Tag: Creator

Domnul lumilor – partea 2

    Si Allah Preainaltul si Preaslavitul este Domnul domnilor, si Cel Adorat de catre supusii Sai, si detine (in posesiunea Sa) imparatiile si pe cei care le stapanesc si pe toti robii Sai, si El Unicul este Creatorul si Indestulatorul (cu cele necesare traiului) pentru acestia, si orice „domn” sau „stapanitor” in afara Sa, […]

Si Allah Preainaltul si Preaslavitul este Domnul domnilor, si Cel Adorat de catre supusii Sai, si detine (in posesiunea Sa) imparatiile si pe cei care le stapanesc si pe toti robii Sai, si El Unicul este Creatorul si Indestulatorul (cu cele necesare traiului) pentru acestia, si orice „domn” sau „stapanitor” in afara Sa, Preainaltul, nu este nici creator si nici indestulator; si fiecare dintre cei care sunt la un moment dat „stapani” ajung ei sa detina ceva dupa ce mai inainte ei nu il posedau, si acesta poate fi, de asemenea, pierdut de catre ei, si detin ei ceva, fara de altceva. Semnificatia si sensul atributului de „Domn” (Ar-Rabb) al lui Allah, insa, este, cu siguranta, diferita de aceasta, prin aceasta facandu-se tocmai si diferenta intre creat si Creator, slavit fie El!

In ceea ce priveste, insa, vorbele faraonului:

Si a zis: „Eu sunt Domnul vostru cel mai înalt!” (An-Naaziat 79:24)

El isi dorea sa detina stapanirea absoluta asupra poporului sau si sa devina domnul domnilor, crezand in crunta si imensa sa necredinta si ignoranta ca ar putea astfel sa il inlature pe Allah Preaslavitul si Preainaltul ca Domn si Suveran, luandu-I astfel locul – ‘na’udzu bi-llah – cautam adapost la Allah de ratacire si deviere si ignoranta!

Si si-a primit faraon pedeapsa mult meritata. Si spune Allah Preaslavitul si Preainaltul:

Atunci l-a lovit pe el Allah cu pedeapsa Lumii de Apoi si a acestei lumi.

(An-Naaziat 79:25)

Si s-a spus cum ca termenul „ar-rabb” isi are originea in cuvantul „tarbiah” (educatie, oferirea conditiilor pentru o dezvoltare eficienta) si Allah Preaslavitul este Cel care oranduieste situatia creatiilor Sale si Cel care le ofera lor conditiile necesare pentru o dezvoltare eficienta, si Cel care le imbunatateste lor situatia lor, si Cel care ii intareste pe ei, si Oranduitor al situatie lor, si Sustinator si Stapanitor al acestei vieti si al vietii de apoi si tot si toate sunt numai creatia Lui; si oricine ar putea fi mentionat in afara Sa este supusul Sau, iar El, Preainaltul, este Domnul sau, si nu se poate imbunatati situatia acestuia decat prin oranduirea lui Allah, si nu poate afla el sustinere, decat prin Allah, si nu este el stapanit de catre altcineva in afara de El, Preaslavitul si Preainaltul.

Si oranduirea situatiei creatiilor Sale si oferirea acestora a conditiilor necesare pentru o dezvoltare eficienta si imbunatatirea situatiei lor – sunt acestea atribute ce i se atribuie lui Allah Preaslavitul si Preainaltul in sens actional, in timp ce atributul lui Allah Ar-Rabb (Domnul) de a fi Stapanitor si Stapan, acestea ii sunt atribuite ca si atribute intrinseci, aflate in natura Divinitatii Insasi.

