Dragostea pentru Dumnezeu – 1

 

F. Gulen

 

În aceste vremi sumbre şi lipsite de speranţă, când inimile noastre se văd cotropite de duşmănie, când sufletele ne sunt bolnave, când ura şi confruntarea scapă de sub control, este limpede că avem nevoie de dragoste şi de compasiune aşa cum avem nevoie de aer şi de apă. Pare că am uitat ce este dragostea. Iar compasiunea este un cuvânt rar folosit. Nu avem compasiune unul pentru celălalt şi nici dragoste de oameni. Mila ni s-a împuţinat, inimile ne sunt de cremene şi orizontul, negru de duşmănie. Iată de ce vedem totul şi îi vedem pe toţi în culori sumbre. Sunt pretutindeni în lume tirani care urăsc toleranţa. Sunt oameni nenumăraţi care resping dialogul. Cei mai mulţi dintre noi nu facem decât să se războim şi să ne ponegrim unul pe altul cu tot soiul de minciuni. Ne exprimăm cu colţii, cu ghiarele şi prin cuvinte cu iz de sânge.[1]

Între oameni şi între popoare există o ruptură înfricoşătoare. Începem orice propoziţie cu Noi, Voi şi Ceilalţi. Ura nu ni se potoleşte şi nu se risipeşte niciodată. Ne încheiem odioasele certuri arătând clar că le vom lua curând de la capăt, păstrând în noi resentimente care vor duce la noi tensiuni. Ne ţinem la distanţă unul pe celălalt, şi această distanţă sau dezbinare se vede în tot ceea ce facem. Ca un şir de mătănii rupt, stăm bob aici şi bob acolo. Ne producem mai multă suferinţă unul altuia decât necredincioşii.

De fapt, l-am părăsit pe Allah, iar El ne-a alungat. Pentru că nu am ştiut să credem în El şi să-L iubim aşa cum ne-a cerut, ne-a scos din inimi dragostea. Acum, în abisul piepturilor noastre în care suntem condamnaţi să tânjim după El, nu facem decât să rostim bălmăjelile egoiste Eu şi Tu, să ne numim unul pe altul reacţionar sau fanatic, să ne gândim cum să ne biruim mai uşor unul pe altul. E ca şi cum am fi fost blestemaţi, ca şi cum ni s-ar fi luat putinţa de a iubi şi de a fi iubiţi, şi tânjim mereu după milă, compasiune şi fericire. Nu L-am iubit şi El ne-a luat dragostea înapoi. Oricât am aştepta, Allah ne va face să ne iubim unul pe altul numai dacă ne întoarcem la El şi la dragostea Lui. Suntem totuşi departe de izvorul dragostei. Căile pe care păşim nu duc nicidecum către El. Din contră, ne îndepărtează de El şi mai mult. Sufletele noastre, care primeau noiane de dragoste, nu mai primesc acum nimic. Inimile ne sunt acum deşerturi de uscăciune, peşteri ale lumilor noastre interioare, vizuini de fiare. Dragostea pentru Allah este singura noastră vindecare.

dragostea de DumnezeuDragostea pentru Allah este esenţa a toate, şi este cel mai limpede şi cel mai curat izvor al dragostei în deplinătatea sa. Compasiunea şi dragostea curg în inimile noastre de la El. Orice relaţie umană se dezvoltă din relaţia noastră cu El. Dragostea pentru Allah este religia noastră, este credinţa noastră, este sufletul din trupul nostru material. Trăiam în vremea când purtam această dragoste. Dacă vrem să trăim şi azi, nu o putem face decât prin El. Dragostea Lui este esenţa existenţei, iar sfârşitul o transformare prin care această dragoste divină ia chipul Paradisului. Tot ce a creat Allah se întemeiază pe dragoste, şi întreaga relaţie dintre Creator şi creaţia Sa izvorăşte din plăcerea sacră de a fi iubit.

