informațiile oferite de el trebuie luate întocmai; despre cele geografice s-a spus că sunt adesea „fantasmagorice”.
Source Link

Views: 3

0Shares