Tag: Dumnezeu

Tensiunea spirituală – 3

 

F. Gulen

Menținerea tensiunii spirituale este mai grea decât obținerea ei. De aceea este nevoie de perseverență și hotărâre pentru a o câștiga. Tensiunea încetează treptat din cauza obișnuinței și familiarizării. Credincioșii se pot obișnui cu acel lucru pentru care ei luptă și deci se plictisesc de el. Uneori egoismul, pasiunea, ambiția, invidia, lăcomia, avariția, iubirea de putere și de poziție socială, comoditatea și letargia le înnăbușesc entuziasmul și dorința de a servi căii lui Dumnezeu. O asemenea dezvoltare poate duce la pierderea calităților spirituale deja acumulate și la o voință blocată. Fără tensiune spirituală activă, credincioșii nu Îi pot servi lui Dumnezeu, Islamului și celorlalți oameni.

Din fericire, există oameni în jurul nostru care ar trebui lăudați pentru că sunt bune exemple în acest sens. De exemplu,nu voi uita niciodată răspunsul unei asemenea persoane atunci când am întrebat-o dintr-un anume motiv dacă a stat acasă pentru câteva zile: ” Nu stau niciodată acasă dacă am de îndeplinit o sarcină.”

Doctorii prescriu medicamente și vaccinuri pentru diferite boli și ne sfătuiesc să le urmăm îndeaproape, chiar dacă vrem sau nu. Noi urmăm aceste sfaturi medicale pentru a ne rezolva problemele fizice. Nu ar trebui să fim mai atenți la ceea ce ne este prescris pentru afecțiunile noastre spirituale? Cum am putea noi conserva această tensiune spirituală și a ajunge la rangul Profetului (s.a.a.w.s) și cel al Companionilor săi dacă nu ne îndreptăm atenția spre aceste lucruri?

Am câteva recomandări:

Nu sta singur, căci “lupul va devora oaia ce stă departe de turmă.” Cei ce stau separați de prieteni sau de congregația lor, sunt ușor de acaparat de către Satan. Declinul lor începe atunci când aceștia se lamentează asupra a ceea ce nu au putut realiza. Oricum, la scurt timp ei vor critica faptele prietenilor lor, o atitudine ce înrăutățește totul treptat până când ei ajung să nege scopul și idealurile cauzei și spun că ceea ce se întâmplă este neadecvat sau nu este necesar. Când este atins acest punct, asemenea oameni se află în pericolul de a se pierde pe ei înșiși.

Caută mereu căi noi de a-ți extinde cunoașterea și înțelegerea, mai ales cunoașterea spirituală, și continuă să cauți mereu și să afli lucruri noi. Dumnezeu ne-a deschis Universul precum o carte și a trimis Profeții și Cărți Divine care să ne învețe despre el. Nenumărați învățați și erudiți au trudit în a căuta cunoașterea și înțelepciunea, în a înțelege și a explica aceste cărți ale Legilor (Shari’a) și cartea creației. Precum albinele colecteză mierea din mii de flori, așa și ei au contribuit la producerea mierii în stupii cunoașterii. Totul trebuie studiat cu atenție și evaluat ca întâmplări ce se petrec în concordanță cu cererile și scopul Înțelepciunii Divine. Dacă am fi capabili să facem acest lucru, am putea considera că acționăm în armonie cu Divinitatea. Cei ce nu pot face asta își pierd vitalitatea căzând în corupție, devenind ineficaci.

Contemplarea morții este un factor important. A muri înainte de timpul care îți este prescris reprezintă un mod de a descoperi adevărata viață. Stoparea ambițiilor lumești ce ne obosesc la maxim este posibilă doar prin moarte, prin a înțelege că adevărații noștri prieteni ne așteaptă acolo și că adevărata fericire există dincolo de mormânt.

spiritualitateIdealul nostru cel mai mare nu este să ajungem la prietenul nostru drag (Profetul), la Paradis și la Frumusețea Divină? Ar trebui să facem tot posibilul să nu renunțăm niciodată la a lupta pentru asta. Îmi plac foarte mult caii și folosesc comparația cu caii pentru a descrie oamenii care urmează calea lui Dumnezeu. Un cal nu spune niciodată că este obosit și nu oferă scuze pentru a nu mai alerga; aleargă până când inima i se oprește și apoi moare. Moartea este scuza lui de a nu mai alerga. Toți cei dintre noi care luptăm pentru Cauza Lui ar trebui să fim precum caii- să alergăm spre calea lui Dumnezeu, fără pauză, fără scuză, până la moarte.

