Vlad Stoica - Romania, the meaningless part. Simple possibilities: It is possible that employees of DRPCIV (Car Permits and Registrations, Romania), together with employees of the Romanian Car Registry, have knowingly registered a large number of stolen vehicles. It is possible that the vehicles in point 1 have had their color changed before being sold.

Miracole stiintifice in Sfantul Coran – 3

10. Domnul a caracterizat cerul prin „cel cu drumuri”, „Pe cerul cel bine întocmit” (Adh-Dhariyat: 7) şi ştiinţa a descoperit, în secolul al XX-lea, că în stratul atmosferic şi în Univers se află drumuri şi traiectorii prin care s-a ieşit în spaţiul extraterestru şi s-a revenit pe pământ.

11. Coranul a stabilit numărul straturilor cerului de deasupra noastră la şapte straturi:

„Şi am durat deasupra voastră şapte ceruri unul peste altul” (Al-Mulk: 3);

„Oare nu aţi văzut voi cum acreat Allah şapte ceruri, unul peste altul?” (Nuh: 15);

„Deasupra voastră am făcut Noi şaptestraturi. Şi Noi nu suntem cu nebăgare de seamă faţă de creaturi” (Al-Mu’minun: 17).

Omul a descoperit, în secolul al XX-lea, că în stratul atmosferei terestre de deasupra noastră se află şapte straturi bine conturate şi cu drumuri. Există şapte ceruri înalte, aşa cum a spus Allah Preaînaltul: „Ta, Ha./ Noi nu ţi-am pogorât Coranul pentru ca tu să fii nefericit,/ Ci ca o chemare pentru acela care se teme [de Allah],/ [Şi ca] o revelaţie de la Acela care a creat pământul şi cerurile cele înalte” (Ta-Ha: 1-4). Ştiinţa nu ştie nimic despre ele până în momentul de faţă şi s-ar putea să nu afle nimic despre ele nici în viitor, căci ele sunt probabil situate în afara limitelor Universului – dar Allah ştie cel mai bine!

12. Ştiinţa nu a făcut distincţie între vânturi şi nori decât în secolul al XVII-lea, datorită învăţatului Decartes. In Coranul cel Sfânt, există zeci de versete, alături de numeroasele tradiţii, care fac distincţie clară între ele:

„Allah este Cel care trimite vânturile şi ele ridică nori, iar El îi risipeşte pe cer, aşa după cum voieşte, şi îi face pe ei bucăţi” (Ar-Rum: 48);

„Pe cele care risipesc, împrăştiind,/ Şi pe cele care poartă povară” (Adh-Dhariyat: 1-2).

13. Rolul vânturilor de fecundare a norilor, acţiunea lor asupra condensării picăturilor minuscule din care sunt alcătuiţi norii, pogorârea ploii din ei şi cauzele producerii fulgerului nu au fost cunoscute decât în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, datorită cercetătorilor Coulier, Atiken şi Wegener. In următoarele cuvinte ale lui Allah Preaînaltul se face o referire clară la rolul vânturilor: „Şi Noi trimitem vânturile care fecundează şi trimitem apă din cer pe care v-o dăm de băut, însă voi nu o puteţi strânge” (Al-Hijr: 22).

14. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, cercetătorii în domeniul apei au considerat că apa din pânza freatică provine din mare, în vreme ce apa din pânza freatică provine din cer, aşa după cum a grăit Allah Preaînaltul: „Şi Noi am pogorât apă din cer cu măsură. Apoi, Noi am făcut-o să stea în pământ” (Al-Mu’minun: 18).

Source Link

0Shares

Cum a fost ‘Ali ales calif?

Care este background-ul în cazul alegerii celui de-al patrulea calif dreptcălăuzit?

În timpul conducerii lui ’Osman au existat unele greutăţi şi periode dificile, însă mulţi istorici sunt de acord că motivul cel a important a fost că răspândirea Islamului era una rapidă şi un număr mare de oameni începuseră să urmeze Islamul în atât de multe şi variate zone, iar dintre aceştia nu toţi avuseseră şansa să se dezvolte în Islam sub supravegherea Profetului, aşadar erau unele aspecte cu care ei veneau din trecutul lor. Greutăţile au sfărşit prin asasinarea celui de-al treilea calif, ’Osman, un om foarte pios.