Si asa cum au spus si unii invatati, Allah este Cel care le ingrijeste si le ofera creatiilor Sale  mijloace propice unei dezvoltari eficiente in diferitele lor stagii si faze de dezvoltare; pentru ca „Ar-Rabb” este Acela care face totul ca ele sa poata ajunge la cea mai inalta treapta de dezvoltare ce le-a fost destinata. Si tot El, Preainaltul este Cel care coboara celuleLE reproductive ale femeii si ale barbatului pentru a crea oul fecundat ce seamana initial cu o lipitoare, apoi il face sa devina ca un bol alimentar mestecat, apoi face ca din acesta sa se iveasca oasele, apoi imbraca aceste oase cu carne, apoi da trupului suflet  si il scoate afara din pantecele mamei ca o creatie diferita si el este mic si slab si plapand, si nu inceteaza Domnul sau Preaslavitul si Preainaltul intru a-l face sa se dezvolte si a avea grija de el pana ce ajunge barbat, in putere, si este la inceput flacau si apoi creste si devine matur, iar apoi batran, subhan Allah = slava lui Allah! Si tot astfel si pentru tot ceea ce El a creat – El este Cel care il sustine si ii ofera conditiile propice  dezvoltarii sale pana ce ajunge la cea mai inalta treapta de dezvoltare ce i-a fost destinata.

Si cine a stiu aceasta, asadar, nu va chema pe nimeni altcineva in afara lui Allah Preaslavitul si Preainaltul ca Domn si nici ca Adorat (ca Divinitate), ci, dimpotriva, il va accepta si va fi impacat cu Allah ca Domn, si cel caruia ii va fi specific aceasta, atunci cu adevarat a gustat el din dulceata credintei, asa cum a spus si profetul Muhammad (Pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa!): „A simtit gustul credintei cel care l-a acceptat pe Allah ca Domn si islamul ca religie a sa si pe Muhammad ca trimis.”

Si s-a spus cum ca sensul acestui hadith ar fi acela cum ca a corectat / a imbunatatit credinta sa si s-a linistit prin aceasta sinele sau si s-a umplut de ea, pentru ca a acceptat o chestiune usoara pentru el (care se potriveste felului in care el a fost creat – „fitrah”); si astfel este dreptcredinciosul in a carui inima daca a intrat credinta, aceasta i-a usurat lui actele de supunere fata de Allah si le-a facut placute pentru el, si Allah stie cel mai bine.

Si a vorbit marele invatat al islamului Ibn al-Qayym despre legatura /conexiunea dintre preafrumoasele si absolutele nume ale Preaslavitului si Preainaltului de „Ar-Rabb”, „Allah” si „Ar-Rahman”, spunand cum ca daca vei cugeta asupara conexiunii creatiilor si a oranduirii situatiei lor in legatuta cu aceste trei preafrumoase si absolute nume vei vedea cum au decurs / s-au legat de ele creatia si oranduirea situatiei lor si rasplata si pedeapsa si cum s-au adunat/asemanat si s-au despartit/diferentiat creatiile intru aceasta.

Si astfel, numele de „Ar-Rabb” are calitatea de a cuprinde totul sub semnificatia sa, Allah Preaslavitul si Preainaltul fiind  Domnul tuturor creatiilor si El este Domnul a tot si a toate si El le-a creat, si El este Cel cu putere asupra lor si nu iese nimic de sub domnia si stapanirea Sa, si tot ceea ce se afla atat in cer cat si pe pamanturi este supus Lui si sub prinderea Sa si sub puterea si suveranitatea Sa.

Asadar, s-au unit creatiile in relatie cu atributele lui Allah ca Domn (Ar-Rabb), dar s-au separat in relatie cu atributele lui Allah ca si Divinitate Unica (Allah).

Si s-au diferentiat creatiile in relatie cu numele Preainaltului de Allah, ca si Divinitate, iar cei preafericiti L-au adorat intru unicitatea Sa si au marturisit si I s-au supus ca Divinitatea Unica in afara de care nu mai exista alta divinitate, Cel care numai El, Unicul este demn de a fi adorat, si de a te increde in El, si de a-I cere apropiindu-te de El, si de a te teme de El, si de a-L iubi, si de a te intoarce la El cu cainta, si de a simti teama fata de El si supunere si pietate numai in ceea ce Il priveste, Preainaltul.

