Tag: Mahomed

Din viata Profetului – episodul din Taa’if -1

Din viata Profetului – episodul din Taa’if -1

partea intai

 

Perseverenţa Profetului  în privinţa adevărului, stăruinţa în privinţa mesajului şi răbdarea sa în perioada marilor nenorociri erau cu toate de dragul lui Allah şi nu pentru beneficiul său personal. Toate acestea erau conectate pentru a atrage minţi strălucite şi pentru a trezi oameni conştienţi care să urmeze lumina care îi chema şi să se grăbească către onestul şi adevăratul Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), care a venit pentru a purifica sufletele şi pentru a îndruma. Oamenii l-au văzut în momentul în care răul îl ataca din toate părţile. Refugiul pe care l-a căutat la unchiul său, Abu Taalib, şi la soţia sa, Khadiijah, i s-a refuzat, pentru că amândoi au murit la interval de numai câteva zile unul de celălalt.

 

Oricui doreşte să-şi imagineze proporţiile persecuţiei şi ale războiului lansat de către tribul Quraish împotriva Profetului neînarmat îi este de ajuns să ştie că însuşi Abu Lahab, care i-a fost cel mai înverşunat rival şi inamic, a fost atât de impresionat de ceea ce a văzut, încât a anunţat că îl va proteja pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), îl va ajuta şi va înfrunta orice agresiune împotriva lui. Însă Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a refuzat protecţia şi a rămas devotat mesajului său. Nimeni nu-l putea feri de rău, pentru că nimeni nu îndrăznea! Chiar şi distinsul Abu Bakr nu putea face altceva decât să lăcrimeze.

 

Într-o zi, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a mers la Ka’bah şi, în vreme ce o înconjura, nobilii din Quraish, care îl aşteptau, l-au încercuit spunând: „Tu eşti cel care spune cutare şi cutare lucruri despre zeităţile noastre?” Iar el le-a răspuns cu calm: „Da, am spus asta.” Ei l-au luat de guler, dar Abu Bakr a cerut eliberarea lui, spunând cu lacrimi în ochi: „Aveţi de gând să ucideţi un om pentru faptul că spune: «Allah este Domnul meu?»”

 

Oricine l-a văzut pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) în ziua At-Taa’if a fost convins că vede un exemplu al adevărului şi al loialităţii. El şi-a întors faţa către tribul Thaqiif, chemându-i la Allah, Unicul şi Cel Biruitor.

 

Nu era suficient ceea ce primea de la clanul său şi de la rudele sale? Nu l-au prevenit ei în legătură cu un rău din ce în ce mai mare, atunci când acesta vine din partea unor oameni cu care nu are legături de sânge? Cu siguranţă nu, pentru că aceste consecinţe dăunătoare nu erau luate în calcul de către el. Allah Cel Milostiv îi poruncise să transmită mesajul şi aceasta era suficient. Şi-a amintit de ziua în care intransigenţa comunităţii sale a sporit şi a mers acasă, refugiindu-se cu amărăciune în patul său. A auzit vocea Raiului atingându-i inima şi a auzit imediat vocea revelaţiei poruncindu-i acelaşi lucru ca în ziua peşterii: „O, tu cel acoperit! Ridică-te şi îndeamnă!” (Coran 74: 1-2).

 

maxresdefault 1 Din viata Profetului - episodul din Taa’if -1Apoi a trebuit să transmită mesajul şi să avertizeze. Prin urmare, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu s-a temut de rău şi nu a căutat confortul. S-a hotărât atunci să meargă la At-Taa’if să transmită cuvântul lui Allah oamenilor săi. Acolo, nobilii comunităţii sale l-au înconjurat, fiind mai vicleni decât tovarăşii lor din Mekka. I-au instigat pe copii şi pe huligani împotriva lui şi au încălcat cele mai sacre dintre obiceiurile arabilor, ospitalitatea şi protecţia aceluia care solicită ajutor.

 

Ei şi-au trimis huliganii şi tinerii pe urmele Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), să arunce cu pietre în el. Acesta era cel pentru care Quraish s-a oferit să colecteze bani pentru a-l face cel mai bogat dintre ei şi pe care să-l desemneze conducătorul şi regele lor! Totuşi, a refuzat, spunând: „Eu nu sunt decât slujitorul lui Allah şi Profetul Său!”

