Tag: dreptate

Mita este interzisă

Mita este interzisă!   Una dintre faptele al căror făptaş se socoteşte printre cei care mănâncă averea oamenilor pe nedrept este mita. Mita sunt banii care se achită unei persoane influente sau care deţine o funcţie publică, pentru a da în favoarea lui sau împotriva adversarului său decizia pe care o voieşte el sau pentru […]

Mita este interzisă!

 

mita3Una dintre faptele al căror făptaş se socoteşte printre cei care mănâncă averea oamenilor pe nedrept este mita. Mita sunt banii care se achită unei persoane influente sau care deţine o funcţie publică, pentru a da în favoarea lui sau împotriva adversarului său decizia pe care o voieşte el sau pentru a îndeplini o faptă în favoarea lui sau pentru a întârzia un lucru în defavoarea adversarului său etc.

Islamul i-a interzis musulmanului să urmeze calea mituirii cârmuitorilor şi ajutoarelor lor, după cum le-a interzis şi acestora să o primească, dacă li se va oferi, iar altora le-a interzis să mijlocească între cei care primesc şi cei care dau mită.

Allah Preaputernicul a grăit:

„Nu vă luaţi unii altora averile pe nedrept şi nu-i ademeniţi cu ele pe judecători, ca să mâncaţi o parte din averile oamenilor pe nedrept şi cu bună ştiinţă” (Al-Baqara: 188).

Profetul – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – a zis: „Blestemul lui Allah atât asupra celui care dă mită cât şi asupra aceluia care primeşte mită pentru judecată!”[1]

Iar despre Thawaban s-a relatat că a zis: Trimisul lui Allah – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – i-a blestemat atât pe „cel care dă mită şi pe cel care primeşte mită, cât şi pe cel care mijloceşte între ei”.[2]

Dacă cel care primeşte mita o ia pentru a nedreptăţi, atunci el săvârşeşte mare păcat! Iar dacă el va căuta dreptatea, aceasta este o datorie a lui fără să primească în schimbul ei bani.

Profetul – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – l-a trimis pe Abd Allah bin Ruwaha la evrei pentru a estima impozitul pe care ei trebuiau să-l achite pentru palmierii lor şi i-au oferit lui nişte bani. Dar el a zis: „Mita pe care voi aţi oferit-o este oprită şi noi nu vrem s-o primim!”[3]

Nu este de mirare că Islamul a interzis mita şi a fost foarte aspru cu cei care o practicau, căci răspândirea ei într-o societate înseamnă răspândirea stricăciunii şi nedreptăţii ca urmare a unei judecăţi pe nedrept sau a abţinerii de la darea unei hotărâri pe drept, a punerii în faţă a ceea ce ar trebui pus la urmă sau a punerii la urmă a ceea ce ar trebui pus în faţă, a răspândirii arivismului în societate, nu a spiritului datoriei.

[1] Relatat de Ahmad, de At-Tirmizi şi de Ibn Habban (în Sahih-u său) (N.A.)

[2] Relatat de Ahmad şi de Al-Hakim (N.A.)

[3] Relatat de Malik (N.A.)

sursa: Islam Romania

Source Link

Views: 2

Cine a fost Saladin

Cine a fost Saladin ? Adrian Nicolae Era anul 1096 atunci cand, la chemarea Papei Urban al II-lea, crestinatatea isi trimitea razboinicii impotriva necredinciosilor, in ceea ce va ramane in istorie sub numele de prima Cruciada. In numele dreptei credinte, Europa crestina mobiliza o armata cum nu se mai vazuse nicicand si, sub obladuirea Vaticanului, […]

Cine a fost Saladin ?

Adrian Nicolae

Era anul 1096 atunci cand, la chemarea Papei Urban al II-lea, crestinatatea isi trimitea razboinicii impotriva necredinciosilor, in ceea ce va ramane in istorie sub numele de prima Cruciada. In numele dreptei credinte, Europa crestina mobiliza o armata cum nu se mai vazuse nicicand si, sub obladuirea Vaticanului, punea bazele unui conflict ce avea sa dureze secole intregi. Paradoxal, pe fondul razboaielor dintre crestini si musulmani, tocmai figura unui conducator „pagan” ajungea sa simbolizeze virtutile cavaleresti, atat de cantate la curtile aristocratilor europeni.
 