Alege-ți un prieten care te va ridica atunci când vei fi jos și te va preveni în momentele grele. Asemenea prieteni vor observa moleșirea noastră și ne vor ridica prin sfaturi și avertismente. Deși ar fi puțin incomodă la început, această sugestie te va ajuta foarte mult.

În momentul în care simți o moleșire, o suferință în inima ta, o lipsă de entuziasm, vorbește cu prietenul tău și spune-i ceea ce ți se întâmplă deoarece el te va ajuta să îți revii, salvându-te de la situații chiar mai dureroase și înlocuindu-ți durerea cu plăcerea spirituală. Am apelat adesea la o asemenea persoană, mai tânără decât mine, o persoană care a fost studentul meu, iar sugestiile lui întotdeauna mi-au fost de folos. Oricine poate forma o astfel de legătură, dacă este gratuită și în numele lui Dumnezeu.

Există un proverb ce spune: “Bate fierul cât e cald.” Acest proverb se aplică celor ce Îi servesc lui Dumnezeu. Este un criteriu psihologic acela că suntem mai mult interesați de afacerile noastre decât ale celor din jur, căci chiar dacă acestea sunt importante în principiu, ne afectează doar pe plan secundar și indirect. Toți ar trebui să ne asumăm răspundere și sarcini, mai mari sau mai mici asupra sarcinilor ce le avem de îndeplinit.

Atâta timp cât urmăm aceste sugestii cu adevărat, in sha Allah ne vom conserva și ne vom întări tensiunea spirituală.Source Link

Views: 0

Onoarea umană – partea 1

Onoarea umană – partea 1

 

Atât islamul, cât şi celelalte religii, se bazează pe valoarea omului şi onoarea cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe acesta, sub o formă cât se poate de clară şi convingătoare, aşa cum Însuși Allah ne transmite prin intermediul sfântului Coran : “Noi l-am înnobilat pe fiul lui Adam, şi l-am pus pe El pe pământ şi în ceruri, şi i-am dăruit acestuia din alimente tot ce dorește”, şi nu spune Allah că i-a înnobilat pe bărbați sau femei, pe bogați sau săraci, pe cel alb, fără de cel negru, şi pe cel liber, fără de cel ce este sclav, ci pe “fiii lui Adam”, pe toți oamenii, pe toți cei care dețin această caracteristică umană, şi acest lucru este considerat a fi cercul comun al întregii specii umane.

În urmă cu mai bine de 1400 de ani, atunci când s-a pogorât Nobilul Coran, deşi cuvântul acestuia reprezenta o curiozitate, încetul cu încetul el a reușit să stabilească bazele unei civilizații umane. Până la acel moment, demnitatea umană nu era clar definită şi nu era a celor care dețineau un rang social mai înalt decât ceilalți, nu era a femeilor sau bărbaților, adevărata onoare şi semnificația acesteia nu era pe deplin cunoscută, dar când versetul coranic a fost pogorât, toate aceste incertitudini au luat sfârsit.

2018 01 02 Isalamic Architecture A Onoarea umană - partea 1Demnitatea umană despre care vorbește islamul nu a fost cunoscută în religiile de dinainte, cel mai probabil , despre onoarea umană a început să se vorbească abia acum 100 de ani, pe când în islam, Nobilul Coran a vorbit despre demnitatea umană în urmă cu peste 1400 de ani, iar aceasta reprezenta încă de pe atunci una din bazele islamului în care trebuie să creadă orice credincios.

