Author: Vlad Stoica

Impasul legat de mersul biped în teoria evoluţionistă

  Dincolo de datele fosile de care ne-am ocupat până acum, mai există şi alte diferenţe de netrecut între oameni şi maimuţe care, de asemenea, invalidează ficţiunea evoluţiei omului. Una dintre acestea este legată de modul în care mergem. Fiinţele umane au mersul vertical, pe două picioare. Aceasta este o formă foarte specială de locomoţie, […]

0Shares

 

Dincolo de datele fosile de care ne-am ocupat până acum, mai există şi alte diferenţe de netrecut între oameni şi maimuţe care, de asemenea, invalidează ficţiunea evoluţiei omului. Una dintre acestea este legată de modul în care mergem.

Fiinţele umane au mersul vertical, pe două picioare. Aceasta este o formă foarte specială de locomoţie, ce nu a mai fost întâlnită la alte specii de mamifere. Mai sunt însă unele animale care au şi ele abilitatea limitată de a merge atunci când stau în două picioare. Animale precum urşii şi maimuţele pot să meargă în acest fel, însă mai rar; cum ar fi atunci când vor să ajungă la o sursă de hrană, şi chiar şi atunci, doar pentru o perioadă scurtă de timp. În mod normal, scheletul lor se înclină înspre în faţă, iar aceste animale merg pe toate cele patru membre.

Atunci, este oare posibil ca mersul biped să fi evoluat din mersul de patrupede al maimuţelor, aşa cum susţin evoluţioniştii?

mersul bipedRecent researches reveal that it is impossible for the bent ape skeleton fit for quadrupedal stride to evolve into upright human skeleton fit for bipedal stride.

Bineînţeles că nu. Cercetătorii au arătat că evoluţia mersului biped nu s-a produs niciodată, şi nici este posibil ca ea să se producă. Mai întâi, pentru că acesta nu este un avantaj evoluţionist. Modul în care merg maimuţele este mult mai simplu, mai rapid şi mai eficient decât mersul biped al omului. Omul nu poate nici să sară dintr-un copac într-altul fără să atingă solul, asemeni cimpanzeilor; omul nu poate alerga cu o viteză de 125 de km/oră, asemeni unui ghepard. Din contră, deoarece omul merge pe două picioare, el se mişcă mult mai încet pe sol. Şi tot din aceleaşi motive, el este unul dintre cele mai neprotejate dintre toate speciile din natură, în termenii mişcării şi apărării. Conform logicii teoriei evoluţioniste, nu maimuţele ar fi trebuit să fie cele care au evoluat pentru a adopta mersul biped al omului; omul trebuia să fi fost cel care să fi evoluat pentru a deveni patruped.

Un alt impas al pretenţiilor evoluţioniste este acela că mersul biped nu se încadrează în modelul „dezvoltării treptate“ al lui Darwin. Acest model, ce constituie baza evoluţionismului, necesită încă „o treaptă“ pe scara ce duce de la mersul biped la cel patruped. Dar paleoantropologul englez Robin Compton, a arătat în cadrul unui studiu computerizat realizat de el în anul 1996, că o asemenea „treaptă“ nu poate exista. Compton a ajuns la următoarea concluzie: „o vieţuitoare poate să meargă fie vertical, pe două picioare, fie să meargă folosind toate cele patru membre“,o anumită treaptă evoluţionistă între acestea două este imposibilă întrucât ar implica un consum energetic excesiv. Prin urmare, această fiinţă pe jumătate bipedă nu poate exista.

Diferenţa imensă dintre om şi maimuţă nu se limitează doar la mersul biped. Multe alte subiecte rămân neexplicate, cum ar fi capacitatea creierului, abilitatea de a vorbi, şi aşa mai departe. Iată în continuare confesiunea unui paleoantropolog evoluţionist, pe nume Elaine Morgan, referitoare la acest subiect:

„Patru dintre cele mai uluitoare mistere despre fiinţele umane sunt:

  1. De ce merg în două picioare?
  2. De ce şi-au pierdut blana?
  3. De ce au dezvoltat creiere atât de mari?
  4. De ce au învăţat să vorbească?