Si aici s-au diferentiat oamenii si s-au impartit in doua tabere – unii dintre ei politeistii a caror destinatie este iadul, iar ceilalti monoteistii a caror destinatie va fi paradisul, inshaAllah.

Si astfel, prin adorarea lui Allah ca si Divinitate Unica s-au diferentiat oamenii, in vreme ce atributul de Domn, de Suveran, a lui Allah Preainaltul i-a unit.

Si astfel religia si legea islamica si prescriptiile si interzicerile sunt emise si exercitate sub atributele ce decurg din calitatea lui Allah ca si Divinitate Unica, in timp ce creatia si facerea si oranduirea si actiunea decurg din calitatea lui Allah ca si Domn; iar recompensa prin rasplata sau pedeapsa si prin paradis sau prin iad decurg din calitatea de Stapanitor (Al-Malik) si El este Stapanitorul in ziua de apoi, si le-a prescris lor in relatia cu ei ca si Divinitate Unica, ca Unic Adorat, si i-a ajutat pe ei si i-a facut pe ei sa izbandeasca si i-a calauzit  pe unii si  i-a ratacit pe altii prin calitatea Sa ca Domn.

Si i-a rasplatit si i-a pedepsit prin stapanirea Sa si dreptatea Sa si fiecare dintre aceste chestiuni nu se despart una de cealalta.

sursa: cineesteallah.blogspot.com

Source Link

Views: 2

Drepturile copiilor

F. Gulen   Copilul este pentru perpetuarea comunităţii aşa cum este sămânţa pentru creşterea şi îndesirea pădurii; cei care îşi neglijează copiii se pierd încetul cu în­cetul, iar cei care îi lasă la discreţia unei culturi străine riscă pierderea identităţii. Copiii sunt partea cea mai activă şi mai productivă a comu-nităţii, la fiecare treizeci sau […]

F. Gulen

Copilul este pentru perpetuarea comunităţii aşa cum este sămânţa pentru creşterea şi îndesirea pădurii; cei care îşi neglijează copiii se pierd încetul cu în­cetul, iar cei care îi lasă la discreţia unei culturi străine riscă pierderea identităţii.

Copiii sunt partea cea mai activă şi mai productivă a comu-nităţii, la fiecare treizeci sau patruzeci de ani; cei care îşi ne-glijează copiii cât sunt mici trebuie să se gândească ce ele­ment important al vieţii propriei lor comunităţii nesocotesc, şi să se cutremure.

Societăţile care se apleacă cu atenţie asupra instituţiei famili­ei şi educaţiei tinerilor, spre deosebire de acelea care sunt mai avansate ca ştiinţă şi tehnologie, îşi vor putea spune cu­vântul în viitor; societăţile care neglijează instituţia familiei şi educaţia tinerilor vor fi zdrobite de nemiloasele pietre de moară ale timpului.

Relele pe care le vedem la generaţia de azi, lipsa de compe-tenţă în administrare şi multe alte probleme sociale sunt re­zultatul direct al circumstanţelor existente cu treizeci de ani în urmă şi al conducătorilor din acel timp. La fel, cei care formează în prezent noua generaţie sunt răspunzători pen­tru viciile şi virtuţile care vor apărea peste treizeci de ani.

Acei oameni ai comunităţii noastre nefericiţi şi pierduţi, cum ar fi dependenţii de droguri şi alcoolicii, precum şi alţi oameni cu felurite slăbiciuni, au fost şi ei odată copii, şi nu am ştiut să-i educăm corect. Mă întreb dacă ne dăm bine seama ce fel de oameni pregătim să păşească mâine pe străzile noastre.

Cei care vor să-şi făurească un viitor sigur trebuie să dedice creşterii copiilor aceeaşi energie pe care o dedică altor pro­bleme. Sunt multe lucruri pentru care îţi cheltui energia în van. Dar tot ce investeşti în creşterea noii generaţii o ridică la rangul de umanitate, iar oamenii pe care astfel îi formezi sunt o nesecată sursă de răsplată.