După asasinarea lui ’Osman situaţia era destul de confuză şi depresivă, iar ’Ali era foarte deprimat şi nefericit din cauza celor întâmplate. El se izolase şi s-a retras în singurătate. Unii dintre companionii proeminenţi ai Profetului au mers la el şi l-au implorat spunându-i că în timpurile de faţă, în situaţia dată ei nu se puteau gândi la altcineva care să fie mai calificat şi competent pentru a fi cel de-al patrulea calif. Unii istorici afirmă că el a ezitat şi a preferat să fie mai mult un sfătuitor decât un conducător. Acesta a fost caracterul şi firea tuturor califilor drept-călăuziţi. Ei erau toţi umili şi nu ajunseseră la conducere pentru putere, pentru că acea funcţie necesita foarte mult sacrificiu, nu precum în zilele noastre când conducătorii au tot felul de beneficii.

El a spus că nu poate accepta aceasta decât în moschee, locul comun pentru fiecare musulman şi musulmană de a-şi exprima opinia, şi cu accepţiunea şi consensul celorlalţi musulmani. Aceasta ne arată, din nou, aceleaşi principii de bază la care aderau toţi cei patru califi. Aceasta arată că indiferent de metoda sau mecanismul prin care fiecare dintre aceşti patru califi drept-călăuziţi a fost ales, fiecare dintre aceştia a fost ales după ba’iah.

sursa: Interviuri cu Jamal BadawiSource Link

0Shares

Islamul si Occidentul – partea a 3-a

M. ‘Imarah

Islamul a devenit, dintre culturile existente în sud, obiectivul direct al noii campanii occidentale şi aceasta doar pentru că el este singura cultură capabilă să sfideze efectiv societăţile dominate de doctrina agnosticismului, indiferenţei şi nepăsării, iar acestea sunt flageluri de natură să conducă aceste societăţi la pieire din punct de vedere material, fără a mai vorbi de pieirea spirituală..”

Posedarea de către Islam a premiselor reînnoirii proprii şi a trăsăturilor proiectului de renaştere prin credinţă l-a facut nevulnerabil în faţa laicizării şi o excepţie între culturile din sud -în ceea ce priveşte respingerea occidentalizării şi a dizolvării în modelul laic occidental , care leagă democraţia de laicizare şi face distincţie între ceea ce este al lui Dumnezeu şi ceea ce este al lui Cezar. De aceea occidentul a proclamat că “Islamul este inamicul care a luat locul imperiului comunist al răului”şi a ameninţat cu îndreptarea maşinii de război a Blocului Nord-Atlantic către lumea islamică, din cauză că ea respinge tendinţa centralismului occidental care nu acceptă decât modelul său de civilizaţie pentru întreaga lume. Iar după expresia lui Demichelis, “modelul occidental trebuie să devină mai atrăgător şi mai acceptat de ceilalţi din diverse colţuri ale lumii. Iar dacă vom eşua în generalizarea acestui model occidental , lumea va deveni un loc extrem de periculos!” .

Deci, cele două alternative sunt: fie occidentalizarea lumii şi anularea celuilalt împreună cu civilizaţia lui, fie confruntarea între diversele mecanisme şi pe diverse planuri!

Pornind de la aceste fapte pe care le-a proclamat şi le proclamă “textele occidentale”, dar pe care mai înainte de apariţia acestor “texte” le-au materializat şi continuă să le materializeze “practicile occidentale”, atât unele cât şi altele respingându-l pe “celălalt” religios şi cultural – lectura făcută de mine cărţii lui Samuel B. Huntington intitulată “Ciocnirea civilizaţiilor” a fost diferită. Pentru ca acesta ca gânditor strategic, de religie iudaică şi de cetăţenie americană, apropiat de cercurile factorilor de decizie nu a fost un “propagator şi un vestitor” al ciocnirii dintre civilizaţii, ci a fost un “demascator” al atitudinii Occidentului care a practicat şi practică această ciocnire între civilizaţii.