Onoarea umană – partea 1

Creștinismul nu consideră onoarea umană ca o bază a credinței, aceasta fiind interpretată sub o cu totul altă formă – chiar contradictorie islamului putem spune, şi anume că la baza omenirii se află o greșeală, că omul a fost trimis pe pământ din cauza unui păcat şi drept urmare, acest om trebuie să se curețe continuu la biserică, iar când se naște un copil, primul lucru pe care trebuie să îl facă un creștin pentru a curăța acea “greșeală, păcat”, este spălarea rituală denumită şi “botez”, prin îndeplinirea căreia acesta se consideră curățat de acel păcat, astfel că toate acele chinuri prin care a trecut Isus, Pacea fie asupra lui!, înainte de a fi ridicat în ceruri, au fost interpretate sub această formă de sacrificiu pentru şi în numele omenirii. Această onoare umană nu a fost o înzestrare a omenirii doar pentru o națiune anume, aşa cum consideră unele popoare, demnitatea umană nu este ceva care să fie susținută doar de un popor anume, dimpotrivă, islamul a venit şi a spus că onoarea umană este dată şi împărțită egal pentru toţi oamenii, şi acest lucru ar trebui să constituie baza tuturor ideologiilor, mai ales în acest secol în care există o adevărată problemă în înțelegerea acestui lucru.

Naif Orban, specializat şi în neurochirurgie, filosofie, psihologie, scria intr-un studiu:  Oamenii au nevoie de libertate sau de onoare? Gândirea occidentala pune accent pe faptul ca oamenii trebuie să aibă libertate de alegere. Aceste libertăți pe care le întâlnim în ziua de azi, nu duc către libertatea de alegere, ci duc către onoarea omului.

Haideti sa ne gandim putin! De cele mai multe ori, libertatea nu este un motiv de a face egalitate între oameni, nu se poate obține o egalitate pentru toți oamenii. Putem observa acest lucru în jurul metropolelor super dezvoltate, unde întâlnim cartiere foarte slab dezvoltate, cu oameni săraci, astfel că democrația nu a făcut decât ca aceste minorități să rămână conduse de către majorități, deși ambele au drepturi şi obligații în egală măsură. Așadar, această onoare cu care a venit islamul, are o relevanță deosebită pe care o întâlnim descrisă în Coran de foarte multe ori, de exemplu, în capitolul Al Baqara, versetul 30:

Şi când Stăpânul tău le-a zis îngerilor: „Voi să pun pe pământ un înlocuitor [khalifa]”, i-au răspuns: „Să pui pe cineva care să facă stricăciune pe el şi să pricinuiască vărsare de sânge, când noi ție îți aducem slavă şi pe Tine Te venerăm cu sfințenie ?”. Şi a zis: „Eu ştiu ceea ce voi nu ştiți”.

Dumnezeu a pus oamenii urmaşi ai Săi pe pământ, i-a acordat acest statut deosebit, această onoare, nu l-a făcut să fie un om josnic şi păcătos, un om care trebuie tot timpul să “încerce” a scăpa de păcate, dimpotrivă, i-a oferit posibilitatea de a a-L adora pe El, de a construi binele, şi aceasta este valoarea sa pe pământ (egalitatea, dreptatea, libertatea şi toate celelalte lucruri onorabile care fac parte din etică). Omul a fost trimis pe pământ pentru a scoate la iveală dreptatea lui Allah şi adevăratele frumuseți ale lui Allah.Source Link

Views: 1

Sensuri ale expresiei „La ilaha illallah” – partea 1

 

A. A. Mawdudi

 