Respectul pentru părinţi este o datorie primordială şi sacră; dacă nu-ţi respecţi părinţii, Îl nesocoteşti pe Atotputernicul Allah; cel care se poartă rău cu părinţii va vedea cum şi alţii se poartă rău cu el.

Familiile sunt baza societăţii; respectul reciproc al drepturi­lor şi obligaţiilor în familie duce la o societate puternică şi sănătoasă; când acest tip de relaţii familiale dispare, societa­tea îşi pierde înţelegerea şi respectul pentru oameni.

Copii trebuie să-şi respecte părinţii şi să-i asculte cât se poate mai bine. Părinţii trebuie să acorde educaţiei morale şi spiri­tuale a copiilor aceeaşi importanţă pe care o acordă sănătăţii şi dezvoltării lor fizice armonioase, şi să-i încredinţeze spre edu­care unor profesori şi îndrumători spirituali demni de cinste. Cât de ignoranţi şi de nepăsători sunt părinţii care neglijează formarea spirituală şi morală a copiilor lor! Şi cât de nefericiţi sunt copiii care devin victime ale acestei neglijenţe şi suferă!

Copiii care nu respectă autoritatea părinţilor şi nu îi ascul-tă sunt „monştri purceşi din fiinţe umane degenerate”. Pă-rinţii care le nu asigură copiilor binele lor spiritual şi moral sunt nemiloşi şi cruzi. Cei mai nemiloşi sunt acei părinţi care împiedică dezvoltarea morală şi spirituală a copiilor lor, atunci când aceştia şi-au găsit drumul spre atingerea perfecţiunii umane.

Din momentul concepţiei, părinţii au responsabilitatea creş-terii şi dezvoltării copilului. Nimeni nu poate cântări dra­gostea şi afecţiunea părinţilor pentru copii lor, nimeni nu poate măsura grija pe care o simt şi greutăţile prin care trec din dragoste pentru ei. Iată de ce, respectul pentru părinţi este o datorie umană şi o obligaţie religioasă.

Cu cât îţi respecţi părinţii mai mult, cu atât îl respecţi mai mult pe Creator. Dacă nu simţi şi nu arăţi respect pentru proprii tăi părinţi, înseamnă că nu simţi respect, nici dragos­te, nici teamă în faţa Creatorului. Vedem în ziua de azi un lucru ciudat: nici cei care îl nesocotesc pe Allah, şi nici cei care pretind că Îl iubesc, nu îşi ascultă părinţii.

Cei care îşi preţuiesc părinţii şi îi privesc ca mijloc de do­bândire a milei lui Allah vor avea parte de belşug în lumea de aici şi în lumea de dincolo. Cei pentru care părinţii sunt o trudă şi o povară vor cunoaşte mari necazuri în viaţă.

Source Link

Views: 0

TAWHID – CONCEPTUL DE UNICITATE

  Trebuie ştiut de la început că Allah este numele propriu al lui Dumnezeu în limba arabă, cel mai frumos nume al Său şi nu un nume derivat din substantivul comun «ᶝIlah – إِلَه» care însemnă «zeu» format prin articularea acestuia cu articolul arab «ال – āl» astfel încât lui Allah  să i se poată […]

 

Trebuie ştiut de la început că Allah este numele propriu al lui Dumnezeu în limba arabă, cel mai frumos nume al Său şi nu un nume derivat din substantivul comun «ᶝIlah – إِلَه» care însemnă «zeu» format prin articularea acestuia cu articolul arab «ال – āl» astfel încât lui Allah  să i se poată spune « zeul – الإِلَه» cel mai mare dintre alţi zei, sau să se emită judecata eronată că Allah  ar fi un zeu suprem peste ceilalți zei dintr-un panteon politeist arab; însăşi caligrama corectă a lui Allah  formată din următoarele litere ale alfabetului arab:[ ا ل لّ ٰه] contrazice această teorie atât de răspândită în explicaţiile multor analişti şi istorici ostili Islamului.

