Cum s-au dezvoltat musulmanii in medicina

Cum s-au dezvoltat musulmanii in medicina

În pofida diferențelor religioase și lingvistice, aceeași cultură științifică poate fi găsită de-a lungul regiunii mediteraneene din perioada Imperiului Roman până în perioada modernă timpurie. Această cultură a fost dezvoltată de către greci (care la rândul lor, le sunt datori civilizațiilor egiptene, mesopotamiene și indiene), expusă parțial în latină în Antichitate, dar tradusă mult mai profund în dialectul sirian și arabă începând cu sec. VII;  începând cu secolul X influențe din știința antică latină au început să se infiltreze în bogata știință arabă, astfel că, pe la mijlocul secolului XIII, cultura latină în Europa se bucura de același nivel de rafinament ca și cultura arabă în lumea islamică și se bazau pe același figuri: clasicii greci ai aritmeticii (Nicomachus), geometrie (Euclid), astronomie (Ptolemy), astrologie (Ptolemy, Dorotheus și Vettius Valens), medicină (Hipocrate și Galen), ca și savanții arabi ai aritmeticii, algebrei și trigonometriei (Al-Khwarizmi și Abu Kamil), astronomie (Al-Khwarizmi, Al-Battani și Az-Zarqali), astrologie (Abu Ma’shar și mulți alții) și medicină (Hunayn ibn Ishaq, Ishaq Al-Isra’ili, Ibn Al-Jazzar, Az-Zahrawi și mulți alții). Mai mult, prin răspândirea Islamului în Persia, Asia Centrală, Subcontinentul Indian și dincolo, aceeași cultură științifică a adoptat un spațiu mult mai larg decât bazinul mediteraneean. Astfel, o lucrare scrisă de un astronom din Maroc în sec. XIII poate fi găsită copiată într-un manuscris în Hyderabad. Un „filosof” de la Curtea lui Frederick al-II-lea al Siciliei, originar din Antioch, a fost școlit în domeniul medicinii și filozofiei în Mosul și Bagdad, și i-a servit pe turcii selgiucizi din Roma și pe regentul Armenian înainte de a veni în Europa Vestică. Un savant care scria o lucrare filosofică în greacă, chiar și în Sicilia în sec. XIII, ar fi putut folosi o traducere în latină a comentariului lui Aristotel de către Ibn Rushd.

Cum s-au dezvoltat musulmanii in medicinaIstoria acestei culturi în ceea ce privește medicina poate fi sumarizată pe scurt. Medicina antică grecească a atins punctul culminant prin munca lui Galen (care a scris în limba greacă în Roma în secolul II e.n.). Lucrările sale, dintre care multe sunt comentarii ale lucrărilor lui Hipocrate din Kios, umplu 39 de volume în ediția modernă, dar s-a făcut o selecție de 16 volume pentru predarea medicinii în Alexandria în Antichitatea târzie. Centre medicale grecești au înflorit în Roma, Constantinopol, Antioch, Edessa și Amida și chiar s-au răspândit în Imperiul Sasanid din Persia. După apariția Islamului, dintr-un asemenea centru persan, Gundishapur în Iran, conform unei bine-știute legende, un doctor creștin nestorian numit Jurjis Ibn Jibra’il Ibn Bakhtishu, a venit la Bagdad în ultima parte a sec. VIII și a introdus medicina greacă califului de acolo. Dar și alte comunități de creștini sirieni din cadrul Califatului Islamic au fost de asemenea surse pentru această știință a medicinii. În secolul XIX, „o casă a înțelepciunii” a fost fondată în Bagdad, ca o bibliotecă și un centru de traducere a textelor științifice. Aici Hunayn Ibn Ishaq, alt creștin nestorian, a tradus în dialect sirian și arabă un număr mare de texte grecești, inclusiv din lucrările lui Galen, 95 în dialect sirian și 34 în arabă. Dar Galen nu a fost singura sursă a medicinii arăbești; alt creștin, Ali Ibn Sahl Rabban Al-Tabari, a inclus un capitol de medicină indiană în cartea sa „Paradisul Înțelepciunii”, scrisă în 850.Soucre Link

Visits: 0

Cine a fost Ibn Khaldun?

