Cuvintele Lui ALLAH Preaînaltul: ”Voi aţi cunoscut prima creare. De ce nu vreţi voi să luaţi aminte?” (Al-Waqi’a: 62), nu vin în contradicţie aşa cum ar putea să-şi închipuie unii cu cuvintele Lui ALLAH Preaputernicul şi Preaînaltul: ”Eu nu i-am luat ca martori la facerea cerurilor şi a pământului şi nici la facerea lor înşişi, căci EU nu i-am luat pe cei care amăgesc la rătăcire ca ajutor’‘ (Al-Kahf: 51). Din contextul coranic înţelegem că sensul este ”nu i-am luat pe ei ca parteneri la crearea cerurilor şi a pământului şi nici la crearea lor înşişi”, căci propoziţia este cea care dă cuvântului sensurile sale în Coranul cel Sfânt şi nu invers. Iar dacă vom urmări sensul cuvintelor ”nu i-am luat ca martori” şi ”martorii voştri” din versetele de mai jos, vom constata că sensul global al acestor versete ne impune să înţelegem cuvintele „nu i-am luat ca martori” cu sensul de „nu i-am luat ca parteneri” – şi ALLAH ştie cel mai bine!: Eu nu i-am luat ca martori la facerea cerurilor şi a pământului şi nici la facerea lor înşişi, căci EU nu i-am luat pe cei care amăgesc la rătăcire, ca ajutor/ Şi într-o zi va zice EL: ”Chemaţi-i voi pe aceia care aţi pretins că sunt asociaţii Mei! Şi-i vor chema, însă ei nu le vor răspunde şi vom pune între ei un loc de pierzare (Al-Kahf: 51-52);
3. Istoria descoperirii atomului şi a particulelor lui:
Atomul este unitatea primară sau cărămida de bază, din care sunt alcătuite elementele lucrurilor. Şi, cu toate că filozoful grec Leucipe şi discipolul său Democrite au dat în secolul al V-lea î.Chr., o prezentare ştiinţifică atomului, făcând din el cărămida de bază şi numindu-l ”atom” (adică lucrul care nu mai poate fi divizat), şi la fel şi unii savanţi din India în secolul al VI-lea î.Chr., cu toate acestea omenirea a continuat să se călăuzească până în secolul al XVII-lea d.Chr., după opiniile eronate ale lui Aristotel şi după teoria celor patru elemente din care sunt compuse lucrurile, adică apa, aerul, pământul şi focul. La mijlocul secolului al XVII-lea, ideea atomului a fost introdusă de savantul englez Boyle în sfera experimentului ştiinţific.
În anul 1808, Dalton a elaborat teoria atomică modernă, care afirma că elementele din natură sunt alcătuite din particule primare, cărora le-a dat numele de ”atomi”, adică lucrul care nu mai poate fi divizat, în semn de cinstire a învăţaţilor greci antici care au folosit această denumire. În anul 1891, savanţii Stony şi Thomson au descoperit electronul – una din particulele atomului şi unitatea de bază a energiei electrice. În anul 1911, Rutherford a descoperit nucleul atomului şi protonul care intră în structura lui.
În anul 1904, savantul Theodor William Richard a reuşit să stabilească greutatea atomică, bazându-se pe cunoscuta teorie a lui Avogadro.
Apoi s-au înmulţit descoperirile din lumea atomului, iar atomul a trecut, de la o simplă reprezentare filozofică, aşa cum l-au văzut unii antici, la o realitate concretă. Mai recent, în anul 1970, a devenit posibilă punerea în evidenţă a unor atomi cu ajutorul microscopului electronic.
Ceea ce ne interesează pe noi prin această trecere în revistă rapidă a istoriei descoperirii atomului şi a componentelor sale este să accentuăm faptul că Sfântul Coran a afirmat existenţa atomului şi faptul că el are greutate, după cum a afirmat că există şi particule mai mici
decât el în următoarele versete lipsite de orice ambiguitate:
ALLAH nu este nedrept (faţă de nimeni), nici cât greutatea unui grăunte de praf, iar dacă este o binefacere, EL o înmulţeşte. (An-Nisaa 5: 40). Domnului tău nu-i va scăpa nici cât greutatea unui fir de colb – nici de pe pământ, nici din cer – nici cât (o greutate )
mai mică (decât aceasta) şi nici mai mare, fără ca acestea să fie
înscrise într-o carte limpede. (Yunus 10: 61).
‘Celui ce ştie Necunoscutul, nu-I scapă nici măcar greutatea unui fir de colb, nici din ceruri, nici de pe pământ. Şi nimic – nici mai mic decât aceasta, nici mai mare – nu există, fără să nu fie înscris într-o Carte desluşită. (Saba’: 3).