 

Acum îl vedem în At-Taa’if, retras într-o livadă, pentru ca zidurile sale să-l protejeze de urmărirea huliganilor. Mâna sa dreaptă era întinsă înspre cer, rugându-se la Allah în vreme ce mâna sa stângă îl proteja de pietrele aruncate. Se adresa Creatorului şi Domnului său, spunând: „Dacă nu eşti furios pe mine, nu-mi pasă de alte lucruri; faptul că îmi oferi Îndurarea Ta este un lucru prea generos din partea Ta.”

 

Într-adevăr, Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a ştiut să se adreseze Domnului său cu politeţe! Când a afirmat că nu-i pasă de cele rele de dragul lui Allah, el a mărturisit însă că are o mare nevoie de îndurare din partea Sa. El nu s-a simţit mândru de rezistenţa şi de curajul său. De aceea cel mai bun mod de a exprima curajul şi rezistenţa într-o astfel de situaţie este rugăciunea şi invocarea.

 

Source Link

Views: 65

Profetul Muhammad – 4

Profetul Muhammad – 4

Atacurile mekkanilor

 

Khurram Murad

 

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), după ce a ajuns în Medina, a format mai întâi o alianţă cu evreii, iar apoi s-a apropiat de toate triburile şi a încercat să-i convingă să semneze o alianţă sau cel puţin să accepte un pact de pace. Mulţi au fost de acord, iar micul grup izgonit din Mekka a dobândit o importanţă strategică.

Mekkanii, care plănuiseră anterior să-l ucidă pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), erau acum hotărâţi să anihileze această comunitate islamică, aflată în curs de formare. Eşuând în toate celelalte posibile demersuri, au decis să adopte o soluţie militară.

O armată din Mekka a înaintat spre Medina, în al doilea an după Hijra (emigrarea de la Mecca la Medina, anul 622), sub pretextul protejării caravanei lor comerciale.

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), în pofida numărului mic de oameni ai comunităţii sale şi a lipsei de arme, a hotărât să înfrunte ameninţarea acestora cu curaj. În ziua de 17 Ramadan, la Badr, cele două armate s-au întâlnit şi au purtat o bătălie în care 313 musulmani au învins puternica armată de 1000 de oameni din Mekka.

Şaptezeci dintre şefii triburilor mekkane, cei care fuseseră cei mai activi şi vehemenţi în persecutarea musulmanilor, au fost omorâţi. Mulţi alţii au fost luaţi prizonieri, urmând a fi eliberaţi mai târziu în schimbul unei răscumpărări. Pentru prima oară în istorie, prizonierii de război au fost trataţi bine, hrăniţi şi găzduiţi în aceleaşi condiţii în care trăiau şi cei care îi capturaseră.

mount uhudÎn cel de-al treilea an după Hijra, o armată puternică de 3000 de mekkani a înaintat din nou spre Medina, atât pentru a răzbuna înfrângerea de la Badr, cât şi pentru a încerca încă o dată să-i înfrângă pe musulmani. 700 dintre ei aveau platoşe şi 200 erau călare. Musulmanii erau 700 la număr. Cele două tabere s-au întâlnit în afara Medinei, lângă muntele Uhud. Victoria musulmană iniţială a suferit o schimbare de situaţie; detaşamentul musulman plasat pentru a apăra frontul din spate nu a respectat indicaţiile Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi a abandonat locul în care i se spusese să rămână. Quraişiţii au atacat din spate şi victoria s-a transformat în înfrângere, generând astfel moartea a aproximativ 65 de musulmani. Oricum, cei din Mekka nu au reuşit să se prevaleze de situaţia favorabilă creată şi să învingă.