Mai trebuie ştiut că termenul «religie» comportă în mod necesar reunirea a trei elemente de ordine diferite: o dogmă, o morală, un cult. Primul formează partea intelectuală a religiei, al doilea partea sa socială, în vreme ce al treilea participă în egală măsură la ambele. (apud Rene Guenon).

Etimologia cuvântului «religie» este de provenienţă latină. După Cicero, cuvântul «religie» este format din sufixul «re» care înseamnă «din nou» şi cuvântul «legere» care înseamnă «a citi, a lectura, a culege informaţii din text scris», cu referire la doctrina care compune religia, în sensul ei actual, ea fiind la rândul ei componenta dogmei. După alţi lingvişti, «religie» provine din ataşarea sufixului «re» cuvântului «ligare» care înseamnă «a lega» făcând trimitere la legătura dintre om şi divinitate, cu trimitere la cult, cea de-a doua componentă a religiei, după sensul ei actual.. Alţii dau interpretarea că «religie» provine din latinescul «religiens» care înseamnă «a fi atent, a avea băgare de seamă», care este opusul lui «negligens» care înseamnă «a fi nepăsător, neatent», care va deveni cea de-a treia componentă a religiei, respectiv: morala. Definiţia termenului «religie» a fost făcută prin secolul 14.

Iată, deci, de ce nu se poate clasifica drept religie budismul, hinduismul, taoismul şi alte curente filosofice asemănătoare.

Prin urmare, atunci când vorbim de religie, în adevăratul ei sens, ne referim numai la iudaism, creştinism şi Islam.

Acestea sunt cele trei mari religii ale lumii, iar restul sunt doar doctrine mistice aparţinând unor civilizaţii unitare, formate pe specificul naţional: hinduismul – care este specific tradiţiei indiene, având ca limbă sanscrita şi budismul – specific civilizaţiei chineze, care este o civilizaţie de rasă, şi singura din lume de acest fel.

Mai trebuie ştiut că, citez: „civilizaţia occidentală este o civilizaţie desprinsă din cea orientală, care pe parcursul timpului a fost construită pe mentalitatea grecească transmisă prin intermediul civilizaţiei romane. Grecii au împrumutat totul de la orientali, însă modul cum au expus lucrurile o fac originală, deoarece ei au expus lucrurile limitat, la modul practic, evitând partea spirituală. Orientalii, nu au precum greco-romanii cultul naturii, deoarece natura pentru orientali reprezintă doar lumea aparenţelor. Doctrinele orientale nu au „evoluat” deloc, în sensul în care occidentalii ar înţelege acest lucru. Orice expresie a unei gândiri oarecare este inevitabil imperfectă pentru că limitează şi restrânge ideile, închizându-le într-o formă definită ce nu le poate fi niciodată cu totul adecvată, ideea conţinând întotdeauna mai mult decât expresia sa. Trecerea de la o limbă la alta nu face decât să agraveze imperfecţiunea.”  Rene Guenon

Aceste precizări au fost făcute pentru a înţelege evoluţia omului, în timp şi spaţiu şi că mentalitatea fiecărui individ depinde arealul geografic în care trăieşte, una dintre constantele care îl uneşte fiind credinţa într-o divinitate, variabila fiind modul de percepere a acesteia.

Din punct de vedere mistic omul a fost predispus să creadă în divinitate, iar acest lucru a fost dovedit ştiinţific. In codul genetic al omului se află şi „codul” care îl conduce spre credinţă.

Credinţele religioase, ca parte a naturii umane, se afla adânc întipărite în creierul uman, totul fiind programat genetic încă de la apariţia noastră ca specie, susţin cercetătorii de la Universitatea Yale. „Cele mai clare dovezi se regăsesc în percepţia copiilor asupra vieţii şi a convingerii lor că mintea este separată de corp. O astfel de distincţie este cea care ne permite să credem în supranatural, în zei sau în prieteni imaginari….” „Toți oamenii au aceste convingeri. Ele se afla în circuitele din creierul nostru şi nu dispar niciodată!”- susţine profesorul Paul Bloom, psiholog în cadrul prestigioasei universităţi americane.

