Tag: Allah

Profetul Muhammad – 4

Profetul Muhammad – 4

Atacurile mekkanilor

 

Khurram Murad

 

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), după ce a ajuns în Medina, a format mai întâi o alianţă cu evreii, iar apoi s-a apropiat de toate triburile şi a încercat să-i convingă să semneze o alianţă sau cel puţin să accepte un pact de pace. Mulţi au fost de acord, iar micul grup izgonit din Mekka a dobândit o importanţă strategică.

Mekkanii, care plănuiseră anterior să-l ucidă pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), erau acum hotărâţi să anihileze această comunitate islamică, aflată în curs de formare. Eşuând în toate celelalte posibile demersuri, au decis să adopte o soluţie militară.

O armată din Mekka a înaintat spre Medina, în al doilea an după Hijra (emigrarea de la Mecca la Medina, anul 622), sub pretextul protejării caravanei lor comerciale.

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), în pofida numărului mic de oameni ai comunităţii sale şi a lipsei de arme, a hotărât să înfrunte ameninţarea acestora cu curaj. În ziua de 17 Ramadan, la Badr, cele două armate s-au întâlnit şi au purtat o bătălie în care 313 musulmani au învins puternica armată de 1000 de oameni din Mekka.

Şaptezeci dintre şefii triburilor mekkane, cei care fuseseră cei mai activi şi vehemenţi în persecutarea musulmanilor, au fost omorâţi. Mulţi alţii au fost luaţi prizonieri, urmând a fi eliberaţi mai târziu în schimbul unei răscumpărări. Pentru prima oară în istorie, prizonierii de război au fost trataţi bine, hrăniţi şi găzduiţi în aceleaşi condiţii în care trăiau şi cei care îi capturaseră.

mount uhudÎn cel de-al treilea an după Hijra, o armată puternică de 3000 de mekkani a înaintat din nou spre Medina, atât pentru a răzbuna înfrângerea de la Badr, cât şi pentru a încerca încă o dată să-i înfrângă pe musulmani. 700 dintre ei aveau platoşe şi 200 erau călare. Musulmanii erau 700 la număr. Cele două tabere s-au întâlnit în afara Medinei, lângă muntele Uhud. Victoria musulmană iniţială a suferit o schimbare de situaţie; detaşamentul musulman plasat pentru a apăra frontul din spate nu a respectat indicaţiile Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi a abandonat locul în care i se spusese să rămână. Quraişiţii au atacat din spate şi victoria s-a transformat în înfrângere, generând astfel moartea a aproximativ 65 de musulmani. Oricum, cei din Mekka nu au reuşit să se prevaleze de situaţia favorabilă creată şi să învingă.

Mekkanii au plănuit atunci să lanseze un atac final în Medina pentru a rezolva problema definitiv. Toate triburile beduine, evreii şi ipocriţii din Medina şi-au unit forţele cu triburile din Mekka. În al cincilea an după Hijra, 24000 de oameni au avansat spre Medina. Era posibil fie să se lupte împotriva lor pe câmp deschis, fie să se apere din Medina, care nu avea ziduri. Musulmanii au ales să se apere săpând şanţuri de jur împrejurul Medinei. După ce au făcut faţă asedierii Medinei timp de 25 de zile, din cauza disensiunilor interioare, a lipsei de provizii, a vremii reci şi a vânturilor puternice, armata din Mekka a fost forţată să se retragă. Acesta a fost momentul decisiv din istoria confruntării cu mekkanii. Medina nu a mai fost atacată din acel moment niciodată.

Încă de la început, evreilor li s-au acordat toate drepturile cetăţeneşti, însă, cu toate acestea, ei continuau să comită acte de trădare şi înşelăciune. Unii dintre ei au trebuit să fie expulzaţi, iar alţii au fost omorâţi în urma deciziei unui judecător numit chiar de ei. Niciodată generaţiile următoare de evrei nu au fost trase la răspundere pentru fărădelegile evreilor din Medina. De peste 2000 de ani ei sunt însă culpabilizaţi de către lumea creştină pentru crucificarea lui Iisus (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). În schimb, musulmanii i-au tratat întotdeauna corect şi amabil pe evrei.