Răspunsurile corecte la aceste întrebări sunt:

  1. Nu ştim încă.
  2. Nu ştim încă.
  3. Nu ştim încă.
  4. Nu ştim încă.

Iar lista acestor întrebări ar putea fi extinsă cu mult mai mult, fără a influenţa în vreun fel monotonia răspunsurilor.“

Source Link

Views: 1

0Shares

Parintele opticii

  Parintele opticii   Ibn Al-Haytham, născut în anul 965, a fost primul care a explicat faptul că vederea este posibilă datorită refracției razelor de lumină. Opera lui Ibn Al-Haytham a fost reluată și dezvoltată de matematicianul persan Kamal Al-Din Al-Farisi care a observat traiectoria razelor de lumină în interiorul unei sfere de sticlă pentru […]

0Shares

 

Parintele opticii

 

EEEoA8oLaAxsTkPYAARp78o5cJA1o6Chv9x98TzCFT6v5GWdhVJfGeawD7j396mDAAnfqAnP2JkHViKLsqSGiNMvbLv64ZkkudyUpdYz3kKCvA4LYsTcuVsnowB5tqVTVh1B97fyhD1KjwJzxoft2 Parintele opticiiIbn Al-Haytham, născut în anul 965, a fost primul care a explicat faptul că vederea este posibilă datorită refracției razelor de lumină.

Opera lui Ibn Al-Haytham a fost reluată și dezvoltată de matematicianul persan Kamal Al-Din Al-Farisi care a observat traiectoria razelor de lumină în interiorul unei sfere de sticlă pentru a examina refracția luminii solare în picăturile de ploaie. Acest fapt i-a oferit o explicație a formării curcubeielor primare și secundare.

Din anul 800 până în 1300, lumea Islamului a produs nu mai puțin de 60 de specialiști în oftalmologie sau oculiști, autorii cărților și monografiilor în oftalmologie. Însă, în Europa înainte de secolul XII termenul de oculist era necunoscut. De abia în secolul XVIII, metoda de îndepărtare a cataractei cu ajutorul acului scobit s-a folosit în Europa.

Parintele opticii

Musulmanii au produs multe lucrări originale pe anatomia ochiului. Studiile lor erau însă limitate, deoarece ei își făceau constatările doar pe ochiul animal. Disecția vreunei părți a corpului uman era considerată necuviincioasă, în principiu. Aceste lucrări ne oferă ilustrația cea mai veche a anatomiei ochiului.

Lucrarea originală a arabilor include introducerea termenilor ca glob ocular, conjunctiva, corneea, uvee și retină. Musulmanii au mai efectuat operații și pe afecțiunile pleoapei ca Trahomul (o întărire a interiorului pleoapei), Glaucomul (o creștere a presiunii intra-oculare) a fost descris prima dată de un arab. Însă, cea mai măreață contribuție în oftalmologie a arabilor a fost în domeniul cataractelor.

Parintele opticii

În secolul XII, Gerard de Cremona, faimosul traducător în limba latină a lucrărilor științifice și medicale din limba arabă, și-a petrecut 40 de ani din viață în Toledo (Spania) traducând lucrările muuslmanilor, inclusiv a lui Ar-Razi și Ibn Sina.

Medicii arabi au fost în prima linie în efortul de a preveni orbirea din anul 1000 e.n., când Ar-Razi a devenit primul doctor care a descris acțiunea reflexă a pupilei. Cam în același timp, Ammar Bin Ali Al-Mosuli a inventat tehnica de îndepărtare prin aspirație a cataractelor prin folosirea acului scobit.[1]

 

 

[1] Optometria azi, publicația Asociației Optometriștilor, Anglia, 1987.

Source Link

Views: 3

0Shares

Dragostea pentru umanitate – p.2

    Oamenii norocoși care au îngenunchiat în fața altarului afecțiunii și care și-au devotat viețile propagării dragostei nu au lăsat nici cel mai mic loc în vocabularul lor pentru cuvinte precum „ură”, „furie”, „conspirație” sau „resentiment” și chiar dacă e vorba de riscarea propriei vieți, nu au tolerat niciodată dușmănia. Capetele lor sunt aplecate […]

0Shares

 

 

1_29Oamenii norocoși care au îngenunchiat în fața altarului afecțiunii și care și-au devotat viețile propagării dragostei nu au lăsat nici cel mai mic loc în vocabularul lor pentru cuvinte precum „ură”, „furie”, „conspirație” sau „resentiment” și chiar dacă e vorba de riscarea propriei vieți, nu au tolerat niciodată dușmănia. Capetele lor sunt aplecate cu modestie, sunt pline de dragoste și nu au fost niciodată de acord cu altceva decât cu dragostea. Atunci când se ridică, sentimentele de dușmănie încearcă să își găsească un loc de ascuns, dar ele devin geloase și dau înapoi din fața dragostei.

