Tag: Allah

Evoluționism – partea a 7-a

Evoluționism – partea a 7-a

FOSILELE 

Unul din argumentele invocate cel mai des de evoluţionişti în favoarea teoriei lor este cel al fosilelor. De la început trebuie să precizăm, însă, că paleontologia (disciplina care se ocupă cu studiul fosilelor) deţine tristul record de a fi ramura ştiinţei care a înregistrat cel mai mare număr de falsuri, ceea ce aruncă o umbră de îndoială asupra argumentelor de acest fel. Vom încerca totuşi să analizăm acele date a căror falsitate nu a fost încă dovedită.

S-a observat că în diferite straturi ale pământului se găsesc urme fosile de la vieţuitoare diferite şi că straturile mai adânci conţin de obicei organisme cu o organizare mai simplă. Ordinea apariţiei vieţuitoarelor în straturile geologice ar fi, în linii mari, următoarea: microorganisme, nevertebrate marine şi alge, peşti, plante de uscat, amfibieni, reptile, mamifere şi păsări. Urmele de locuire umană apar numai în straturile cele mai superficiale. Cele expuse până aici sunt fapte.

S-a presupus că straturile mai adânci sunt mai vechi (dar în privinţa vârstei concrete a fiecărui strat savanţii sunt încă departe de a se fi pus de acord). Deşi nu poate fi demonstrată practic, această presupunere este totuşi plauzibilă. Evoluţioniştii susţin, însă, că vieţuitoarele diferite care au trăit în epoci diferite au apărut prin evoluţie unele din altele.

Numai că, din punct de vedere logic, faptul că două specii apar în straturi geologice succesive nu implică în mod necesar faptul că aceste două specii ar fi luat naştere una din alta. De exemplu, dacă am face săpături pe teritoriul actual al oraşului Bucureşti, am constata că în straturile mai vechi găsim urme de lupi, iar în cele mai noi am găsi urme de câini şi acest lucru nu înseamnă că lupii s-au transformat în câini, ci doar că locul lupilor a fost ocupat de câini.

În plus, cercetările de până acum, arată că speciile apar brusc în straturile geologice, fiind bine definite şi în cursul existenţei lor cunosc numai modificări neesenţiale (cum ar fi adâncirea striaţiilor de pe cochilia unei scoici), iar între două specii asemănătoare care se succed în timp nu există verigi intermediare (de exemplu, nu s-a descoperit nici o fosilă de animal care să aibă gâtul de o lungime cât jumătate din gâtul girafei, deşi o astfel de fosilă, dacă ar fi existat, ar fi sărit în ochi chiar şi unui nespecialist şi nici alte asemenea forme intermediare între specii diferite). Şi chiar dacă s-ar descoperi vreodată o asemenea “verigă”, aceasta nu ar dovedi decât succesiunea temporală, nu şi filiaţia speciilor respective.

fossilsExistă totuşi o fosilă care a făcut să curgă multă cerneală şi despre care evoluţioniştii afirmă că le-ar confirma teoria. Fosila constă dintr-un fragment de rocă sedimentară în care se află imprimată urma unui animal care seamănă cu o reptilă dar, în acelaşi timp, are aripi cu pene ca de pasăre. Fosila a fost numită Archaeopteryx.

Presupunând că fosila este autentică (deşi există şi voci care contestă acest lucru) să vedem ce dovedeşte ea. De la început trebuie să precizăm că în toate sursele bibliografice pe care le-am studiat am găsit descris un singur exemplar fosil al acestui vieţuitor, iar un exemplar izolat nu este o specie (vedem şi astăzi născându-se creaturi monstruoase care prezintă caractere diferite faţă de specia din care descind, dar acestea nu ajung să constituie o specie, întrucât în puţinele cazuri în care sunt viabile, ele sunt izolate reproductiv tocmai datorită monstruozităţii lor), deci ar trebui să avem un număr mai mare de fosile pentru a putea afirma că am descoperit o specie nouă.

Presupunând totuşi că a existat această specie, ea nu este o verigă intermediară între două specii, ci numai o specie care nu poate fi încadrată în nici una din categoriile cunoscute de noi (reptile, păsări etc.). Acest lucru nu ar constitui o noutate, întrucât chiar şi în zilele noastre există asemenea specii (cel mai cunoscut exemplu este ornitorincul) ceea ce dovedeşte numai faptul că natura este, totuşi, mai complexă decât categoriile taxonomice stabilite de mintea omenească a biologilor.

sursa: Firmilian G.

Source Link

Views: 1

Evoluționism – partea a 3-a

Evoluționism – partea a 3-a

UNIVERSALITATEA CODULUI GENETIC 

genetic-code-shutterstock_137320367-617x416Toate organismele vii posedă un genom, iar informaţia cuprinsă în acesta este descifrată cu ajutorul unui cod genetic. Acest cod genetic este universal, adică la toate vieţuitoarele, de la cele mai simple până la cele mai complexe (cu câteva mici excepţii nesemnificative), aceeaşi secvenţă de trei baze azotate codifică acelaşi aminoacid.

Atât evoluţioniştii cât şi creaţioniştii consideră acest fapt ca pe o dovadă a originii comune a tuturor vieţuitoarelor de pe Pământ. Numai că, atunci când ajung să precizeze care ar fi această origine comună, nu mai sunt de acord: evoluţioniştii susţin că toate vieţuitoarele au evoluat dintr-un singur organism iniţial, în timp ce creaţioniştii susţin că toate vieţuitoarele au fost create de un Dumnezeu unic. Să analizăm pe rând cele două poziţii.