În anul următor, al şaselea după Hijra, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), împreună cu 1400 de adepţi, a călătorit la Mekka pentru a îndeplini Umra (pelerinajul), conform mai multor tradiţii din vremea respectivă. Erau neînarmaţi, dar conducătorii quraişiţi, în pofida tuturor tradiţiilor acceptate şi prestabilite, le-au refuzat intrarea. Oricum, quraişiţii decăzuseră atât de mult din punct de vedere moral şi politic, încât au trebuit să semneze un tratat de pace cu Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) − tratatul Hudaybiyah.

Deşi termenii tratatului erau extrem de nefavorabili şi chiar umilitori pentru musulmani, s-au obţinut câştiguri imense prin această înţelegere. Cei care au fost exilaţi din Mekka şi atacaţi de trei ori erau recunoscuţi acum ca o forţă egală, trataţi cu respect şi luaţi în serios. Pacea a fost o oportunitate pentru cei şovăitori şi neutri, chiar ostili în a mărturisi Islamul; mulţi au presimţit victoria iminentă a Islamului. Rezultatul a fost că mulţi oameni din Mekka şi din triburile arabe fie au îmbrăţişat Islamul, fie au făcut pace cu Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

De îndată ce Tratatul de la Hudaybiyah a fost semnat, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a trimis scrisori mai multor conducători arabi şi ne-arabi învecinaţi, inclusiv lui Chosroes din Iran şi lui Heraclit din Imperiul Bizantin. El i-a chemat la religia islamică şi i-a asigurat că nu râvnea la regatele sau bogăţiile lor. Ei le puteau păstra, dacă se dăruiau pe sine pentru a-L servi şi adora pe Unicul Dumnezeu.

Quraişiţii au încălcat curând Tratatul de la Hudaybiyah şi a venit astfel timpul să se acţioneze împotriva ostilităţii lor continue. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a înaintat spre Mekka şi a capturat oraşul. Cucerirea Mekkăi a făcut dovada unor acte de milă, generozitate şi iertare fără precedent; niciun strop de sânge nu s-a vărsat. Tuturor celor care au rămas în case li s-a garantat protejarea vieţii şi a proprietăţii. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a iertat pe toţi cei care, toată viaţa, îi fuseseră cei mai crunţi duşmani, care îl persecutaseră şi plănuiseră să-l omoare, care îl scoseseră afară din Mekka şi înaintaseră de trei ori spre Medina pentru a-i înfrunta pe musulmani.

Imperiul Bizantin învecinat se pregătea acum să atace şi să distrugă comunitatea din Medina. În orice caz, când Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a înaintat către Tabuk la graniţa de nord, hotărârea fermă şi curajul său lau făcut pe duşman să îşi piardă încrederea şi să se retragă.

 

 

Sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul AziSource Link

Views: 8

Conceptul de unicitate – partea a 2-a

Conceptul de unicitate – partea a 2-a

 

Abdullah ibn Mas’ud spunea că: „Oricăruia dintre oamenii Tawhid-ului i se va da o lumină în Ziua Invierii, însă ipocriţilor li se va stinge lumina lor. Când credincioşii vor depune mărturie, lumina ipocriţilor se va stinge şi ei vor avea mare teamă şi vor implora: Doamne, ţine aprinsă lumina noastră!”

 

Cel mai important lucru pe care Profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) l-a predicat a fost credinţa în Allah Preaînaltul cel Unic şi Indivizibil, care a format baza credinţei islamice. Acest lucru a fost exprimat în Crezul musulman  – La ilaha illAllah – Nu există altă divinitate în afară de Allah Preaînaltul.