Trecusera aproape cinci decenii de la primele atacuri cruciate asupra cetatilor musulmane din Orientul Apropiat. Acra, Maarat, Antiohia si chiar Ierusalimul cazusera, rand pe rand, in fata armatelor pestrite, formate deopotriva din tarani, preoti, cavaleri si capete incoronate, iar in Cetatea Sfanta se puneau bazele asa numitului Regat al Ierusalimului. Era momentul in care, la Tikrit (pe teritoriul Irakului de azi) se nastea cel care avea sa devina simbolul rezistentei musulmane in fata europenilor si, mai mult, cel care avea sa arate Europei adevaratele virtuti ale unui razboinic.
 
Leul desertului
 
Saladin se nastea dintr-o familie kurda la Tikrit, in anul 1137. Fiu al guvernatorului din Baalbek, el deprindea tainele invataturii la cea mai vestita scoala musulmana, Medressa din Damasc, acolo unde lua contact cu stiintele dar si cu arta razboinica si strategiile militare ale inaintasilor sai. Inca de la o varsta frageda, Saladin – Salah ad-Din, pe numele sau adevarat – intra in serviciul emirului Nur ad-Din, completandu-si educatia cu lectiile de lupta oferite de chiar unchiul sau, Shirkuh, unul dintre cei mai temuti si respectati comandanti de osti ai vremii.
 
saladinLa numai 23 de ani, Saladin porneste alaturi de Shirkuh in prima sa campanie razboinica, cea indreptata impotriva Fatimizilor din Egipt. Victoria rasunatoare a celor doi nu va trece neobservata, tanarul fiind numit mare sfetnic al califului Al-Adid, in timp ce unchiul sau devenea vizir al Egiptului, functie pe care Saladin o va prelua noua ani mai tarziu. Pe langa vaditele sale aptitudini razboinice, tanarul kurd isi dovedea din plin si calitatile de guvernator. Sub indrumarea sa, economia Egiptului era revitalizata, asta in timp ce armata era schimbata radical, conform cu noile cerinte ale vremurilor.
 
Odata cu moartea protectorului sau, Nur ad-Din, in 1174, Saladin devine sultan al egiptenilor, declarandu-si independenta fata de orice alt lider musulman. Mai mult, casatorindu-se cu vaduva mult mai varstnica a lui Nur ad-Din, proaspatul sultan obtinea si tronul Siriei, odata cu toate titlurile si averea celui decedat. De acum, nimic nu il mai putea opri pe noul lider musulman sa isi indeplineasca visul de o viata, acela de a elibera Tara Sfanta de sub dominatia cruciata.
 
Razboaiele credintei
 
Vestea masacrelor si ororilor comise de crestini in prima Cruciada devenise deja legendara. Numai in Cetatea Sfanta, soldatii condusi de Godefroy de Bouillon, ucisesera aproape 70.000 de civili neinarmati, asta in timp ce la Maarat, razboinicii europeni se dedasera la acte de o violenta nemaintalnita, totul culminand cu canibalismul recunoscut si iertat atunci de Biserica. Cruzimea primilor cruciati nu ramasese, insa, doar o amintire trista. Noul lider al Regatului Ierusalim, Guy de Lusignan, alaturi de nemilosii sai apropiati, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford si Balian de Ibelin continuau, la scara mare, persecutiile si crimele impotriva musulmanilor, evreilor si chiar a crestinilor ortodocsi (in fond, Marea Schisma avusese loc in 1054, cu putin timp inaintea Primei Cruciade).
 
In acelasi timp, Saladin isi extinsese influenta asupra califatelor din Mosul si Allepo, inconjurand Regatul Ierusalimului, pentru prima oara, cu teritorii musulmane, aflate in mana unui singur lider. Desi noul monarh oriental incercase sa evite luptele cu puternicii cavaleri europeni, ciocnirile erau inevitabile. Intr-o prima batalie, cea de la Montgisard, in anul 1177, Saladin cunostea o infrangere zdrobitoare. Din cei aproape 30.000 de soldati aflati sub comanda sa, peste 27.000 erau ucisi de catre razboinicii templieri, intr-o batalie ce amintea, mai mult, de un masacru.
 
Cu toate acestea, armata europenilor era departe de a-si putea impune influenta asupra teritoriilor ocupate de musulmani. Armistitiul dintre cele doua tabere, incheiat dupa batalia de la Montgisard, nu era decat o solutie de compromis pentru ambele forte combatante, sleite de indelungile confruntari. Si totusi, excesele cavalerilor cruciati, materializate in atacuri repetate asupra caravanelor musulmane, nu puteau decat sa rupa o pace si asa destul de fragila.
 