Sufletul este sfera de manifestare a dragostei. În ce parte ni l-am îndrepta, el se aşează mereu cu faţa către Allah. Simţim din plin suferinţa dezorientării şi pierderii în multiplicitate, în locul regăsirii în Unicitatea lui Allah[2]. Dacă vom şti să legăm orice altă dragoste am avea de dragostea pentru Allah, înţelegând astfel adevăratul sens al dragostei, vom ştii să nu o risipim şi să nu-I facem lui Allah părtaşi. Vom păşi atunci pe drumul adevărat, cu dragostea noastră şi simţământul legăturii cu întreaga fiinţă.

Idolatrii îşi adorau idolii pentru că străbunii lor îi adoraseră mai înainte. Dar Allah este Multiubit şi adorat pentru că este Allah. Puterea şi Măreţia Lui ne cere să-I fim robi. Îl adorăm pe Allah pentru a-I arăta dragostea noastră pentru El, a-I mulţumi pentru izbânzile noastre şi a da glas iubirii, legăturii şi apropierii noastre de El.

Dragostea lumească vede motive de a iubi în frumuseţe, perfecţiune, formă, armonie exterioară, măreţie, putere, poziţie, statut, prosperitate, familie, străbuni etc. Oamenii cad uneori în greşeala de a-I face lui Allah părtaşi. Aceasta din cauza dragostei excesive pe care o au pentru astfel de obiecte ale iubirii, ceea ce explică şi existenţa idolatriei. Asemenea oameni sunt atraşi de frumuseţea unei feţe sau a unui trup, sau de un anumit fel de a se purta, aplaudă perfecţiunea, cad în extaz în faţa splendorii şi măreţiei, sacrificându-şi umanitatea şi libertatea de dragul bogăţiei şi puterii, şi linguşind din setea de a dobândi o anumită poziţie socială sau statut. Împărţindu-şi astfel dragostea şi afecţiunea unor nevolnice obiecte, nu numai că irosesc emoţii menite a fi simţite pentru Cel cu adevărat Îmbelşugat şi Atotputernic, dar şi trăiesc mai multe morţi, atunci când dragostea nu le este împărtăşită şi când obiectul dragostei lor nu le este credincios.

Credincioşii, pe de altă parte, Îl iubesc pe Allah de la început şi îi iubesc pe ceilalţi prin dragostea pe care o au pentru El. Din recunoştinţă pentru manifestarea şi binecuvântările Celui Drept, ei se aproprie de orice om şi de orice lucru arătându-şi dragostea şi preţuind totul în Numele Lui.

Cu adevărat, dragostea pentru orice în afara lui Allah este inutilă, lipsită de speranţă, şovăielnică şi nerodnică. Mai presus de orice, credinciosul trebuie să-L iubească pe El şi să simtă afecţiune pentru orice altceva considerând totul ca fiind o diversitate de manifestări şi reflexii ale Numelor şi Atributelor Lui Divine. Oamenii trebuie să primească orice lucru cu admiraţie şi însufleţire, şi de fiecare dată să-şi spună „Este tot de la El”, şi să simtă comuniunea cu Cel Iubit. Dar pentru aceasta avem nevoie de oameni puri şi virtuoşi care pot citi versetele lui Allah în faţa semenilor lor. Într-adevăr, pentru cine ştie să descifreze, întreaga creaţie este o oglindă strălucitoare şi o elegie scrisă în versuri minunate. Şi, mai presus de orice, este faţa umană care reflectă taina Îndurării.

Cel Preadrept te-a făcut ca o oglidă a Lui,
Ca o oglindă a Unicităţii Sale.
Hakani[3]

Cât de pline de înţeles sunt versurile acestea; ne arată nu numai ce suntem dar şi scot în evidenţă realitatea. Dacă omul este oglinda misterioasă a Frumuseţii ascunse, cum de altfel şi este, atunci omul trebuie să-şi îndrepte ochii inimii către El în aşteptarea manifestărilor Sale, în aşteptarea adierilor care îl vor purta către lăcaşurile dragostei celei mai adânci. Pentru a-I fi Lui bine mulţumitor şi pentru a-I deveni astfel bine plăcut, omul trebuie să întrebuinţeze tot ceea ce-i stă la îndemână pe drumul care duce spre apropierea de Allah. Inima trebuie să îi fie ca o cheie care se suceşte şi se răsuceşte neîncetat în lacătul Comorii Ascunse. Asfel, dacă Solomon este dragostea şi inima este tronul lui, sultanul va urca pe tron negreşit, mai devreme sau mai târziu.