Această afirmaţie este piatra de temelie a Islamului şi pe ea s-a construit esenţa acestuia. Tocmai această mărturie face diferenţa dintre musulmani, necredincioşi (kaāfiriyn – كافرين) şi politeişti (muşrikiyn – مشركين).

Desigur că diferența reală dintre musulmani şi ne-musulmani constă în acceptarea conştientă şi deplina aderare la această doctrină şi aplicarea ei în viaţa de zi cu zi.

Tawhid este cea mai înaltă concepţie despre divinitate, este conceptul pe care Allah Preaînaltul a trimis omenirii, de-a lungul timpului, prin Profeţi.

Cu această înţelepciune a fost trimis Adam pe pământ, ca şi khalifah, acelaşi mesaj i-a fost dat lui Noe, Avraam, Moise, Isus (Pacea fie asupra lui!) şi lui Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), spre a fi transmis oamenilor.

Universul nu este rezultatul unei îmbinări întâmplătoare a materiei, nu este un conglomerat de corpuri dezordonate şi fără sens.

Tot ceea ce există în Univers nu putea exista fără un Creator, un Proiectant, un Supraveghetor şi un Coordonator, deoarece Universul a fost creat şi evoluează după nişte reguli clare,  într-o ordine anume stabilită.

True-Monotheism..Toate acestea sunt rezultatul Voinţei Creatorului lor, iar acesta este Allah Preaînaltul, Stăpânul tuturor, pentru că numai Cineva Care este Infinit şi Etern, Care este cu putere peste toate, este Ințelept, Omnipotent şi Omniscient, Care Ştie totul, Care Vede totul poate fi Autoritatea supremă peste tot ceea ce există şi numai El îl poate controla, îi poate impune reguli sau poate crea altele asemenea lor ori le poate distruge. Allah Preaînaltul are puteri nelimitate şi nu cunoaşte nici oboseala nici slăbiciunea.

Având în vedere toate aceste atribute excepționale şi puteri extraordinare, este firesc ca ele să nu aparţină decât Unicului şi Singurul, căci, presupunând prin absurd, că ar exista şi un altul asemenea lui Allah Preaînaltul, atunci Universul cu tot ceea ce înseamnă el, regulile cui ar urma şi dacă una dintre cele două autorităţi supreme ar vrea ca un lucru să existe şi cealaltă ar vrea să nu existe, atunci lucrul ar exista sau ar fi distrus?

Simpla observare a Universului şi a regulilor după care este format şi funcţionează, după felul în care tot ceea ce există interacţionează unele cu celelalte, formând un tot unitar, armonios, dovedesc că nu există decât un Singur Creator, Indivizibil, Omniprezent, Omniscient şi Atotputernic.

Insuşi Allah Preaînaltul ne-a atras atenţia asupra acestui fapt incontestabil spunând în capitolul Al-`Ankabut, versetul 44:

Allah a creat cerurile şi pământul cu [chibzuinţă] adevărată şi în aceasta este un semn pentru cei credincioşi. (Al-`Ankabut 29:44),

iar în capitolul Ar-Rum, versetele 20 – 28 ne spune:

