Miracolul din interiorul celulei

Structura complexă a celulei vii nu era cunoscută în zilele lui Darwin, prin urmare, atribuirea vieţii „unor coincidenţe şi condiţii naturale“ a fost considerată a fi suficient de convingătoare de către evoluţionişti. Tehnologia secolului al XX-lea s-a coborât la nivelul celor mai mici particule ale vieţii şi a dezvăluit faptul că celula este cel mai […]

Structura complexă a celulei vii nu era cunoscută în zilele lui Darwin, prin urmare, atribuirea vieţii „unor coincidenţe şi condiţii naturale“ a fost considerată a fi suficient de convingătoare de către evoluţionişti.

Tehnologia secolului al XX-lea s-a coborât la nivelul celor mai mici particule ale vieţii şi a dezvăluit faptul că celula este cel mai complex sistem cu care umanitatea s-a confruntat vreodată. Ştim astăzi că celula conţine generatoare ce produc energia care urmează a fi folosită în cadrul celulei, „fabrici“ ce produc enzime şi hormoni esenţiali vieţii, o bază de date unde sunt stocate toate informaţiile necesare pentru toate produsele care urmează a fi fabricate, sisteme complexe de transport şi linii de canale pentru a duce materia primă şi produsul finit dintr-un loc în altul, laboratoare avansate şi rafinării pentru a tăia materia primă externă în părţi care să poată fi folosite, şi proteine specializate ale membranei celulare ce controlează intrarea şi ieşirea materialelor în şi din celulă. Şi toate acestea constituie doar o mică parte a acestui sistem incredibil de complex.

W. H. Thorpe, un om de ştiinţă evoluţionist afirmă că: „Cea mai elementară formă de celulă constituie un ‚mecanism’ inimaginabil mai complex decât orice maşină la care s-a gândit, ca să nu spunem că a construit, vreodată omul.“

O celulă este atât de complexă încât nici cea mai performantă tehnologie atinsă în zilele noastre nu o poate reproduce. Niciun efort de a crea o celulă artificială nu a fost vreodată încununat de succes. Şi, într-adevăr, toate încercările de a realiza aşa ceva au fost apoi abandonate.

Teoria evoluţiei susţine că acest sistem – pe care umanitatea, cu toată inteligenţa, cunoaşterea şi tehnologia pe care o are la dispoziţia sa, nu a reuşit să îl reproducă – a apărut „din întâmplare“ în condiţiile primordiale de pe pământ. Şi pentru a da un alt exemplu, probabilitatea formării celulei din întâmplare este aceeaşi cu cea a formării copiei perfecte a unei cărţi în urma unei explozii dintr-o tipografie.

Matematicianul şi astronomul englez Sir Fred Hoyle a făcut o comparaţie asemănătoare în interviul său publicat în revista Nature din 12 noiembrie, 1981. Deşi el însuşi un evoluţionist, Hoyle a susţinut că şansa ca forme superioare de viaţă să fi apărut în acest mod este comparabilă cu şansa ca o tornadă ce se abate asupra unui cimitir de vechituri să asambleze un Boeing 747 din materialele aflate acolo. Aceasta înseamnă că este complet exclus ca formarea celulei să fie rodul întâmplării, iar atunci, rămâne doar posibilitatea ca ea să fi fost „creată“.

20120803125952 0 0 Miracolul din interiorul celuleiUnul dintre motivele fundamentale pentru care teoria evoluţiei nu poate explica modul în care a apărut celula este „complexitatea ireductibilă“ a acesteia. O celulă vie se poate menţine prin cooperarea armonioasă ce există între diferitele ei organite. Dacă doar unul dintre aceste organite ar înceta să mai funcţioneze, celula nu ar mai putea să rămână în viaţă. Este imposibil pentru o celulă să aştepte ca mecanisme inconştiente precum selecţia naturală sau mutaţia să îi permită să se dezvolte. Astfel, prima celulă ce a apărut pe pământ a fost în mod necesar o celulă completă, ce avea toate organitele necesare şi în stare de funcţionare, iar aceasta înseamnă fără dar şi poate că ea a fost creată.