Spune: Chemaţi-i pe aceia care voi aţi pretins (că ar fi divinităţi), afară de ALLAH! Ei nu stăpânesc nici cât greutatea unui fir de colb, în ceruri, nici pre pământ. (Saba’: 22). Cel care a făcut un bine cât un grăunte de colb îl va vedea, /După cum cei care au săvârşit un rău cât un grăunte de colb, îl va vedea. (Al-Zalzalah: 7-8). Cuvântul “zerra”, prin care este desemnat în limba arabă atomul, înseamnă ”particulă care se vede în raza de soare ce intră prin fereastră” sau ”o furnică mică”, aşa cum s-a afirmat în cele mai multe comentarii, probabil că sunt alte sensuri ale acestui cuvânt şi ALLAH ştie cel mai bine!
4. În ”Lisan al-Arab”(Limba Arabilor), de Ibn Manzur, se menţionează ca “zawj” înseamnă ”soi, specie” din orice lucru şi orice ”două lucruri împerecheate”, fie identice, fie opuse, ambele fiind ”perechi” şi fiecare dintre ele fiind o ”pereche”.
Diverse ramuri ale ştiinţelor materiale au demonstrat că fiecare lucru din natură, începând cu particulele atomului şi terminând cu toate creaturile existente în Univers, are perechea lui. Iată câteva exemple de perechi ale creaturilor, aşa cum le-a descoperit fizica modernă:
– fiecare particulă a materiei are perechea sa, numită opusul
– electronul este o parte din atom, care are perechea sa, diferită de el prin sarcina sa electrică pozitivă, numită pozitron; – protonul este o particulă care intră în structura nucleului atomului, care are perechea sa numită antiproton; – materia are perechea sa, numită antimaterie; – chiar şi quarkul, cea mai mică particulă a atomului, care
continuă să fie până astăzi doar o ipoteză, are perechea sa, căci există
quarkul cu sarcină electrică negativă şi perechea sa – quarqul cu sarcina electrică pozitivă. În general, fizicienii atomişti au descoperit perechea fiecărei
particule a atomului, respectiv o altă particulă, asemănătoare cu prima,
de care se deosebeşte însă prin sarcina sa electrică. Graţie descoperirii microscopului şi a telescopului, în secolul al XVII-lea, dezvoltării lor ulterioare în sec al XX-lea, omul a reuşit să vadă cu ajutorul microscopului electronic, lucruri care ajung să reprezinte o fracţiune din a o suta milionime dintr-un centimetru, dar particulele atomului continuă să fie până astăzi în afară limitelor vizibile . De asemenea, cu ajutorul telescopului de astăzi, omul a reuşit să vadă stele, care sunt de milioane de ori mai slabe ca luminozitate decât cele mai slabe stele pe care omul le vede cu ochiul liber. Dar, cu toate acestea numeroase din creaţiile Lui ALLAH rămân nevăzute, adeverindu-se astfel cuvintele Lui ALLAH Preaînaltul: Dar nu! Jur pe ceea ce vedeţi/ Şi pe ceea ce nu vedeţi. (Al-Haqqa: 38-39). Există masa invizibilă, care reprezintă 9% din masa Universului şi care a fost descoperită de savantul Zwickz, în anul 1933. Din categoria razelor, nu le vedem decât pe cele vizibile, rămânând însă cele invizibile, cum ar fi: razele X, razele gama, razele ultraviolete şi razele infraroşii, cu toate că omul le cunoaşte astăzi şi are despre ele multe cunoştiinţe datorită influenţelor directe pe care le au asupra lucrurilor.
II- El a creat cerurile şi pământul cu adevăr! El este mai înalt decât ceea ce Îi asociază Lui . (An-Nahl: 3)
El a creat cerurile fără stâlpi pe care voi să-i puteţi vedea. (Luqman: 10)
”Cerul” este orice lucru situat deasupra altui lucru, pentru care reprezintă fie un plafon, fie cerul. Orice lucru situat deasupra noastră în Univers este pentru noi un cer sau un plafon. În acest capitol vom folosi termenul ”cer” pentru Univers.