Aşadar, Allah  atunci când a creat omul, aşa cum spune Sfântul Qurân, a pus în el şi lumina credinţei. Totul depinde de om, cum foloseşte acest dar, dacă îşi va șlefui inima, astfel încât lumina credinţei din ea să strălucească cum ne spune
capitolul Al-Hadid ( الحديد), versetul 12:

 

…îi vei vedea pe dreptcredincioşi şi pe dreptcredincioase cu lumina alergând pe faţa lor. (Al-Hadid 57:12)

sau să facă precum ipocriţii din capitolul Al-Baqarah (البقرة ), cărora Allah  le-a luat lumina şi rătăcesc în întuneric.

…le-a luat Allah lumina lor şi i-a lăsat în întunecimi şi nu mai zăresc nimic. (Al-Baqarah 2:17)

Profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a făcut o clasificare a oamenilor, după cum ei au credinţă în inimile lor:

„Inimile oamenilor sunt de patru feluri: şlefuite şi strălucitoare precum o lampă care luminează; pecetluite, cu noduri strânse în jurul peceţii; inimi întoarse cu susul în jos şi inimi învăluite. Cât despre inimile şlefuite, ele sunt acelea ale credincioşilor şi lumina lămpii este lumina credinţei. Inimile pecetluite sunt cele ale necredincioşilor. Inimile întoarse cu susul în jos sunt cele ale ipocriţilor incurabili, pentru că ei au primit cunoaştere, o înţeleg, o recunosc ca fiind adevărată, dar o resping. Cât despre cei cu inimi învăluite sunt aceia în ale căror inimi se află şi credinţă şi ipocrizie….”

Abdullah ibn Mas’ud spunea că: „Oricăruia dintre oamenii Tawhid-ului i se va da o lumină în Ziua Invierii, însă ipocriţilor li se va stinge lumina lor. Când credincioşii vor depune mărturie, lumina ipocriţilor se va stinge şi ei vor avea mare teamă şi vor implora: Doamne, ţine aprinsă lumina noastră!”

 

Cel mai important lucru pe care Profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) l-a predicat a fost credinţa în Allah Preaînaltul cel Unic şi Indivizibil, care a format baza credinţei islamice. Acest lucru a fost exprimat în Crezul musulman  – La ilaha illAllah – Nu există altă divinitate în afară de Allah Preaînaltul.

Această afirmaţie este piatra de temelie a Islamului şi pe ea s-a construit esenţa acestuia. Tocmai această mărturie face diferenţa dintre musulmani, necredincioşi (kaāfiriyn – كافرين) şi politeişti (muşrikiyn – مشركين).

Desigur că diferența reală dintre musulmani şi ne-musulmani constă în acceptarea conştientă şi deplina aderare la această doctrină şi aplicarea ei în viaţa de zi cu zi.

Tawhid este cea mai înaltă concepţie despre divinitate, este conceptul pe care Allah Preaînaltul a trimis omenirii, de-a lungul timpului, prin Profeţi.

Cu această înţelepciune a fost trimis Adam pe pământ, ca şi khalifah, acelaşi mesaj i-a fost dat lui Noe, Avraam, Moise, Isus (Pacea fie asupra lui!) şi lui Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), spre a fi transmis oamenilor.

Universul nu este rezultatul unei îmbinări întâmplătoare a materiei, nu este un conglomerat de corpuri dezordonate şi fără sens.

Tot ceea ce există în Univers nu putea exista fără un Creator, un Proiectant, un Supraveghetor şi un Coordonator, deoarece Universul a fost creat şi evoluează după nişte reguli clare,  într-o ordine anume stabilită.

