Nu va fi necesar sa urmarim lista scriitorilor care au sustinut geologia potopului. Cativa sustinatori tarzii au continuat pana la anul 1830, cand Sir Charles Lyell a inceput sa publice conceptii si teorii ca acelea care sunt sustinute acum, ca procesele actuale din natura au existat intotdeauna in trecut. Aceasta se numeste teoria uniformitatii si neaga realitatea unui potop universal. Asa cum se poate presupune, nu se poate trasa o linie precisa intre sfarsitul credintei in geologia potopului si inceputul conceptiei moderne, sau evolutioniste. Cele doua se suprapun pentru un timp de aproape un secol. Dar acum va fi necesar sa retrasam oarecum istoria si sa culegem inceputurile teoriilor anti-teologice, care astazi sunt sustinute atat de universal in toata lumea civilizata.
Larg raspandita miscare sceptica care a precedat Revolutia franceza, cunoscuta sub numele de iluminism, avea numai slabe fundamente in stiinta naturala si nici o baza in geologie, deoarece geologia ca stiinta nu exista pe atunci. Dar cativa popularizatori ai stiintelor in curs de dezvoltare, care se ocupau de plante si animale, cum ar fi Buffon, care facea speculatii si cu privire la fosile, aveau, fara indoiala, o oarecare influenta.
Primul nume pe care trebuie sa-l luam in considerare este acela al lui A.G. Werner (1749-1815), un profesor de la o scoala a minelor din Freiberg, Germania. El a detinut postul acesta vreme de peste patruzeci de ani si a exercitat o puternica influenta asupra stiintei mineralogiei si geologiei in curs de dezvoltare, probabil mai mult decat toti contemporanii lui pusi laolalta. El n-a vizitat nici o alta tara in afara de vecinatatea lui ingusta, iar schema lui cu privire la roci pentru tot restul lumii s-a bazat pe ceea ce a gasit acolo, si, dupa cum se exprima Whewell “chiar si din acel camp restrans a adunat prea in graba”. Dar el a fost un profesor cat se poate de entuziast, cu tot dogmatismul unui profet inspirat. Chiar s-a spus ca oamenii de varsta mijlocie din Anglia, din America si din alte tari au invatat limba germana pentru ca intr-o buna zi sa poata migra la Freiberg, ca sa-l asculte pe apostolul noii stiinte a rocilor.
El ignora fosilele si isi intemeia teoriile numai pe ceea ce pretindea el ca este ordinea in care se gasesc diferitele formatiuni de roci. El sustinea ca pamantul a fost candva acoperit de un ocean universal si ca apa continuse in solutie toate materialele care acum intra in componenta rocilor. Aceste minerale s-ar fi precipitat unul dupa altul, avand drept rezultat faptul ca toate felurile mai timpurii erau pretutindeni de jur imprejurul globului, incercuindu-l ca foile unei cepe sau ale anghinarei, de unde si schema lui si-a luat de atunci denumirea de teoria foilor de ceapa. Nu va fi necesar sa dam detalii cu privire la ordinea in care s-au depozitat diferitele minerale sau suite de roci. Dar dupa cum ne spune Sir A. Gekie, el si entuziastii lui adepti “erau tot atat de siguri cu privire la originea si ordinea rocilor ca si cum ar fi fost prezenti la formarea crustei pamantului.”
Intrucat straturile de minerale invelitoare ale lui Werner erau toate concentrice, succesiunea lor trebuie sa arate o cronologie absolut adevarata, si atunci, chiar si mici portiuni vor prezenta date vrednice de incredere si vor putea fi tratate ca minerale index, pentru a dovedi varsta nu numai a lor, dar si a fiecarei formatiuni de roca cu care se aratau a fi intr-o legatura naturala. Astfel, se va vedea ce loc insemnat ocupau mineralele index in aceasta teorie a foilor de ceapa.
Intre timp, un sistem foarte deosebit de geologie se dezvolta sub influenta lui James Hutton (1726-1797) din Scotia, care scotea in evidenta importanta geologica a caldurii interne a pamantului si a actiunii vulcanice, staruind de asemenea si asupra actiunii lente a eroziunii care macina tinuturile si forma roci noi din depozitele formate prin apa in miscare.
Din cauza locului proeminent pe care caldura subterana o detinea in sistemul acesta, adeptii lui Hutton au fost numiti plutonisti sau vulcanisti, facandu-se aluzie la vechea mitologie greaca, in contrast cu discipolii lui Werner, care au fost numiti neptunisti. Timp de peste o generatie s-a dat o batalie strasnica intre aceste doua scoli rivale de geologie, pana ce sistemul prezent, asa cum a fost initiat de Sir Charles Lyell le-a inlaturat pe amandoua, desi era aproape o continuare a vederilor lui Hutton, la care se adauga anumite teorii despre fosile, care vor fi imediat explicate.
Amestecarea teoriilor stiintifice da adesea surprize pe masura ce le urmarim in istorie. Este aproximativ la fel cu amestecurile de substante chimice. Hidrogenul este un gaz foarte inflamabil, iar oxigenul este sustinatorul principal al arderii. Dar cand le unim pe cale chimică, obtinem un lichid, apa, care este agentul principal pe care il folosim la stingerea focului. Sau, daca amestecam sulf, carbune mangal si salpetru, toate acestea fiind solide, obtinem un gaz, si daca nu suntem atenti, s-ar putea chiar sa nu scapam de acolo cu viata.
Adesea pare sa fie la fel in istorie. Teoriile lui Hutton si Werner erau amandoua nelegiuite, sau cel putin nu erau religioase, deoarece se ocupau cu evenimente din istoria pamantului, despre care se presupunea ca au avut loc cu multa vreme inainte de crearea omului si se considera ca nu aveau decat o vaga legatura sau nici o legatura cu religia.
– finalul părții întâi –
Source LinkViews: 2