În “Istoria vie şi activă” ne-am referit la colonialismul Occidentului – prin cuceriri militare, prin jaf economic, prin occidentalizarea civilizaţiei – care a durat mai bine de paisprezece secole: primele zece secole au început cu Alexandru cel Mare (356-324 î.Chr.) şi au durat până la eliberarea islamică, care a pus capăt – prin cuceririle musulmane – invaziei lui Alexandru cel Mare, următoarele două secole ale invaziei occidentale au fost secolele războaielor Francilor – campaniile cruciate, statele şi entităţile lor coloniale(489-690 h/ 1096-1291 d.Chr.) şi de mai bine de alte două secole continuăm să tratăm efectele invaziilor occidentale care au avut loc în decursul lor – de la campania lui Napoleon Bonaparte (1769-1821) în Egipt şi până în prezent. Ba chiar vârsta acestor valuri colonialiste occidentale împotriva Orientului poate să fie estimată la şaisprezece secole şi nu la paisprezece, dacă adăugăm şi perioada împresurării lumii islamice şi colonizării Asiei din Est, care a început după căderea Granadei (897 h./1492 d.Chr.) şi a continuat până la invadarea inimii lumii islamice de către Napoleon Bonaparte.

Dacă aceasta este practica occidentală împotriva “celuilalt” (musulman), atunci Huntington nu este descoperitorul practicii Occidentului de-a lungul istoriei, ci mai degrabă un “demascator”al acestei înclinaţii occidentale spre lupta împotriva Islamului şi a lumii sale. Acesta este sensul afirmaţiei sale că “lupta de-a lungul întregii linii de separare dintre civilizaţiile occidentală şi musulmană durează de 1300 de ani”.

Dar întrucât Huntington este angajat faţă de interesele Occidentului şi este un fiu al iudaismului – care alături de moştenirea creştină, alcătuieşte dimensiunea spirituală a civilizaţiei occidentale-, el a încercat diluarea atitudinii, atunci când a considerat această luptă a fi o atitudine comună, o acţiune reciprocă între musulmani şi occident, în timp ce noi am fost victima acestei tendinţe de centralism al civilizaţiei occidentale şi a acestei filozofii a luptei , care a reprezentat şi continuă să reprezinte o parte a structurii organice şi a spiritului civilizaţiei occidentale. Huntington nu numai că falsifică realitatea prin această poziţie, dar ignoră şi atitudinea Islamului, faţă de “celălalt”, ba chiar ignoră şi respingerea de către Islam a filozofiei luptei şi adoptarea de către el a filozofiei “apărării reciproce”.

Aceasta este o mişcare politică, religioasă, ideologică şi socială care corectează atitudiniile de nedreptate şi imperfecţiunile, reducând relaţiile dintre diferitele grupuri la punctul de dreptate şi echilibru, fără să încerce – prin luptă – doborârea şi anularea “celuilalt” şi , de asemenea, fără să adopte atitudinea de tăcere şi pasivitate care face din lume şi societăţile ei o junglă în care cei puternici îi devastează pe cei slabi. Islamul respinge doctrina luptei şi filozofia ei şi este adeptul apărării reciproce a civilizaţiilor şi al acestei filozofii, deoarece pluralismul, deosebirile şi diversitatea -în opinia Islamului-reprezintă una din legile universale ale lui Allah. Unicitatea este proprie doar esenţei divine, toate şi toţi în afara esenţei divine se bazează pe legea şi pe filozofia pluralismului , diversităţii şi deosebirii. Şi dacă lupta este mormântul pluralismului:

Şi ai fi putut să vezi neamul (de oameni) doborâţi, de parcă ar fi fost nişte trunchiuri goale de palmieri./Oare mai vezi să fi rămas vreo urmă din ei? (Al-Haqqa:7-8).

Allah Preamăreţul a grăit adevărul atunci când i-a revelat Trimisului Său – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!:

Nu este fapta cea bună deopotrivă cu fapta cea rea. Respinge (fapta cea rea) cu cea care este mai bună şi iartă-l pe acela care a fost între tine şi el duşmănie ca şi cum ar fi un prieten apropiat. (Fussilat:34).

În sfârşit, Huntington – în calitate de consilier confidenţial al factorului occidental de decizie s-a referit la “neamul său când a ierarhizat priorităţiile luptei dintre Occident şi ceilalţi, îndemnându-i să înceapă cu înfrângerea civilizaţiei islamice şi a celei confucianiste-chinezeşti, în acelaşi timp cu neutralizarea celorlalte civilizaţii, astfel încât Occidentul să termine cu Islamul şi cu China, iar după aceea să revină pentru ciocnirea şi lupta cu civilizaţiile pe care le-a neutralizat şi care au refuzat adoptarea modelului occidental.

sursa: Fundatia Centrul Cultural Islamic Islamul AziSource Link

0Shares