Source Link

Views: 3

Celula produsă din întâmplare

Celula produsă din întâmplare   Dacă cineva crede că o celulă poate să apară printr-o simplă coincidenţă, atunci acea persoană are toate şansele să creadă o poveste similară, precum este cea pe care o vom expune în continuare. Este povestea unui oraş: Într-o zi, o bucată de lut, presată între nişte pietre de pe un […]

Celula produsă din întâmplare

 

Dacă cineva crede că o celulă poate să apară printr-o simplă coincidenţă, atunci acea persoană are toate şansele să creadă o poveste similară, precum este cea pe care o vom expune în continuare. Este povestea unui oraş:

Într-o zi, o bucată de lut, presată între nişte pietre de pe un teren arid, a devenit udă după ploaie. Atunci când soarele a răsărit, lutul umed s-a uscat şi s-a întărit, căpătând o formă rigidă şi rezistentă. După aceea, aceste pietre ce au servit şi drept matriţă, au fost cumva sfărâmate în bucăţi şi atunci şi-a făcut apariţia o cărămidă iscusit realizată, cu forme regulate şi rezistentă. Apoi, cărămida a aşteptat ani de zile, în aceleaşi condiţii naturale, pentru ca o altă cărămidă să se formeze. Acest proces a continuat în acelaşi mod, până când sute şi mii de cărămizi similare s-au format în acelaşi loc. Deşi a trecut ceva vreme, niciuna dintre cărămizile care s-au format anterior nu s-a deteriorat. Cu toate că au fost expuse furtunilor, ploii, vântului, arşiţei soarelui, şi că au îngheţat vreme de mii de ani, aceste cărămizi nu au crăpat, nu s-au rupt şi nici nu au fost târâte în altă parte, ci au aşteptat în acelaşi loc, cu aceeaşi hotărâre, momentul în care alte cărămizi se vor forma.

Atunci când numărul de cărămizi a fost adecvat, acestea au înălţat o clădire, aşezându-se de o parte şi de alta şi una deasupra alteia, fiind trase în aceste poziţii la întâmplare, datorită efectelor condiţiilor naturale cum ar fi: vânturile, furtunile sau tornadele. Între timp, materiale precum cimentul şi amestecurile de pământ s-au format în „condiţii naturale“ şi, într-o sincronizare temporală perfectă, s-au strecurat între cărămizi, pentru ca acestea să se fixeze una de cealaltă. În timp ce toate aceste lucruri se petreceau, minereuri de fier de sub pământ au fost prelucrate datorită aceloraşi „condiţii naturale“ şi s-au aşezat drept fundaţie a clădirii ce urma să se formeze din aceste cărămizi. La sfârşitul acestui proces, o clădire întreagă a fost ridicată cu toate materialele, tâmplăria şi instalaţiile necesare intacte.

Bineînţeles, o clădire nu constă doar din fundaţie, cărămizi şi ciment. Şi atunci, cum au fost obţinute toate celelalte materiale lipsă? Răspunsul este simplu: toate diferitele materiale necesare pentru construcţia clădirii existau în pământul pe care ea a fost înălţată. Siliciul pentru sticlă, cuprul pentru cablurile electrice, fierul pentru stâlpii de susţinere, grinzile, conductele de apă etc., toate existau sub pământ şi în cantităţi abundente. Tot ce era necesar erau doar acele „condiţii naturale“ care să modeleze şi să aşeze aceste materiale înăuntrul clădirii. Toate instalaţiile, tâmplăria şi accesoriile au fost plasate de-a lungul clădirii cu ajutorul vântului, al ploii şi al cutremurelor de pământ. Totul a mers atât de bine, încât cărămizile s-au aranjat astfel încât să lase spaţiile necesare pentru ferestre, ca şi cum ar fi ştiut că ceva numit geam se va forma ulterior prin intermediul condiţiilor naturale. Mai mult decât atât, acestea nu au uitat să lase spaţiu pentru instalaţiile de apă, electricitate şi sistemul de încălzire, care urmau şi ele să se formeze mai târziu, prin coincidenţă. Totul a decurs atât de bine, încât „coincidenţele“ şi „condiţiile naturale“ au produs un design perfect.