la ilaha 1În limba arabă cuvântul ilah inseamnă divinitate, adică acea făptură în faţa căreia, datorită măreţiei şi puterii sale, ne simţim datori să ne închinăm şi să ne supunem cu evlavie. Cuvântul ilah pe lângă multe alte sensuri, mai semnifică şi ceva tainic, misterios, adică o făptură nevăzută, necomprehensibilă. Cam acelaşi lucru semnifică Huda în persană. Deva în hindi, God în engleză şi Dumnezeu în română. Şi în celelalte limbi ale lumii există, de asemenea, cuvinte semnificând acelaşi lucru.
Pe de altă parte, cuvântul lui Allah semnifică numele original şi personal al lui Allah. La ilaha illallah semnifică: nu există altă divinitate în afară de Allah.
Din vremurile cele mai vechi oamenii au avut obiceiul să-şi aleagă zeii şi să se roage lor. Chiar şi în epoca contemporană, comunităţile existente în lume, atât cele primitive cât şi cele civilizate au zeii lor şi se închină lor. Acest lucru demonstrează că omul, prin factura sa, este înclinat să creadă şi să roage la divinitate. În sufletul lui există ceva care-l determină să se comporte ăn acest fel.
Aici se pune o întrebare: ce este acel ceva şi de ce omul se simte obligat să se comporte astfel? Răspunsul la această întrebare îl aflăm cercetând poziţia omului în această lume. Studiul omului şi al naturii din această perspectivă, arată că omul este neputincios, dezarmat în faţa unei situaţii. Puterea omului nu este nelimitată. Din contră, în multe situaţii este slab şi neajutorat. Este dependent de nenumărate alte forţe şi fără sprijinul acestora nu poate să se descurce de unul singur. Pentru a-şi perpetua existenţa sunt necesare foarte multe lucruri. În foarte multe cazuri el nu poate să le dobândească de sine stătător. Câteodată el le dobândeşte destul de uşor, dar în multe cazuri nu poate ajunge la ele. Are la îndemână mai multe căi şi mijloace pentru a dobândi, dar uneori reuşeşte, iar alteori nu. Se întâmplă aşa pentru că nu întotdeauna el este capabil de reuşită, întrucât tot timpul este întâmpinat de obstacole de tot felul. Astfel, diferitele calamităţi spulberă, într-o clipă, tot ce a agonisit el o viaţă întreagă, diferitele întâmplări şi situaţii nefaste îl descurajează, în permanenţă este ameninţat de boli, nelinişti şi nenorociri care-l împiedică să fie fericit. Luptă să scape de strânsoarea acestor situaţii, dar nu întotdeauna el are sorţi de izbândă. Există o sumedenie de lucruri cere îl sperie prin măreţia lor, ca munţii, râurilr, animalele sălbatice. El este martor neputincios în faţa cutremurelor, uraganelor şi în faţa altor asemenea dezlănţuiri ale naturii. Urmăreşte norii negrii de pe cer şi vede cum aceşti nori însoţiţi de tunete şi fulgere se transformă într-un adevărat potop. Observă mişcarea permanentă a soarelui, lunii şi a altor aştrii. Înţelege cât de neînsemnat şi mic este el în contrast cu acestea. El se simte slab, mic şi neajutorat, gândindu-se, pe de o parte la aceste minuni, iar pe de altă parte având conştiinţa slăbiciunii sale.
Fără îndoială că primele sentimente religioase la om au apărut ăn aceste condiţii. Omul este predispus să mediteze asupre puterii care dirijează aceste forţe. Gândul la măreţia acestei puteri îl face să se supună ei şi să-i implore ajutorul. Mai mult, el caută, prin diferite mijloace, să-i intre în voie, pentru a se bucura de ajutorul ei. Se teme de această putere şi face tot ce-i stă în putinţă ca să-i câştige bunăvoinţa, pentru a se feri de mânia ei.
Omul primitiv s-a închinat la lucruri de care se teme datorită imensităţii lor, la lucruri vitale pentru existenţa sa, sau, din contră, la lucruri care îi amărau viaţa. De aceea obiectele închinăciunii lui erau copacii, animalele, râurile, munţii, focul, ploaia, aerul şi alte multe asemenea lucruri. Acesta este stadiul cel mai obscur al ignoranţei.
Odată cu începerea risipirii ignoranţei şi lărgirii orizontului lor de cunoaştere, oamenii încep să-şi dea seama că aceste lucruri la care s-au încheiat şi au crezut, nu au o poziţie mai privilegiată decât a lor, din care cauză nu se pot aştepta la vreo protecţie din partea lor. Astfel, ei au considerat că nivelul apelor unui râu şi creşte, şi descreşte, iar uneori râul se şi usucă, munţii semeţi pot fi mutaţi din loc, de către om, productivitatea solului, de multe ori, nu depinde de el însuşi, ce de ploaie. Dar şi existenţa ploii are în vedere anumite condiţionări. Ea, la rândul ei, depinde de nori şi de curenţii care transportă aceşti nori. Curenţii de aer, de asemenea, depind de alte fenomene. Evoluţia tuturor aştrilor este în strictă dependenţă de unele legi imuabile.