Singura magie, singura vrajă care poate distruge șirtelicurile Satanei este dragostea. Mesagerii și profeții au stins focurile urii și ale geloziei pornite de faraoni, Nimrod și alți tirani; astfel, ei au fost învinși cu nimic altceva decât dragoste. Sfinții au încercat să adune laolaltă sufletele nedisciplinate și rebele, care erau împrăștiate de colo-colo ca niște pagini rupte. Au folosit dragostea pentru a induce comportamentul uman și altora. Puterea dragostei a fost suficient de mare ca să distrugă farmecele lui Harut și Marut* și suficient de eficientă pentru a stinge focurile Iadului. Prin urmare, nu există niciun dubiu că o persoană armată cu dragoste nu are nevoie de nicio altă armă. Este clar că dragostea este suficient de puternică să oprească un glonț sau chiar o ghiulea.

Interesul nostru în mediu și dragostea noastră pentru umanitate – adică abilitatea de a îmbrățișa creația – depinde de cunoașterea și înțelegerea propriei noastre esențe, de capacitatea noastră de a ne auto-descoperi și de a simți legătura cu Creatorul nostru. În paralel cu abilitatea de a descoperi și simți profunzimea interioară proprie și potențialul ascuns al esenței noastre, vom fi capabili și să apreciem faptul că și alții posedă același potențial. Mai mult decât atât, din cauză că aceste valori interioare sunt legate în mod direct de Creator și pentru că se creează un respect pentru bogățiile ascunse în toate creaturile, vom începe să vedem fiecare ființă vie dintr-o perspectivă diferită și într-o manieră diferită. În realitate, nivelul înțelegerii și aprecierii semenilor noștri depinde de cât bine recunoaștem calitățile și bogățiile deținute de fiecare persoană. Putem rezuma acest concept cu un gând bazat pe o vorbă de-a Profetului, pacea și binecuvântarea fie cu el, „un om este o oglindă a altui om.” Dacă suntem capabili să facem asta, precum și să înțelegem și apreciem bogățiile ascunse în fiecare persoană, vom înțelege și cum putem lega aceste bogății de adevăratul lor Creator și, astfel, vom accepta că tot ce este frumos, tandru și drăgăstos în acest univers îi aparține Lui. Sufletul care simte această profunzime spune, așa cum a spus și Rumi, un faimos sfânt musulman, atunci când ne spunea povești cu limbajul dragostei: „Vino, vino și ni te alătură, căci noi suntem oamenii dragostei devotați lui Dumnezeu! Vino, vino prin ușile dragostei și ni te alătură și stai cu noi. Hai să ne vorbim prin inimile noastre. Hai să vorbim în secret, fără urechi și ochi. Hai să râdem împreună, fără buze sau sunet; hai să râdem ca trandafirii. La fel ca gândul, hai să ne privim unul pe celălalt fără niciun cuvânt sau sunet. Și pentru că suntem toți la fel, hai să ne chemăm unul pe celălalt cu inimile  noastre, fără să ne folosim buzele sau limba. Și în timp ce mâinile ne sunt împreunate, hai să vorbim despre asta.”

În cultura de astăzi, nu este ușor să experimentăm o înțelegere atât de profundă a acestor sentimente și valori umane, nu putem să le găsim cu ușurință în gândirea grecească sau latină sau în filosofia occidentală. Gândirea islamică ne privește pe fiecare dintre noi ca manifestări diferite ale unui minereu unic, ca aspecte diferie ale unei singure realități. Într-adevăr, oamenii care s-au strâns în jurul unor puncte comune, ca de exemplu Unicitatea lui Dumnezeu, Profetul și religia, creează imaginea membrelor unui trup. Mâna nu trebuie să concureze cu piciorul, limba nu critică buzele, ochiul nu vede greșelile urechii, inima nu se luptă cu mintea.

Cum toți suntem membre ale aceluiași corp, ar trebui să punem punct acestei dualități care violează însăși uniunea noastră. Trebuie să eliberăm calea spre reunirea tuturor oamenilor; aceasta este una dintre cele mai mărețe căi prin care Dumnezeu le asigură succesul oamenilor în această lume și prin care El transformă această lume într-un Paradis. Acesta este modul în care ușile Raiului se deschid larg pentru a ne oferi o întâmpinare călduroasă. Prin urmare, ar trebui să înlăturăm toate ideile și sentimentele care ne dezbină și să ne îmbrățișăm.

 

 

sursa: publicația Zaman

Source Link

Views: 2

0Shares