”Stâlpii” sunt proptelele sau pilonii pe care se sprijină lucrurile grele şi înalte, precum plafonul. ”Adevărul” este antonimul neadevărului şi cuvântul are numeroase sensuri în versetele în care apare. În cuvintele Lui ALLAH, de mai sus ”adevărul” înseamnă ”ordinea” – dar ALLAH ştie cel mai bine! Cele patru forţe pe care se bazează sistemul cosmic:
Există patru forţe, prin intermediul cărora ştiinţa poate să explice modul creării cerurilor şi al pământului, acest sistem bine întocmit, pe care se bazează toate creaţiile. Aceste forţe sunt:
1 – Forţa gravitaţiei – este cea mai slabă dintre forţele pe care se bazează sistemul cosmic. Ea guvernează lucrurile mari, vizibile. În Univers, toate lucrurile se mişcă, atrag şi sunt atrase. Gravitaţia este liantul Universului, ea făcând ca lucrurile să se atragă unul către altul şi ca ele să rămână pe pământ. Tot gravitaţia este cea care face ca Luna să se rotească în jurul Pământului, planetele în jurul Soarelui, aştrii în jurul galaxiilor, galaxiile în jurul aglomerărilor de galaxii. Dacă gravitaţia ar lipsi, toate lucrurile ar pluti în Univers fără nici un sistem de referinţă. Astfel, planetele, aştrii şi galaxiile s-ar dispersa fără nici o ordine în Universul imens . Oamenii de ştiinţă au continuat să se călăuzească până în secolul al XVII-lea după opiniile învăţaţilor greci antici, care au afirmat că aştrii sunt suspendaţi pe nişte sfere de cristal şi că pământul este fix, în centrul Universului. Această opinie a fost predominantă, până când savantul Isaac Newton a descoperit, în secolul al XVII-lea, forţa gravitaţiei şi efectele ei asupra sistemului cosmic.
Dar Coranul cel Sfânt s-a referit, în mod clar, la această forţă, căci ALLAH Preaînaltul a grăit:
ALLAH este cel care a înălţat cerurile fără stâlpi, pe care să-i vedeţi. (Ar-Ra’d:2)
Gravitaţia este o forţă care nu se vede cu ochiul liber, chiar dacă ştiinţa a descoperit ecuaţia ei şi calculele ei exacte. Puterea ei depinde de masa lucrurilor: cu cât masa lor este mai mare, cu atât este mai mare și forţa lor de atracţie faţă de celelalte corpuri. De aceea, efectul gravitaţiei nu este clar decât la scară astronomică; masa uriaşă a pământului este cea care împiedică lucrurile să plutească în văzduh, aşa cum se întâmplă cu cosmonauţii, când ajung în afara sferei de gravitaţie.
Masa Pământului este cea care face ca Luna să se rotească în jurul lui. Masa Soarelui este cea care ţine Sistemul Solar.
Masa galaxiei este cea care ţine aştrii.
Masa complexului de galaxii este cea care ţine galaxiile, iar aglomerarea de galaxii este cea care ţine complexul de galaxii. Universul este alcătuit din mase crescânde în greutate, cea mai
mare parte dintre ele ţinând-o pe cea mai mică, graţie forţei gravitaţiei
cosmice. Aceasta explicaţie simplă a forţei gravitaţiei şi a efectului ei în Univers permite la rândul său înţelegerea sensului cuvintelor Lui ALLAH Preaînaltul: ALLAH ţine cerurile şi pământul ca să nu se prăbuşeaşcă (graţie forţei de gravitaţie şi celorlate forţe la care ne vom referi). Iar dacă s-ar prăbuşi (şi acest lucru prin anularea efectului forţei gravitaţiei, căci ALLAH este cu putere peste toate şi Acela care a creat legea gravitaţiei poate să o şi anuleze), nimeni după EL nu le-ar mai putea ţine! (NU, nu va putea nimeni să ţină cerurile şi pământul să nu dispară, dacă Domnul anulează cele patru forţe din Univers pe care se bazează sistemul său). El este Răbdător şi Iertător (Halim, Ghafur). (Fatir: 41). 2 – Forţa electromagnetică: Forţa electromagnetică este liantul atomilor, este cea care leagă atomii, din care sunt constituite elementele naturale ale lucrurilor. Forţa electromagnetică este, de pildă, cea care leagă cei doi atomi de hidrogen cu atomul de oxigen, pentru că din ei se constituie. Tot această forţă este cea care dă lucrurilor forma, varietatea, frumuseţea şi calitatea lor. Dacă nu ar fi ea, nu ar exista numărul uriaş de creaţii, cu viaţă şi fără viaţă şi Universul ar fi sărac, alcătuit doar din atomi ai elementelor şi nucleele lor. Aceasta forţă a fost descoperită de savantul James Maxwell, în anul 1864. 3 – Forţa nucleară puternică: Această forţă este liantul particulelor, din care este alcătuit nucleul, ea ţine unite particulele nucleului din atom (proton, quark, neutron).