Printre semnele Lui [este acela] că El v-a creat pe voi din ţărână şi apoi iată-vă pe voi oameni care v-aţi răspândit [pe pământ]. Şi printre semnele Lui [este acela] că El v-a creat din voi înşivă soaţe, pentru ca voi să trăiţi în linişte împreună cu ele. Şi El a pus între voi dragoste şi îndurare şi întru aceasta sunt semne pentru un neam [de oameni] care chibzuiesc. Şi printre semnele Lui sunt crearea cerurilor şi a pământului şi deosebirea limbilor voastre şi culorilor voastre. Intru aceasta sunt semne pentru cei care ştiu. Şi printre semnele Lui sunt somnul vostru în timpul nopţii şi în timpul zilei şi căutarea de către voi a harului Său. Intru aceasta sunt semne pentru un neam [de oameni] care aud. Şi printre semnele Lui este [acela] că El vă arată vouă fulgerul, cu teamă [de trăsnet] şi cu nădejde [în ploaie], şi că pogoară apă din cer, cu care învie pământul, după moartea lui. Intru aceasta sunt semne pentru un neam [de oameni] care pricep. Şi printre semnele Lui este [acela] că cerul şi pământul există prin porunca Sa, iar dacă vă va chema pe voi cu o chemare, veţi ieşi voi din pământ. Ai Lui sunt cei din ceruri şi de pre pământ şi toţi Ii sunt Lui supuşi. El este Cel care creează prima oară făpturile şi apoi le face din nou – şi aceasta este şi mai uşor pentru El – şi a Lui este pilda cea mai înaltă din ceruri şi de pre pământ şi El este Atotputernic [şi] Inţelept [Al-‘Aziz, Al-Hakim]. El vă va face vouă pildă din voi înşivă: Aveţi voi dintre cei pe care-i stăpânesc mâinile voastre drepte asociaţi la cele cu care v-am înzestrat pe voi şi sunteţi voi întru aceasta de o seamă cu ei? Vă temeţi de ei aşa cum este teama voastră de voi înşivă? Astfel tâlcuim Noi semnele pentru un neam [de oameni] care pricep. (Ar-Rum 30:20-28)

 

 

________

sursa: rasarit.comSource Link

Views: 0

Conceptul de unicitate – partea I

 

 

Trebuie ştiut de la început că Allah este numele propriu al lui Dumnezeu în limba arabă, cel mai frumos nume al Său şi nu un nume derivat din substantivul comun «ᶝIlah – إِلَه» care însemnă «zeu» format prin articularea acestuia cu articolul arab «ال – āl» astfel încât lui Allah  să i se poată spune « zeul – الإِلَه» cel mai mare dintre alţi zei, sau să se emită judecata eronată că Allah  ar fi un zeu suprem peste ceilalți zei dintr-un panteon politeist arab; însăşi caligrama corectă a lui Allah  formată din următoarele litere ale alfabetului arab:[ ا ل لّ ٰه] contrazice această teorie atât de răspândită în explicaţiile multor analişti şi istorici ostili Islamului.

Mai trebuie ştiut că termenul «religie» comportă în mod necesar reunirea a trei elemente de ordine diferite: o dogmă, o morală, un cult. Primul formează partea intelectuală a religiei, al doilea partea sa socială, în vreme ce al treilea participă în egală măsură la ambele. (apud Rene Guenon).

Etimologia cuvântului «religie» este de provenienţă latină. După Cicero, cuvântul «religie» este format din sufixul «re» care înseamnă «din nou» şi cuvântul «legere» care înseamnă «a citi, a lectura, a culege informaţii din text scris», cu referire la doctrina care compune religia, în sensul ei actual, ea fiind la rândul ei componenta dogmei. După alţi lingvişti, «religie» provine din ataşarea sufixului «re» cuvântului «ligare» care înseamnă «a lega» făcând trimitere la legătura dintre om şi divinitate, cu trimitere la cult, cea de-a doua componentă a religiei, după sensul ei actual.. Alţii dau interpretarea că «religie» provine din latinescul «religiens» care înseamnă «a fi atent, a avea băgare de seamă», care este opusul lui «negligens» care înseamnă «a fi nepăsător, neatent», care va deveni cea de-a treia componentă a religiei, respectiv: morala. Definiţia termenului «religie» a fost făcută prin secolul 14.

Iată, deci, de ce nu se poate clasifica drept religie budismul, hinduismul, taoismul şi alte curente filosofice asemănătoare.

Prin urmare, atunci când vorbim de religie, în adevăratul ei sens, ne referim numai la iudaism, creştinism şi Islam.

Acestea sunt cele trei mari religii ale lumii, iar restul sunt doar doctrine mistice aparţinând unor civilizaţii unitare, formate pe specificul naţional: hinduismul – care este specific tradiţiei indiene, având ca limbă sanscrita şi budismul – specific civilizaţiei chineze, care este o civilizaţie de rasă, şi singura din lume de acest fel.