Odată ce Solomon a urcat pe tron, cu alte cuvinte odată ce dragostea se întâlneşte cu inima, oamenii se gândesc mereu la El, vorbesc cu El în lumea lor interioară şi gustă din binecuvântările Lui în mod deschis şi explicit, prin apa pe care o sorb, hrana cu care se hrănesc şi aerul pe care îl respiră. Mai mult, simt căldura pe care o dă apropierea de El  în tot ceea ce fac. Sentimentul de apropiere şi de dragoste se adânceşte, şi inimile li se aprind ca nişte vâlvătăi. Uneori îşi simt inimile mistuite de focul dragostei, dar nu se plâng şi nici nu-i stingheresc pe ceilalţi cu suspinele lor. Văd în aceasta un dar de la El. Ard ca nişte vetre, dar fără fum şi fără flacără. În puritatea lor, îşi ţin toată bucuria şi toată dragostea pentru Allah înlăuntrul fiinţei lor, şi nu-şi dezvăluie secretul unor oameni poate nechibzuiţi.

Această cale este deschisă pentru orişicine. Dar cel care purcede pe ea trebuie să fie hotărât şi sincer. Credincioşii înţeleg că toată frumuseţea, perfecţiunea, măreţia, valoarea, splendoarea sunt ale lui Allah, îşi întorc faţa către Allah cu toată ardoarea, dragostea şi afecţiunea pe care acestea le trezesc în ei şi Îl iubesc pe Allah cu o dragoste pe măsura Fiinţei Sale Sublime. Acest fel de dragoste, dacă nu chiar pasiune, este pentru El şi, într-un mod unitar, este izvorul dragostei omeneşti şi al dorinţei. O inimă statornică în unitate şi susţinută de principiile islamice nu va cunoaşte niciodată rătăcirea şi, cu atât mai puţin, meandrele dragostei. Credincioşii Îl iubesc pe Allah pentru că El este Allah şi dragostea lor pentru Allah nu porneşte din nici un fel de considerente lumeşti sau nelumeşti. Ei filtrează apele izvorului de dragoste pentru Allah şi apele cascadei de dorinţă de Allah prin Coranul cel Sfânt şi principiile spiritului celui mai înalt[4]. Le folosesc şi ca bariere în drumul pe care păşesc cu imperfecţiune umană. Chiar şi când sunt cu totul mistuiţi de focul dragostei, acţioneaza corect şi fără greşeală. Dragostea lor pentru Allah nu este niciodată umbrită de prezumţie. Îl privesc pe Allah ca pe Adevăratul Stăpân şi Protector a tot şi a toate, cunoscut nouă prin Numele şi Atributele Sale Divine, şi Îl iubesc pe Allah din toată inima, cu o dragoste curată, sacră şi deferentă.

Source Link

Views: 2

0Shares

Viața Profetului Muhammad – partea a 8-a

 

Atat evreii, cat si crestinii erau obligati sa plateasca un impozit – capitatia sau jizya. Nu era foarte diferit de impozitele patite de musulmani. Deoarece musulmanilor nu le era ingaduit sa imprumute bani cu dobanda, primii camatari au fost evreii si crestinii. Musulmanii aveau dreptul de a mosteni bani si bunuri de la evrei si crestini. Acestia din urma insa nu puteau mosteni bani de la musulmani.