Ea este cea mai puternică dintre toate forţele naturale, iar principiul bombei nucleare se bazează pe eliberarea acestei forţe, care ţine legate particulele nucleului atomului. Dacă nu ar exista forţa nucleară, Universul şi ceea ce se afla în el ar reveni la starea de la inceputul apariţiei sale, adică o masă primară, alcătuită din particulele materiei, cum sunt quarkul, neutronul, electronul şi fotonul. Această forţă a fost descoperită în secolul al XX-lea, o dată cu descoperirea fisiunii nucleare a atomului de Uraniu (anul 1938).
4 – Forţa nucleară slabă: este cea care organizează procesul de transformare şi dispersare a particulelor din atom. Ea controlează moartea materiei, care nu este veşnică, aşa cum se credea, fiecare element al naturii are un moment când moare, iar forţa nucleară slabă este cea care organizează acest lucru. Iată miracolul ştiinţific din cuvintele Lui ALLAH Preaînaltul: Şi NOI am creat toate lucrurile întocmite… (Al-Qamar: 49);
ALLAH a stabilit un termen
pentru fiecare lucru. (At-Talaq: 3);Noi am creat cerurile şi Pământul şi cele care se află între ele, decât întru adevăr, şi pentru un termen hotărât. (Al-Ahqaf: 3); Şi nu chema alături de ALLAH un alt Dumnezeu, căci nu este alt Dumnezeu afară de EL. (Al-Qasas: 88). Această forţă a fost descoperită de savantul Becquel, în anul 1896, când a observat că atomii din uraniu se dispersează şi se transformă în particule, lăsând urmele lor atunci când se ciocnesc cu o placă fotografică. Este demn de remarcat că forţa gravitaţiei, forţa electromagnetica, forţa nucleară puternică şi forţa nucleară slabă pe care s-a bazat şi se bazează crearea cerurilor şi a Pământului, precum şi a lucrurilor situate între ele, sunt nişte forţe invizibile, care nu pot fi văzute nici cu ochiul liber, nici cu ajutorul microscopului ori al telescopului. Pornind de la acestea, înţelegem unul din sensurile cuvintelor Lui ALLAH Preaînaltul:
El a creat cerurile fără stâlpi, pe
care voi să-i puteţi vedea. (Luqman: 10),adică a creat cerurile fără nişte stâlpi vizibili. Numai că ştiinţa a reuşit să vadă aceste forţe, în mod indirect, prin ecuaţii şi calcule şi prin urmele pe care le lasă asupra lucrurilor. Din acest unghi, înţelegem alt aspect al cuvintelor lui ALLAH Preaînaltul: ALLAH Cel care a înălţat cerurile fără stâlpi pe care să-i vedeţi. (Ar-Ra’d: 2),
adică a creat cerurile fără stâlpi. Dar aceste forţe care nu sunt stâlpi, le putem vedea; le-a văzut ştiinţa în mod
indirect, începând din secolul al XVII-lea, datorită urmelor vizibile şi
ascunse, lăsate de ele pe lucruri. Dacă citim versetul cel sfânt la care ne referim şi ne oprim la cuvintele ”îi vedeţi” trebuie să înţelegem versetul în felul următor: a creat cerurile fără stâlpi vizibili. Iar dacă îl citim şi ne oprim la cuvântul ”stâlpi” şi după aceea continuăm, trebuie să-l înţelegem în felul următor: a creat cerurile fără stâlpi. Numai că noi vedem acest lucru de aproximativ trei sute de ani – dar ALLAH ştie cel mai bine!
Dragostea este un elixir; omul trăiește cu dragoste, este făcut fericit cu dragoste și îi face pe cei din jur fericiți cu dragoste. În vocabularul umanității, dragostea este viață; ne simțim și ne percepem unul pe celălalt prin dragoste. Dumnezeu Atotțiitorul nu a creat nicio altă relație mai puternică decât dragostea, acest lanț care leagă oamenii. În fapt, pământul nu ar fi decât o ruină fără dragostea care îl face să se mențină proaspăt și viu. Spiritele (jinn) și oamenii au sultani; albinele, furnicile și termitele au reginele lor; iar pentru fiecare dintre aceștia există un tron. Regii și reginele vin la putere în moduri diferite și apoi se urcă pe tronul lor. Dragostea este sultanul care domnește pe tronul inimilor noastre, fără să implice niciun fel de luptă pentru putere. Limba și buzele, ochii și urechile au valoare doar dacă ele poartă steagul dragostei, chiar dacă doar dragostea în sine este valoroasă. Castelele pot fi cucerite fără vărsare de sânge doar prin fluturarea steagurilor dragostei în fața lor. Sultanii devin soldați ai afecțiunii atunci când sunt cuceriți de soldații dragostei.