Mekkanii au plănuit atunci să lanseze un atac final în Medina pentru a rezolva problema definitiv. Toate triburile beduine, evreii şi ipocriţii din Medina şi-au unit forţele cu triburile din Mekka. În al cincilea an după Hijra, 24000 de oameni au avansat spre Medina. Era posibil fie să se lupte împotriva lor pe câmp deschis, fie să se apere din Medina, care nu avea ziduri. Musulmanii au ales să se apere săpând şanţuri de jur împrejurul Medinei. După ce au făcut faţă asedierii Medinei timp de 25 de zile, din cauza disensiunilor interioare, a lipsei de provizii, a vremii reci şi a vânturilor puternice, armata din Mekka a fost forţată să se retragă. Acesta a fost momentul decisiv din istoria confruntării cu mekkanii. Medina nu a mai fost atacată din acel moment niciodată.

Încă de la început, evreilor li s-au acordat toate drepturile cetăţeneşti, însă, cu toate acestea, ei continuau să comită acte de trădare şi înşelăciune. Unii dintre ei au trebuit să fie expulzaţi, iar alţii au fost omorâţi în urma deciziei unui judecător numit chiar de ei. Niciodată generaţiile următoare de evrei nu au fost trase la răspundere pentru fărădelegile evreilor din Medina. De peste 2000 de ani ei sunt însă culpabilizaţi de către lumea creştină pentru crucificarea lui Iisus (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). În schimb, musulmanii i-au tratat întotdeauna corect şi amabil pe evrei.

În anul următor, al şaselea după Hijra, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), împreună cu 1400 de adepţi, a călătorit la Mekka pentru a îndeplini Umra (pelerinajul), conform mai multor tradiţii din vremea respectivă. Erau neînarmaţi, dar conducătorii quraişiţi, în pofida tuturor tradiţiilor acceptate şi prestabilite, le-au refuzat intrarea. Oricum, quraişiţii decăzuseră atât de mult din punct de vedere moral şi politic, încât au trebuit să semneze un tratat de pace cu Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) − tratatul Hudaybiyah.

Deşi termenii tratatului erau extrem de nefavorabili şi chiar umilitori pentru musulmani, s-au obţinut câştiguri imense prin această înţelegere. Cei care au fost exilaţi din Mekka şi atacaţi de trei ori erau recunoscuţi acum ca o forţă egală, trataţi cu respect şi luaţi în serios. Pacea a fost o oportunitate pentru cei şovăitori şi neutri, chiar ostili în a mărturisi Islamul; mulţi au presimţit victoria iminentă a Islamului. Rezultatul a fost că mulţi oameni din Mekka şi din triburile arabe fie au îmbrăţişat Islamul, fie au făcut pace cu Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

De îndată ce Tratatul de la Hudaybiyah a fost semnat, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a trimis scrisori mai multor conducători arabi şi ne-arabi învecinaţi, inclusiv lui Chosroes din Iran şi lui Heraclit din Imperiul Bizantin. El i-a chemat la religia islamică şi i-a asigurat că nu râvnea la regatele sau bogăţiile lor. Ei le puteau păstra, dacă se dăruiau pe sine pentru a-L servi şi adora pe Unicul Dumnezeu.

Quraişiţii au încălcat curând Tratatul de la Hudaybiyah şi a venit astfel timpul să se acţioneze împotriva ostilităţii lor continue. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a înaintat spre Mekka şi a capturat oraşul. Cucerirea Mekkăi a făcut dovada unor acte de milă, generozitate şi iertare fără precedent; niciun strop de sânge nu s-a vărsat. Tuturor celor care au rămas în case li s-a garantat protejarea vieţii şi a proprietăţii. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a iertat pe toţi cei care, toată viaţa, îi fuseseră cei mai crunţi duşmani, care îl persecutaseră şi plănuiseră să-l omoare, care îl scoseseră afară din Mekka şi înaintaseră de trei ori spre Medina pentru a-i înfrunta pe musulmani.

Imperiul Bizantin învecinat se pregătea acum să atace şi să distrugă comunitatea din Medina. În orice caz, când Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a înaintat către Tabuk la graniţa de nord, hotărârea fermă şi curajul său lau făcut pe duşman să îşi piardă încrederea şi să se retragă.