Desi legea ii favoriza pe musulmani , evreii si crestinii nu erau persecutati. In cele mai multe localitati, toate cele trei grupuri religioase traiau, studiau si munceau impreuna, in armonie. Califii ii incurajau pe invatatii evrei sa studieze limbile straine. Ei au tradus multe texte, in special din limba greaca in limba araba. Unele dintre cele mai mari realizari in stiinta si medicina au fost rezultatul colaborarii dintre invatati.

Convietuirea dintre diferite grupuri religioase nu a fost insa intotdeauna pasnica. In anumite perioade, atat evreii, cat si crestinii au fost nevoiti sa respecte anumite reguli.

Evreii, de exemplu, erau parte a comunităţii, ei erau „dhimmi “, ceea ce înseamnă „oameni protejaţi“, atât timp cât se conformau legilor ei. Acesta a stabilit un  precedent pentru tratarea cetăţenilor pe timpul cuceririlor de mai târziu. Creştinii şi evreii, în schimbul unei taxe anuale, li se permitea libertate religioasă şi, atât timp cât îşi menţineau statutul lor de nemusulmani erau membri asociaţi ai statului musulman.

Ibn Ishaq, unul dintre cei mai timpurii scriitori ai biografiei Profetului, indica aproximativ  această perioadă ca fiind aceea in care Muhammed a trimis scrisori conducătorilor lumii – regele Persiei, împăratul Bizanţului, lui Negus al Abisiniei, şi guvernatorului Egiptului printre alţii – invitându-i să se supună Islamului.

Muhammed a construit propriu-zis în primii ani ai mesajului islamic o serie de alianţe între triburi şi beduini, pentru ca în anul 628, el împreună cu 1500 de adepţi ai Islamului să poată controla accesul la Ka’ba pe timpul negocierilor cu meccanii. Aceasta reprezintă un moment foarte important în istoria musulmanilor. Cu doar puţin timp în urmă, Muhammed trebuia să îşi părăsească oraşul lui natal de teamă pentru viaţa sa. Acum el era tratat de către conducătorul duşman ca un lider cu toate drepturile ce revin acestei pozitii.

Un an mai târziu, în 629, el a reintrat şi, în fapt, a cucerit Mecca fără vărsare de sânge şi într-un spirit de toleranţă care a stabilit un ideal pentru viitoarele cuceriri. El a distrus de asemena idolii ( statuile) din Ka’ba, pentru a pune un sfârşit definitiv practicilor păgâne de acolo.

În acelaşi timp, Muhammed a câştigat credinţa lui ‘Amr ibn al-‘As, viitorul cuceritor al Egiptului, şi a lui Khalid ibn al-Walid, amândoi îmbrăţişând Islamul şi alăturându-se lui Muhammed. Convertirea lor a fost remarcabilă în special pentru că aceşti oameni s-au aflat printe cei mai înverşunaţi opozanţi ai lui Muhammed cu doar puţin timp în urmă.

Pe de o parte, întoarcerea lui Muhammed la Mecca a reprezentat punctul culminant al misiunii sale . În 623, peste trei ani, el se îmbolnăveşte brusc şi pe data de 8 iunie a acelui an, în braţele celei de-a treia soţii, trimisul lui Allah moare.

Moartea lui Muhammed a fost o mare pierdere. Pentru cei care îl urmau, acest simplu meccan a fost de departe mai mult decât un prieten îndrăgit, de departe mult mai mult decât un  priceput conducător, de departe mult mai mult decât un respectat lider care a format un nou stat din frânturi de triburi războinice.

desert_scenery1  Muhammed a fost de asemenea modelul exemplar al învăţăturilor pe care el le-a adus lor de la Dumnezeu: învăţăturile Coranului, care, de secole, a ghidat gândirile şi acţiunile, credinţa şi caracterul a nen’Omarati barbati si femei, şi care a condus la o eră distinctivă în istoria omenirii. Totuşi, moartea lui a avut un mic efect asupra societăţii dinamice pe care el a creat-o în Arabia, dar nici un efect asupra misiunii lui centrale: transmiterea Coranului lumii întregi. După cum a spus şi Abu Bakr: „Cine l-a adorat pe Muhammed, să afle că Muhammed e mort, dar cine l-a adorat pe Dumnezeu să afle că Dumnezeu trăieşte şi nu moare niciodată.“.