Să presupunem că vieţuitoarele ar fi evoluat toate din acelaşi organism iniţial. În acest caz se pun câteva probleme legate de universalitatea codului genetic. Prima dintre ele se referă la originea acestui cod. Teoria oficială susţine că însuşi codul actual ar fi apărut prin evoluţie dintr-o variantă mai simplă (cu două baze azotate la un aminoacid). Lăsând la o parte faptul că nu există nici un vieţuitor cu un astfel de cod şi nu avem nici o dovadă că ar fi existat vreodată, se pune o altă întrebare: dacă într-adevăr codul ar fi evoluat, cum se explică faptul că astăzi toate vieţuitoarele au acelaşi cod, ţinând cont de faptul că orice modificare a lui s-ar fi transmis numai la urmaşii organismului la care ar fi apărut modificarea, iar la celelalte vieţuitoare nu?

Să presupunem acum că într-un fel sau altul s-a ajuns totuşi la un organism care posedă codul genetic actual. Dacă toate vieţuitoarele ar fi evoluat din acesta, ar fi inexplicabil faptul că toate celelalte gene s-au modificat în timp, dând naştere la întreaga diversitate a lumii vii pe care o cunoaştem astăzi, numai genele care conţin informaţia referitoare la codul genetic au rămas nemodificate. Vedem, deci, că universalitatea codului genetic nu poate fi invocată ca o probă în favoarea evoluţionismului.

Source Link

Views: 1

Dacă…

Dacă…

  1. Cel Milostiv [Ar-Rahman]
    2. L-a învăţat [pe om] Coranul.
    3. El l-a creat pe om
    4. Şi l-a învăţat pe el vorbirea limpede.
    5. Soarele şi Luna urmează o rânduială,
    6. Iar ierburile şi arborii se prosternează.
    7. Şi cerul El l-a înălţat Şi El a stabilit balanţa…,     (Ar-Rahman 55:1-7)

Allah este Cel care face să se crape seminţele şi sâmburii. El dă viaţă la ceea ce este mort şi face să moară ceea ce este viu. Acesta este Allah! Cum, atunci, vă lăsaţi voi abătuţi [de la El]? El face să se ivească zorile şi a statornicit noaptea pentru odihnă şi Soarele şi Luna pentru socotirea [timpului]. Aceasta este hotărârea şi rânduiala Celui Puternic [şi] Atoateştiutor [Al-‘Aziz, Al-‘Alim]. El este Cel care v-a făcut stelele, pentru ca să vă călăuziţi după ele în întunericurile uscatului şi ale mării. Noi am tâlcuit semnele pentru oamenii care ştiu. El este Cel care v-a creat dintr-un singur suflet şi v-a dat loc de odihnă şi loc de repaus. Noi am tâlcuit semnele pentru oamenii care pricep. (Al ‘An’am 95 – 98)
El este Cel care a întins pământul şi a aşezat pe el munţi şi râuri. Şi din toate roadele a făcut pe el câte o pereche. El lasă ca noaptea să acopere şi să ascundă ziua. In acestea sunt semne pentru cei care cugetă. (Ar-Ra’d)

 

El a aşezat pe pământ munţi statornici, ca să nu se clatine cu voi, râuri şi drumuri, poate că voi veţi fi călăuziţi.

Şi semne osebite. Şi după stele se călăuzesc. Şi oare cel care creează este la fel ca acela care nu creează? Oare voi nu sunteţi cu luare aminte? Şi de aţi [vrea să] socotiţi binefacerile lui Allah, voi nu veţi izbuti să le număraţi. Allah este Iertător, Indurător [Ghafur, Rahim]. (An-Nahl 16- 18)
şi multe alte vresete asemenea….

UniversInvăţaţii în ştiinţa tawɧiyd-ului descriu Universul, precum îl descriu şi cercetătorii, îl caracterizează ca fiind format din posibile existenţe, ţinând cont de teoria probabilităţii, astfel: „fiinţa (existenţa ca atare a ceva) este posibilă, poate fi pereche, şi au ca atribute generale, existenţa şi inexistenţa. Timpurile, locurile, direcţiile, precum şi atributele lor sunt considerate în mod rațional ca fiind posibile şi finite.” Dacă acest Univers este alcătuit din lucruri posibile, fiecare lucru posibil poate să existe, poate să nu existe, poate să aibă o singură calitate sau nenumărate calităţi, poate să aibă loc într-un anumit timp, poate să aibă loc în alte timpuri, poate să se afle într-un loc sau poate să se afle în alte locuri, poate să aibă o anumită cantitate sau poate să aibă alte cantităţi. In consecinţă, oricărei părţi din Univers i se pot aplica aceste sensuri.
Dacă toate aceste lucruri posibile ar fi apărut în mod empiric, prin hazard, şi nu prin actul de creaţie al Fiinţei Necesare, atunci regulile care reglementează acest Univers ar fi la fel de haotice şi totul ar fi contrar la ceea ce cunoaştem azi.
Dovada este că teoriile salafilor asupra verstelor din Sfântul Qurân privind ordinea şi funcţionarea precisă şi interdependentă a existenţelor din Univers sunt susţinute de cercetători.

 

sursa: rasarit.comSource Link

Views: 2