 

 

Sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul AziSource Link

Views: 10

Emigrarea Profetului – partea a 6-a

 

profetul5. În drum spre Medina, Profetul – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – l-a întâlnit pe Abu Buraida, unul dintre cei conduşi de lăcomie pentru obţinerea răsplăţii quraişilor. De îndată ce l-a văzut pe Profet – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – şi a vorbit cu el, Abu Buraida a îmbrăţişat islamul împreună cu alţi şaptezeci dintre oamenii săi. El şi-a scos turbanul şi l-a legat în jurul lancei sale ca pe o flamură, drept mărturie că îngerul păcii şi armoniei venise să umple întreaga lume de cinste şi dreptate.

6. Cei doi emigranţi şi-au reluat călătoria. În această perioadă, l-au întâlnit pe Az-Zubair, care se afla în fruntea unei caravane ce se întorcea din Siria. Ei s-au salutat călduros şi Az-Zubair le-a dăruit două veşminte albe, pe care ei le-au acceptat cu recunoştinţă. Într-o zi de luni, pe 8 Rabi’ Al-Auual, în cel de-al treisprezecelea an al Profeţiei, adică pe 23 septembrie 622 e.n., Mesagerul lui Allah a sosit la Quba’.

De îndată ce s-a răspândit vestea sosirii lui Muhammad, mulţimea din Medina a început să se îngrămădească pe vârfurile munţilor şi în copaci. Veneau în fiecare dimineaţă şi aşteptau cu nerăbdare apariţia lui până când erau nevoiţi să plece datorită căldurii insuportabile a amiezii. Într-o zi, plecaseră ca de obicei şi după o lungă aşteptare şi pândă se întorceau în oraş, când un evreu, care a văzut călători îmbrăcaţi în alb care-şi croiau grăbiţi calea spre Medina, a strigat de pe vârful unei coline: “O, voi, familii de arabi! Străbunul vostru a sosit! Cel pe care l-aţi aşteptat cu nerăbdare a venit!” Musulmanii au alergat de îndată cu armele în mână pentru a-l apăra.[3] Fericita veste s-a răspândit cu repeziciune în oraş şi lumea a ieşit să-l întâmpine pe distinsul oaspete.

Ibn Al-Qaiiim a spus: “Strigătele de “Allahu Akbar” (Allah este Mai Mare) au răsunat în neamul ‘Amr bin ‘Auf. Auzindu-le, Muhammad – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – s-a emoţionat foarte tare, dar, cu un rar simţ al coordonării şi bunei-cuviinţe, a cerut să se facă linişte. Seninătatea l-a învăluit şi revelaţia i-a fost trimisă.


“…atunci Allah este Ocrotitorul lui; iar Gavriil şi dreptcredincioşii evlavioşi şi îngerii îi vor fi peste aceasta ajutoare.” [66:4]

‘Urua bin Az-Zubair a spus: “Ei l-au primit pe Mesagerul lui Allah – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – şi el a mers cu ei în partea dreaptă. Acolo, cei din neamul ‘Amr bin ‘Auf l-au găzduit. Aceasta se întâmpla într-o zi de luni, în Rabi’ Al-Auual. El s-a aşezat în tăcere şi “ajutoarele” care nu avuseseră ocazia să-l vadă mai înainte au venit să-l salute. Se spune că soarele dogorea şi atunci Abu Bakr s-a ridicat în picioare să-l apere cu umbra lui de razele arzătoare. Abia atunci cei care nu-l mai văzuseră au înţeles care este Profetul. A fost într-adevăr o zi nemaiîntâlnită în Medina. Chiar şi evreii, din semnele pe care le-au văzut la Muhammad, şi-au dat seama de adevărul spuselor Profetului lor. În Quba’, Muhammad – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – a locuit la Khultum bin Al-Hadm, o căpetenie primitoare a tribului ‘Amr bin ‘Auf. Aici el şi-a petrecut patru zile: de luni, până joi. În această perioadă, s-a turnat fundaţia Moscheei din Quba. La baza acestei iniţiative a stat credinţa adevărată. ‘Ali a mai rămas în Mekka timp de trei zile, pentru a înapoia proprietarilor de drept lucrurile ce-i fuseseră date de Profet – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – spre păstrare. După aceea, şi-a început emigrarea, pentru a se întâlni cu Profetul la Quba’.

Source Link

Views: 10