Toate acestea sunt rezultatul Voinţei Creatorului lor, iar acesta este Allah Preaînaltul, Stăpânul tuturor, pentru că numai Cineva Care este Infinit şi Etern, Care este cu putere peste toate, este Ințelept, Omnipotent şi Omniscient, Care Ştie totul, Care Vede totul poate fi Autoritatea supremă peste tot ceea ce există şi numai El îl poate controla, îi poate impune reguli sau poate crea altele asemenea lor ori le poate distruge. Allah Preaînaltul are puteri nelimitate şi nu cunoaşte nici oboseala nici slăbiciunea.

Având în vedere toate aceste atribute excepționale şi puteri extraordinare, este firesc ca ele să nu aparţină decât Unicului şi Singurul, căci, presupunând prin absurd, că ar exista şi un altul asemenea lui Allah Preaînaltul, atunci Universul cu tot ceea ce înseamnă el, regulile cui ar urma şi dacă una dintre cele două autorităţi supreme ar vrea ca un lucru să existe şi cealaltă ar vrea să nu existe, atunci lucrul ar exista sau ar fi distrus?

Simpla observare a Universului şi a regulilor după care este format şi funcţionează, după felul în care tot ceea ce există interacţionează unele cu celelalte, formând un tot unitar, armonios, dovedesc că nu există decât un Singur Creator, Indivizibil, Omniprezent, Omniscient şi Atotputernic.

Insuşi Allah Preaînaltul ne-a atras atenţia asupra acestui fapt incontestabil spunând în capitolul Al-`Ankabut, versetul 44:

Allah a creat cerurile şi pământul cu [chibzuinţă] adevărată şi în aceasta este un semn pentru cei credincioşi. (Al-`Ankabut 29:44),

iar în capitolul Ar-Rum, versetele 20 – 28 ne spune:

Printre semnele Lui [este acela] că El v-a creat pe voi din ţărână şi apoi iată-vă pe voi oameni care v-aţi răspândit [pe pământ]. Şi printre semnele Lui [este acela] că El v-a creat din voi înşivă soaţe, pentru ca voi să trăiţi în linişte împreună cu ele. Şi El a pus între voi dragoste şi îndurare şi întru aceasta sunt semne pentru un neam [de oameni] care chibzuiesc. Şi printre semnele Lui sunt crearea cerurilor şi a pământului şi deosebirea limbilor voastre şi culorilor voastre. Intru aceasta sunt semne pentru cei care ştiu. Şi printre semnele Lui sunt somnul vostru în timpul nopţii şi în timpul zilei şi căutarea de către voi a harului Său. Intru aceasta sunt semne pentru un neam [de oameni] care aud. Şi printre semnele Lui este [acela] că El vă arată vouă fulgerul, cu teamă [de trăsnet] şi cu nădejde [în ploaie], şi că pogoară apă din cer, cu care învie pământul, după moartea lui. Intru aceasta sunt semne pentru un neam [de oameni] care pricep. Şi printre semnele Lui este [acela] că cerul şi pământul există prin porunca Sa, iar dacă vă va chema pe voi cu o chemare, veţi ieşi voi din pământ. Ai Lui sunt cei din ceruri şi de pre pământ şi toţi Ii sunt Lui supuşi. El este Cel care creează prima oară făpturile şi apoi le face din nou – şi aceasta este şi mai uşor pentru El – şi a Lui este pilda cea mai înaltă din ceruri şi de pre pământ şi El este Atotputernic [şi] Inţelept [Al-‘Aziz, Al-Hakim]. El vă va face vouă pildă din voi înşivă: Aveţi voi dintre cei pe care-i stăpânesc mâinile voastre drepte asociaţi la cele cu care v-am înzestrat pe voi şi sunteţi voi întru aceasta de o seamă cu ei? Vă temeţi de ei aşa cum este teama voastră de voi înşivă? Astfel tâlcuim Noi semnele pentru un neam [de oameni] care pricep. (Ar-Rum 30:20-28)

 

________

sursa: rasarit.com

Source Link

Views: 2