Dacă ai reuşit să crezi această poveste până în acest moment, atunci nu vei avea nicio problemă în a ghici modul în care celelalte clădiri ale oraşului, fabricile, autostrăzile, aleile, substructurile, sistemele de comunicaţie şi de transport au apărut. Dacă ai şi ceva cunoştinţe tehnice şi eşti familiarizat cu subiectul, poţi chiar să scrii o carte extrem de „ştiinţifică“, în câteva volume, care să explice propriile tale teorii referitoare la „procesul evoluţionist al sistemului de canalizare şi uniformitatea sa cu structurile prezente“. Ai putea chiar să fii răsplătit cu titluri şi distincţii academice pentru studiile tale inteligente, şi ai putea chiar să crezi că eşti un geniu, ce revarsă lumina asupra originii umanităţii.

Teoria evoluţiei, care susţine că viaţa a apărut din întâmplare, nu este mai puţin absurdă decât povestea noastră, întrucât toate sistemele operaţionale, sistemele de comunicaţie, transport şi administrare din interiorul unei celule nu sunt deloc mai puţin complexe decât cele ale unui oraş.

Source Link

Views: 5

Evoluţionismul: o credinţă neştiinţifică

Evoluţionismul: o credinţă neştiinţifică   Lordul Solly Zuckerman este unul dintre cei mai renumiţi şi respectaţi oameni de ştiinţă din Marea Britanie. Ani de zile, el a studiat urmele fosile şi a condus investigaţii minuţioase. El a fost înnobilat datorită contribuţiilor sale aduse ştiinţei. Zuckerman este un evoluţionist. Prin urmare, comentariile sale asupra evoluţionismului nu […]

Evoluţionismul: o credinţă neştiinţifică

 

Lordul Solly Zuckerman este unul dintre cei mai renumiţi şi respectaţi oameni de ştiinţă din Marea Britanie. Ani de zile, el a studiat urmele fosile şi a condus investigaţii minuţioase. El a fost înnobilat datorită contribuţiilor sale aduse ştiinţei. Zuckerman este un evoluţionist. Prin urmare, comentariile sale asupra evoluţionismului nu pot fi privite ca preconcepute sau ca lipsite de substanţă. După ani îndelungaţi de cercetări asupra fosilelor incluse în scenariul evoluţiei umane, el a ajuns la concluzia că ceea ce se prezintă ca fiind arborele genealogic nu are niciun suport ştiinţific.

Zuckerman a prezentat şi un concept interesant denumit „spectrul ştiinţelor“, ce se întindea de la cele considerate a fi ştiinţifice, la cele pe care le considera a fi neştiinţifice. Conform spectrului lui Zuckerman, cele mai ştiinţifice domenii – care există, depinzând de date ştiinţifice şi concrete – ar fi fizica şi chimia. După ele, ar urma ştiinţele biologice şi cele sociale. La cel mai îndepărtat capăt al spectrului, adică partea considerată a fi cea mai „neştiinţifică“, s-ar afla „percepţia extrasenzorială“– concepte precum telepatia şi „cel de-al şaselea simţ“– iar, în final „evoluţia omului“. Iată cum a explicat Zuckerman deducţiile sale:

evolutionismulblank Evoluţionismul: o credinţă neştiinţifică

„Atunci noi ne mutăm în afara registrului adevărului obiectiv, în domeniile presupusei ştiinţe biologice, precum percepţiile extrasenzoriale sau interpretarea istoriei fosilelor umane, acolo unde totul este posibil pentru cel care crede – şi unde cel care crede cu fervoare este uneori capabil să creadă în acelaşi timp în mai multe lucruri contradictorii.“

Robert Locke, editorul revistei Discovering Archeology, o importantă publicaţie despre originile omului, descrie în această revistă modul în care „căutarea strămoşilor omului conferă mai multă ardoare decât lumină“, citându-l pe renumitul paleoantropolog Tim White: „Suntem cu toţii frustraţi datorită tuturor întrebărilor la care nu suntem în stare să oferim un răspuns.“

Articolul lui Locke trece în revistă impasul teoriei evoluţioniste asupra originilor omului şi propaganda lipsită de temei ce se răspândeşte în jurul acestui subiect:

„Probabil că niciun alt domeniu al ştiinţei nu este mai plin de litigii decât cel al căutării originilor omului. Paleontologii de elită nu cad de acord nici măcar asupra celor mai de bază trăsături esenţiale ale arborelui genealogic uman. Noi ramuri cresc cu surle şi trâmbiţe, pentru a se vesteji şi muri în faţa unor noi descoperiri de fosile.“

Source Link

Views: 1