Mai trebuie ştiut că, citez: „civilizaţia occidentală este o civilizaţie desprinsă din cea orientală, care pe parcursul timpului a fost construită pe mentalitatea grecească transmisă prin intermediul civilizaţiei romane. Grecii au împrumutat totul de la orientali, însă modul cum au expus lucrurile o fac originală, deoarece ei au expus lucrurile limitat, la modul practic, evitând partea spirituală. Orientalii, nu au precum greco-romanii cultul naturii, deoarece natura pentru orientali reprezintă doar lumea aparenţelor. Doctrinele orientale nu au „evoluat” deloc, în sensul în care occidentalii ar înţelege acest lucru. Orice expresie a unei gândiri oarecare este inevitabil imperfectă pentru că limitează şi restrânge ideile, închizându-le într-o formă definită ce nu le poate fi niciodată cu totul adecvată, ideea conţinând întotdeauna mai mult decât expresia sa. Trecerea de la o limbă la alta nu face decât să agraveze imperfecţiunea.”  Rene Guenon

Aceste precizări au fost făcute pentru a înţelege evoluţia omului, în timp şi spaţiu şi că mentalitatea fiecărui individ depinde arealul geografic în care trăieşte, una dintre constantele care îl uneşte fiind credinţa într-o divinitate, variabila fiind modul de percepere a acesteia.

Din punct de vedere mistic omul a fost predispus să creadă în divinitate, iar acest lucru a fost dovedit ştiinţific. In codul genetic al omului se află şi „codul” care îl conduce spre credinţă.

Credinţele religioase, ca parte a naturii umane, se afla adânc întipărite în creierul uman, totul fiind programat genetic încă de la apariţia noastră ca specie, susţin cercetătorii de la Universitatea Yale. „Cele mai clare dovezi se regăsesc în percepţia copiilor asupra vieţii şi a convingerii lor că mintea este separată de corp. O astfel de distincţie este cea care ne permite să credem în supranatural, în zei sau în prieteni imaginari….” „Toți oamenii au aceste convingeri. Ele se afla în circuitele din creierul nostru şi nu dispar niciodată!”- susţine profesorul Paul Bloom, psiholog în cadrul prestigioasei universităţi americane.

Aşadar, Allah  atunci când a creat omul, aşa cum spune Sfântul Qurân, a pus în el şi lumina credinţei. Totul depinde de om, cum foloseşte acest dar, dacă îşi va șlefui inima, astfel încât lumina credinţei din ea să strălucească cum ne spune
capitolul Al-Hadid ( الحديد), versetul 12:

 

…îi vei vedea pe dreptcredincioşi şi pe dreptcredincioase cu lumina alergând pe faţa lor. (Al-Hadid 57:12)

sau să facă precum ipocriţii din capitolul Al-Baqarah (البقرة ), cărora Allah  le-a luat lumina şi rătăcesc în întuneric.

…le-a luat Allah lumina lor şi i-a lăsat în întunecimi şi nu mai zăresc nimic. (Al-Baqarah 2:17)

Profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a făcut o clasificare a oamenilor, după cum ei au credinţă în inimile lor:

„Inimile oamenilor sunt de patru feluri: şlefuite şi strălucitoare precum o lampă care luminează; pecetluite, cu noduri strânse în jurul peceţii; inimi întoarse cu susul în jos şi inimi învăluite. Cât despre inimile şlefuite, ele sunt acelea ale credincioşilor şi lumina lămpii este lumina credinţei. Inimile pecetluite sunt cele ale necredincioşilor. Inimile întoarse cu susul în jos sunt cele ale ipocriţilor incurabili, pentru că ei au primit cunoaştere, o înţeleg, o recunosc ca fiind adevărată, dar o resping. Cât despre cei cu inimi învăluite sunt aceia în ale căror inimi se află şi credinţă şi ipocrizie….”

Source Link

Views: 2