Source Link

Views: 1

0Shares

Viața Profetului Muhammad – partea a 7-a

 

Situatia lui Muhammed era  bine cunoscuta în Medina, deoarece , înainte de Hijrah, oraşul trimisese soli la Mecca creându-i lui Muhammed să medieze o dispută între cele două  mari  triburi. Cele auzite si vazute i-au impresionat pe solii trimisi ceea ce a dus la propunerea acestora facuta lui Muhammed de a se stabilii in Medina. Calităţile excepţionale ale lui Muhammed au impresionat atât  de mult mediniţii, încât triburile rivale şi aliaţii lor au strâns rândurile la 15 martie 624, după Hijrah, dată la care şi Muhammed împreună cu cei care îl susţineau au pornit împotriva păgânilor din Mecca.

Aceasta prima batalie. a avut loc lângă Badr, acum un mic orăşel din sud-vestul Medinei, a avut mai multe efecte importante.

În primul rând, forţele musulmane, depăşite la număr, rata fiind de 3 la 1, i-au învins pe meccani. În al doilea rând, disciplina arătată de musulmani a aratat meccanilor, inca o data abilităţile celui pe care ei îl goniseră din oraş.

În al treilea rând, unul dintre triburile aliate care a promis initial să susţină musulmanii în bătălia de la Badr, dand dovada de indiferenta insa la momentul luptei, după o lună de la bătălie a fost expulzat din Medina. Cei care au pretins a fi aliaţi a musulmanilor, dar s-au opus lor  în mod tacit, erau avertizaţi: pentru a fi membri în cadrul comunităţii impune obligaţia de susţinere totală.

Un an mai târziu, meccanii s-au reîntors. Cu o armată alcătuită din 3000 de oameni, i-au întâlnit pe musulmani pe Uhud, un deal în afara Medinei. După un iniţial succes, musulmanii au fost împinşi inapoi şi însuşi Profetul a fost rănit.

Deoarece meccanii stiau ca musulmanii nu fusesera infranti, ci doar castigasera o batalie, cu o armată ce număra 10.000 de capete, au atacat din nou Medina doi ani mai târziu. Rezultataul de asta data a fost cu totul altul. La Bătălia Tranşeelor, de asemenea ştiută şi ca Bătălia Confederaţiilor, musulmanii au înregistrat o victorie remarcabilă. Din partea Medinei din care se aşteptau a veni atacatorii ei au săpat o tranşee foarte adâncă pentru cavaleria meccană pentru a scăpa de ea fără a se expune arcaşilor aflaţi în spatele fortificaţiilor Medinei. După un asediu neconcludent, meccanii au fost forţaţi să se retragă. După aceasta Medina a fost cu totul în mâinile musulmanilor.

 

old_arabic_document_ic__175x224A fost adoptata Constituţia Medinei sub care clanurile, acceptându-l pe Muhammed ca fiind Profet al lui Dumnezeu, au format o alianţă, sau o federaţie datată din această perioadă. S-a punctat conştiinciozitatea politică a comunităţii musulmane; membrii ei s-au definit ca fiind o comunitate separată de toţi ceilalţi. Constituţia a definit de asemenea rolul nemusulmanilor în cadrul comunităţii. Evreii erau liberi sa isi practice propria religie; la fel si crestinii. Atat evreii, cat si crestinii erau considerati “oameni ai Cartii”. Tora evreiasca, ca si Evanghelia crestinilor erau considerate de catre musulmani carti sacre.

Musulmanii nu au incercat sa isi impuna religia  in fata altor popoare. Evreii, ca si crestinii aveau libertatea de a-si practica religia in sinagogile si bisericile lor.Source Link

Views: 0

0Shares