Cine a fost Ibn Khaldun?   Abdul Rahman Ibn Khaldun a fost un istoric, filozof și politician arab al secolului al XIV-lea născut în Tunisia pe 27 mai 1332 și decedat la Cairo pe 17 martie 1406. A scris cărți, printre care “Muqaddima” (Introducere la istoria universală) și o Autobiografie. Este adesea considerat ca fondatorul […]

Cine a fost Ibn Khaldun?

 

Abdul Rahman Ibn Khaldun a fost un istoric, filozof și politician arab al secolului al XIV-lea născut în Tunisia pe 27 mai 1332 și decedat la Cairo pe 17 martie 1406. A scris cărți, printre care “Muqaddima” (Introducere la istoria universală) și o Autobiografie. Este adesea considerat ca fondatorul sociologiei și unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii islamice a Evului Mediu. Ibn Khaldun este considerat cel mai mare istoric musulman premodern, acesta fiind istoric, filozof și om politic maghrebit.

Ibn Khaldun

Ibn Khaldun provine dintr-o familia nobilă, Banu Khaldun (fiii lui Khaldun), care au trăit în regiunea Sevilliei (Andaluzia) timp de mai multe generații. În autobiografia sa, el își prezintă arborele familiei până la epoca profetului Islamului, Muhammad. El arată că provine dintr-un trib de beduini, originari din Yemen, care s-au deplasat înspre Spania la începutul cuceririi musulmane din secolul al VIII-lea. Familia sa numără în Andaluzia mulți înalți funcționari și exercită până la începutul secolului al XIII-lea un rol politic important, fiind una dintre cele trei familii puternice din Sevilia.[2] Familia sa e emigrat în Tunisia, după căderea Seviliei în mainile Reconquistei (1248). În timpul dinastiei tunisiene hafside, familia sa a deținut câteva funcții politice. Totuși, tatăl și bunicul său părăsesc viața politică, urmând a se dedica unui ordin mistic. Și-a pierdut părinții în timpul marii ciume ce a lovit Tunisul în 1348-1349.

 
Originea și situarea înaltă a familiei sale i-au permis lui Ibn Khaldun să studieze cu cei mai buni profesori magrebiți ai epocii, primind o educație islamică clasică și studiind Coranul, hadith-urile, sharia și dreptul (fiqh). A studiat în detaliu operele lui Avicenna, Averroes, Razi și Tusi.
 
Și-a început cariera politică la cancelaria liderului tunisian Ibn Tafrakin, la vârsta de 20 ani. Principala sa activitate esra cea de katib, scriitor al documentelor oficiale ale cancelariei. A întreprins, voit sau împins de evoluțiile istorice ale epocii, călătorii în Maroc, Algeria și Egipt, acumulând impresii ce vor sta la baza viitoarei sale opere. Ibn Khaldun a participat activ la istoria politică a Africii de Nord și a Spaniei și l-a cunoscut pe Tamerlan. El aparținea islamului malikit și a murit mare cadiu la Cairo.
Opera și viața lui Ibn Khaldun au fost aduse în atenția publică odată cu crestomațiile de documente ale unor orientaliști francezi, începând cu anul 1697. În anul 1806, Silvestre de Sacy, un lingvist și jurnalist francez preocupat de studii orientale, a publicat o biografie a lui Ibn Khaldun, împreună cu o descriere mai amănunțită a „Prolegomenelor” . Au urmat traduceri integrale în limba franceză, opera istoricului arab fiind studiată de atunci cu mare interes în lumea academică din vest.
Soucre Link

Visits: 5

Prolegomene

  “Prolegomene” (Al-Muqadimma, în limba arabă) reprezintă principala sa lucrare. Este o introducere la “Cartea consideraţiilor asupra istoriei arabilor, perşilor şi berberilor” . Oferă o viziune modernă pentru epoca sa, obiectul istoriei fiind să instruiască asupra stării sociale a omului, asupra civilizaţiilor lumii. Este de opinie că istoricul trebuie să-şi sprijine pe o bază solidă […]