În faţa acestor realităţi gândirea umană încearcă să descopere care este totuşi legea aceea supremă care orânduieşte întregul univers. Câtă organizare şi armonie există în acest univers! Desigur că acest echilibru perfect existent între aceste puteri şi fenomene se datorează unei legi, unei voinţe supreme. În faţa acestei unităţi şi subordonări ale tuturor acestor puteri şi fenomene unei singure voinţe supreme, omul a renunţat să se mai roage unor aşa zişi zei, concentrându-şi atenţia asupra unei singure divinităţi, care era deasupra tuturor acestor zei. El a înţeles că dacă ar fi existat mai mulţi zei independenţi unul de celălalt, acest echilibru al unuversului ar fi fost afectat grav.
Observând cu atenţie tot ce se întâmplă în jurul său şi în natură, în general, omul a ajuns la concluzia că şi lucrurile ca şi focul, apa, anumite animale etc., la care se închina înainte, se află sub autoritatea unei puteri absolute înainte, se află sub autoritatea unei puteri absolute. El începe să privească lucrurile şi mai în profunzime, punându-şi diferite întrebări.
Câtă perfecţiune există în faptul că soarele răsare şi apune cu o precizie greu de imaginat şi câtă armonie şi concordanţă există în manifestarea ciclică a unor fenomene ca zi şi noapte, anotimpuri, ploaie şi vânt etc..
Omul a denumit această putere supremă Allah, Permeşvar, God, Huda-i Hudagan, Dumnezeu. Dar, din cauză că bezna ignoranţei încă persistă, oamenii nu renunţă uşor la zeii care se închinau închinau înainte de a-l descoperi pe Allah. Oamenii se gândesc că pentru a câştiga bunăvoinţa lui Allah, înainte de toate trebuie să câştige bunăvoinţa zeilor mai mărunţi. Aici se pot imagina treptele ierarhice ale unui mister, unde, pentru a ajunge la ministrul plin, trebuie să treci pe la mai multe trepte ierarhice în structura ministerului respectiv. Astfel după această concepţie, zeii mai mici sunt folosiţi ca mijloc care asigură apropierea de zeul cel mare.
Odată cu lărgirea orizontului de cunoaştere al omului, creşte şi nemulşumirea lui din cauza numărului mare de zei. Oamenii mai instruiţi studiază mai în profunzime aceste lucruri şi din ce în ce mai mulţi dintre aceştia ajung la concluzia că aşa-zişi zei, cu înfăţişare de om, nu posedă însuşiri divine, mai mult, ei îşi dau seama că aceştia sunt nişte creaturi mai neajutorate decât omul. Dar ideea de monoteism mai poartă în ea unele rămăşiţe ale ignoranţei. Tocmai de aceea unii oameni cred că Allah este o fiinţă în carne şi oase şi că are o reşedinţă determinată. Unii cred că Allah coboară pe pământ, sub înfăţişare de om, iar alţii nutresc convingerea că Allah, după ce pus la punct toate treburile universului, acuma se odihneşte undeva retras. Oamenii mai cred că pot intra în voia lui Allah doar prin intermediul unor sfinţi şi spirite şi că până nu se câştigă bunăvoinţa acestora nu se poate face nimic. Mai sunt o serie de oameni care cred că Allah este o fiinţă în carne şi oase şi găsesc de cuviinţă să şină undeva la verdere figura lui, pentru a se închina. Aceste idei denaturate au continuat să existe multă vreme şi nu au dispărut aşa uşor. Aceste obiceiuri mai persistă şi astăzi în rândul unor categorii de oameni.
Tawhid’ul este o chintesenţă a tuturor ideilor transmise oamenilor de Allah, prin intermeiul profeţilor, privind noţiunea de Allah. La început acest mesaj a fost transmis, pe pământ, prin intermediul lui Adam. Acelaşi mesaj l-au transmis oamenilor Noe, Avraam, Moise şi Isus. Mesajul transmis oamenilor de Muhammed a fost acelaşi ca al precedesorilor săi. Acest mesaj este cea mai mare valoare. Ştiinţa cuprinsă în acest mesaj este simplă, categorică şi cu desăvârşire ferită de ignoranţă. Omul a greşit şi a păcătuit devenind idolatru, numai atunci când nu a vrut să ştie de acest mesaj al profeţilor. Însă Teuhid-ul risipeşte toţi norii ignoranţei şi luminează orizontul cu raza adevărului.

 

sursa: Liga Islamică și Culturală din RomâniaSource Link

Views: 3