Cea de a doua confruntare venea la 10 ani dupa episodul de la Montgisard. Deplini increzatori in reusita bataliei, templierii condusi de Guy de Lusignan porneau prin soarele arzator al desertului pentru a-l infrunta pe Saladin si noua sa armata. Avea sa fie unul dintre cele mai negre episoade din toata istoria cruciadelor. Lipsit de viziune si de simt strategic, Guy isi indrepta cei peste 20.000 de soldati, echipati cu infricosatoarele armuri ale epocii, prin caldura torida a desertului sirian, in cautarea musulmanilor aflati sub comanda lui Saladin. Efectele unei asemenea actiuni necugetate au devenit vizibile dupa numai cativa kilometri de mars. Hartuiti de arcasii calari ai lui Saladin si extenuati de caldura si de lipsa apei, europenii deveneau, astfel, o prada usoara pentru cel care, mai tarziu, avea sa fie denumit „Leul desertului”.
 
Mai mult, pentru a evita pierderile inutile de oameni, Saladin ardea ierburile uscate din jurul taberei europene, orbind cu fum pe cei care se mai puteau ridica la lupta. In zorii zilei de 4 iulie, in zona cunoscuta drept Hornurile de la Hattin, cavaleria musulmana decima, intr-un atac fulger, pe aproape toti razboinicii cruciati. Dintre cei peste 20.000 de crestini, doar 3000 mai supravietuiau pentru a lua drumul sclaviei. Insusi Guy de Lusignan cadea prizonier, alaturi de o intreaga suita de cavaleri; fratele sau Amalric al II-lea, Raymod de Tripoli, Gerard de Rideford, William de Montferrat, Humphrey de Turon sau Plivain de Botron fiind doar cativa dintre cei capturati de Saladin.
 
Pe fondul victoriei de la Hattin, liderul musulman pornea catre Ierusalim, cetate pe care o cucerea in acelasi an, la 2 octombrie 1187. Contrar tuturor asteptarilor, Saladin nu va repeta gestul europenilor, acela de a masacra populatia civila, ba mai mult, el permitea tuturor locuitorilor crestini sa paraseasca orasul impreuna cu toata averea pe care o puteau duce.
 
Caderea leului
 
Vestea pierderii Ierusalimului in fata armatelor musulmane soca Europa. Nimeni nu isi putea imagina ca teribila armata a templierilor fusese infranta intr-un mod atat de categoric. La indemnul Papei, aristocratii europeni porneau in cea de a 3-a Cruciada, condusi fiind de un alt lider emblematic, nimeni altul decat Richard Inima de Leu, regele Angliei.
 
Acesta nu va reusi insa sa recucereasca Ierusalimul. Slabit de campania care durase aproape trei ani, fara victorii majore si cu armata decimata de lipsuri si boli, Richard se intorcea in Anglia, nu inainte de a incheia una dintre cele mai frumoase si mai durabile prietenii din istorie, cea cu liderul musulman, Saladin. Adversari pe campul de lupta, cei doi au dat dovada de un puternic respect si un cavalerism fara echivoc in relatiile din afara conflictelor.
 
Chiar daca Locurile Sfinte ramaneau, astfel, in mainile sale, Saladin nu s-a putut bucura prea mult de victorie. Cuprins de febra, sultanul cadea la pat, acolo de unde nu se va mai ridica niciodata. La 4 martie 1193, la numai 55 de ani, se stingea din viata cel mai mare lider musulman din istoria cruciadelor. Legenda spune ca in momentul in care apropiatii sai au desfacut portile vistieriei in care se credea ca se afla comoara monarhului, acestia a fost uimiti sa o gaseasca goala. Saladin isi impartise toata averea saracilor, nepastrand pentru el nici macar banii necesari pentru inmormantare.
sursa: descopera.ro
Source Link

Views: 0

Egalitatea rasială – partea a 2-a

Egalitatea rasială – partea a 2-a Mustafa Sibaee   Toti oamenii inclusiv popoarele civilizate din secolul i-au considerat pe negri demni de a sta in rand cu albii si cu atat mai putin sa stea in fruntea lor, sa-i conduca pe ei si sa le fie superiori in privinta stiintei si opiniei. Civilizatia islamica a […]

Egalitatea rasială – partea a 2-a

Mustafa Sibaee

 

Toti oamenii inclusiv popoarele civilizate din secolul i-au considerat pe negri demni de a sta in rand cu albii si cu atat mai putin sa stea in fruntea lor, sa-i conduca pe ei si sa le fie superiori in privinta stiintei si opiniei. Civilizatia islamica a sfaramat aceste criterii si a respins aceasta atitudine, negrul iesind in fata albului, atunci cand stiinta, opinia si curajul sau il scot in fata. ‘Abada ben as-Samit nu este decat unul din acei negri pe care civilizatia islamica i-a ridicat la rangul de comandant si lider.