 

“Prolegomene” (Al-Muqadimma, în limba arabă) reprezintă principala sa lucrare. Este o introducere la “Cartea consideraţiilor asupra istoriei arabilor, perşilor şi berberilor” . Oferă o viziune modernă pentru epoca sa, obiectul istoriei fiind să instruiască asupra stării sociale a omului, asupra civilizaţiilor lumii. Este de opinie că istoricul trebuie să-şi sprijine pe o bază solidă subiectele pe care le tratează, în vederea stabilirii cauzelor şi a concluziilor şi învăţămintelor pentru viitor. Planul general al lucrării sale se înscrie într-o tradiţie bine cunoscută, cea a istoriei universale. Ibn Khaldun a avut geniul să sistematizeze reflecţia asupra progresului societăţii oamenilor şi a evoluţiei sale, să desprindă un ansamblu de legi determinând, după el, avântul şi moartea imperiilor. Modelul său de a extrage din exemple concrete de viaţă şi istorie legi generale ale devenirii omeneşti i-au adus lui Ibn Khaldun interesul tuturor şcolilor istorice, recomandându-l ca un maestru al psihologiei popoarelor.
 
Prima sa carte, Lubābu l-Muhassal, este un comentariu la teologia islamică a lui Fakr-al-Din al-Razi şi a fost scrisă la vârsta de 19 ani, sub îndrumarea profesorului său din Tunis. O altă lucrare bazată pe sufism, Sifā’u l-Sā’il a fost concepută la Fez, în Maroc, în jurul anului 1373. De asemenea, a scris şi o lucrare despre logică, Kallaqa li-l-Sultān, pe când se afla la curtea suveranului Mohammed V, sultan al Granadei.
 
ProlegomeneLucrarea sa fundamentală, Kitābu l-ʻkibār (Kitābu l-ʻkibar wa Diwānu al-Mubtada’ wa l-Ħabar fī tarikhi l-ʻarab wa l-Barbar wa man ʻĀsarahum min Đawī Ash-Sha’n l-Akbār “Cartea consideraţiilor asupra istoriei arabilor, perşilor şi berberilor”) a fost iniţial concepută ca o istorie a berberilor, extinsă apoi într-o istorie universală. Este compusă de 7 părţi, prima parte fiind considerată ea însăsi o carte (Al-Muqadimma). Cărţile 2-5 conţin istoria omenirii până în timpul său, iar cărţile 6-7 istoria berberilor, prin prisma percepţiilor personale în viaţa reală a autorului.
 
În ce priveşte domeniul sociologic, a creat o dihotomie între conceptele de viaţă nomadă şi viaţa sedentară, conceptul de generaţie, precum şi conflictul social şi de putere existente atunci când, spre exemplu, un oraş este cucerit de luptătorii nomazi ai deşertului.
 
Conceptul central al operei lui Ibn Khaldun este acela de asabiyyah, adică de coeziune socială, solidaritate de grup. Această coeziune socială se naşte spontan în micile triburi arabe şi poate fi crescută exponenţial cu ajutorul ideologiei religioase. Autorul mai analizează cum această coeziune intensificată, mărită, ajunge să fie motorul dinastiei conducătoare de la un moment dat. Opinia autorului este aceea că, de fiecare dată când o anumită civilizaţie atinge un punct maxim de dezvoltare, urmează cu consecvenţă o perioadă de decădere, aşadar grupul următor celui dinastic care a asigurat perioada de înflorire, este unul barbar. În acelaşi timp, barbarii cuceritori vor prelua moştenirea civilizaţională anterioară, fiind atraşi îndeosebi de partea sa culturală, literară. Autorul analizează aceste cicluri de putere prin prisma tuturor factorilor pe care i-a considerat de importanţă în acest proces, precum sociologic, economic, politic, psihologic etc.
 
Ibn Khaldun realizează în acelaşi timp şi o analiză de economie politică, considerând economia o adunare de procese care aduc valoare adăugată. Noile produse economice, lucrate cu ştiinţă şi îndemânare vor fi vândute la un preţ superior.
Soucre Link

Visits: 2