Abd al-Malik ben Marwan ii poruncea aceluia care chema la Rugaciune sa strige in sezonul Pelerinajului ca lumea nu trebuie sa ceara consultatii in problemele care au legatura cu religia decat lui ‘Ata ben abi Rabbah, imamul locuitorilor Mekkai, invatatul si jurisconsultul lor. Doriti sa stiti cum arata acest ‘Ata’? Era negru, chior, carn, paralizat, schiop, cu parul zburlit. Cand il privea omul nu se putea astepta la nimic folositor de la el. Cand statea in cercul sau printre miile de invatacei parea un corb negru intr-un lan cultivat cu bumbac.

Civilizatia islamica a facut din acest negru chior si carn un imam, la care lumea mergea la consultatii (fatwa) si o scoala absolvita de mii de albi, el fiind pentru ei subiect de admiratie, dragoste si respect.

Au existat in civilizatia islamica negri vrednici de lauda in toate domeniile stiintei si al literaturii. Culoarea lor neagra nu i-a impiedicat sa fie poeti si sa se afle in compania califilor, asa cum a fost Nasib, jurisconsulti care au alcatuit opere demne de luat in considere în domeniul jurisprudentei, asa cum a fost Osman ben Ali az-Zayla’i, comentatorul lucrarii Al-Kanz “Comoara de jurisprudenta hanfita, AlHafiz Jamal ad-Din abi Muhammad Abd Allah ben Yusuf az-Zayla’i , autorul lucrarii Nasb ar-raya “Ridicarea stindardului”, ultimii doi fiind negri din orasul etiopian Zayla’.

Nu exista arab care sa nu fi auzit de Kafur al-Ikhsidi,sclavul negru devenit guvernator al Egiptului in secolul IV h., pe care l-a eternizat poetul Al-Mutanabbi,prin laudele si satirele sale pe care i le-a dedicat.

Pe scurt, se poate afirma ca civilizatia islamica nu a cunoscut discriminarea intre albi si negri, ca in ea nu au existat comunitati speciale pentru negri, in care sa nu locuiasca si albi, ca nu au fost oprimati in mod special din cauza culorii lor, si ca albii nu i-au socotit subiect de razbunare, dispret sau persecutie. Dimpotriva, civilizatia islamica umanista a privit la toti oamenii din prisma adevarului si binelui si nu a vazut culoarea alba sau neagra decat in functie de faptele fiecaruia: “Cel care a facut un bine cat un graunte de colb il va vedea,/ Dupa cum cel care a facut un rau cat un graunte de colb il va vedea.”

'Colored'_drinking_fountain_from_mid-20th_century_with_african-american_drinkingAceasta afirmatie parea ciudata in urma cu cincizeci de ani. Este o axioma faptul ca discriminarea dintre albi si negri este un act barbar, la care nu recurge o civilizatie avansata si ca civilizatia cea mai vestita pentru difuzarea principiilor fratiei si egalitatii intre oameni. Dar de cand a fost creata Organizatia Natiunilor Unite si a fost proclamata Liga Drepturilor Omului am simtit nevoia sa vorbim despre aceasta chestiune, dupa ce am vazut si am auzit discutii inspaimantatoare despre discriminarea rasiala practicata in Africa de Sud, despre crimele ingrozitoare ale colonialistilor in Kenia, despre situatia indienilor si a negrilor din America. Este de mirare ca aceia care au chemat la practicarea discriminarii rasiale in Africa de Sud, care i-au supus pe negrii din Kenia oprimarii politice si economice, care au provocat cele mai aspre incercari si nenorociri indienilor si negrilor din America nu au fost orientali, ca sa poata fi acuzati de inapoiere si barbarie, asa cum i-au acuzat occidentalii intotdeauna pe orientali, ci au fost state dezvoltate, socotite printre marile puteri in cadrul Organizatiilor Natiunilor Unite!

America a fost si este cea mai mare putere care a dominat si domina Natiunile Unite, Anglia este statul european care a facut cel mai mult caz de traditiile democratice, Africa de Sud a fost reprezentata in Organizatia Natiunilor Unite de o clasa de guvernanti europeni albi care au colonizat acasta regiune si au vorbit in numele ei, iar statele din America de Sud au o poziţie importanta si glasul lor este auzit in cadrul Natiunilor Unite. Aceste state au comis in secolul XX cea mai mare crima impotriva umanitatii pe care a cunoscut-o istoria crima oprimarii de catre om a fratelui sau omul – si aceasta nu din cauza slabiciunii sau a ignorantei lui, ci din cauza culorii pielii.

 

– sfârșitul celei de-a doua părți –

 

 

sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul Azi

Source Link

Views: 2