Tag: profetie

Muhammad în copilărie și adolescență

Muhammad în copilărie și adolescență

 

Toate perioadele vieţii Lui, copilăria, tinereţea, maturitatea reprezentau caracteristicile, însuşirile începutului profeţiei, treptele şi scările ei. Aşa se face că, mulţi dintre cei care-L cunoşteau i s-au alăturat imediat ce şi-a proclamat profeţia, crezând în menirea Lui.

Niciodată în viaţa lui nu spusese măcar o minciună. Şi, iată, acest om vorbea despre Allah şi proclama că devenise profet. Oare cum este posibil ca un om care în cele mai mici chestiuni nu minte şi când este vorba de o proble-mă atât de importantă şi sublimă poate să spună un neadevăr?

Acest lucru nu era posibil. Iată că oamenii din vremea aceea aşa gândeau, dar nu chiar toţi, doar cei care se lepădau de îndărătnicie şi invidie în-cepeau să creadă. Desigur că, epoca în care trăia era epoca ignoranţei. Dar acest atribut era dat celor care rămăseseră înafara timpului specific Lui. Căci El niciodată nu trăise vremurile ignoranţei.

Era un om devotat, fidel şi toată lumea aşa Îl considera. Era un om care trezea atâta încredere încât, ipotetic vorbind, să zicem că vă gândiţi să plecaţi undeva şi soţia nu are cu cine să rămână, atunci puteţi, fără să şovăiţi, să mergeţi la Muhammed (s.a.s) şi s-o lăsaţi cu El. Puteţi fi siguri că nu s-ar uita la ea nici măcar ridicându-şi o sprânceană. V-aţi gândit să vă încredinţaţi cuiva avuţia? Fără ezitare mergeţi la Muhammed (s.a.s), omul cel mai sigur şi puteţi să fiţi încredinţaţi că nu veţi fi păgubiţi.

Doriţi să ştiţi tot adevărul în legătură cu o problemă? Alergaţi imediat la El, Privighetoarea Vestită a adevărului, simbolul fidelităţii şi ascultaţi-L, apoi luaţi o hotărâre conform spuselor Lui şi toate sfaturile şi îndemnurile le puteţi folosi ca bază în tot ceea ce faceţi. Pentru că El toată viaţa o dată n-a minţit.

Doriţi un argument, o probă? Iată, urcând pe dealul Ebu Kubeys, El întrea-bă oamenii din jur: “Dacă vă spun că din spatele acestui munte vine o armată asupra voastră, mă veţi crede?” Toată lumea într-un glas: “Da, vom crede. Deoarece niciodată nu te-am auzit spunând o minciună.” Printre cei care spuneau aceste cuvinte se aflau şi duşmanii credinţei, Ebu Leheb şi Ebu Cehil.

 

Toţi îi confirmau simţul de dreptate şi-l considerau de încredere.

Îşi pierduse tatăl atunci când încă era în pântecele mamei, iar la vârsta de cinci-şase ani a rămas şi fără mamă. Bunicul său, Abdülmuttalib îl ia sub protecţia sa, dar la vârsta de opt ani îşi pierde şi bunicul. De parcă soarta îl diferenţia de toţi şi-l pregătea să se lase în voia lui Allah. Toţi cei care puteau să-i în-tidă o mână de ajutor dispăreau şi în lumina unicităţii divine era prevenit că va fi protejat de Cel Drept prin apariţia tainei unicităţii. El, simţind de la început în conştiinţa sa propoziţiile Kelime-i Teuhid (Mărturia credinţei în unicitatea lui Allah) şi Hasbunallah (Allah mi-e de ajuns) şi trebuia să le rostească. De aceea, calea falsă trebuia să rămână cu totul în afara epocii Şi aşa a şi fost…

Numele de “Abdullah”, care avea ca sens ” robul lui Allah” şi de “Amine”, însemnând femeie devotată şi cinstită, erau nume potrivite unui tată şi unei mame, care să-L aducă pe lume. Da, El venea pe lume primtr-o femeie ce genera încredere, siguranţă, care era chezăşia ocrotirii.

Înainte de a primi profeţia, acest om, care era superior celorlalţi, cu o nouă onoare, avea ca tată pe cineva al cărui nume însemna “Robul lui Allah”. Acest lucru nu este o întâmplare, ci o încuviinţare din porunca lui Allah.

 

El a crescut orfan de tată

A crescut fără tată. În viitor îl aştepta o sarcină foarte grea, o misiune foarte mare. Pentru această îndatorire trebuia să se pregătească de pe acum. Trebuia să aibă o asemenea constituţie încât, să facă faţă tuturor greutăţilor, să fie pe treapta cea mai de sus a destinului. Allah L-a ferit de a deveni răsfăţatul bogăţiei şi nici să fie înfricoşat de sărăcie, având grijă să devină un om, care în orice clipă a vieţii sale să-şi păstreze cumpătul şi spiritul dreptăţii, să stea departe atât de excese, cât şi de exagerata cumpătare.

Este foarte important ca un lider să depăşească zilele chinuitoare. El trebuie să ştie ce înseamnă a fi orfan, aşa încât să se dovedească un părinte afectuos al celor din comunitatea sa. Trebuie să fi gustat sărăcia, aşa încât să perceapă starea celor care sunt în administrarea sa. Iată că înalta morală a Me-sagerului lui Allah se hrănea din sâmburele însuşirilor ce se găseau în El: a întinde mâna celor orfani şi săraci, a fi capabil să te îngrijeşti de oameni, iar natura lui umană se hrănea din apa, pământul şi aerul ce-l înconjurau.

Chiar şi atunci când a atins înalte culmi, nu s-a delimitat de starea de la început şi neschimbându-şi modul de viaţă de până atunci, a urmat calea cea dreaptă. Acest lucru denotă o personalitate care nu are egal. De-a lungul vieţii sale nu a mustrat sau dojenit vreun orfan şi n-a lăsat cu mâna goală pe cel care i-a cerut ceva. Pentru că, acest lucru i-a fost poruncit personal de către Cel Drept: “Nu te-a aflat El orfan şi te-a adăpostit? Rătăcitor te-a aflat şi te-a călăuzit? Sărac te-a aflat şi te-a îmbogăţit? Orfanul, tu să nu-l oropseşti! Cerşetorul, tu să nu-l alungi! De harul Domnului tău, necurmat să povesteşti!” (Duha [Lumina zilei], 93/6-11).

Ori de câte ori recit această sura, chiar dacă tatăl meu nu mai este de mult printre noi, mi-aş dori să-mi fie protector şi, ca să nu mă gonească de la uşa lui, i-aş zice: “Iată la uşa ta un orfan! Nu goni acest orfan de pe pragul tău!”

 

Lângă Abdulmuttalib

4Cu mult timp în urmă Abdulmuttalib intuise lumina profeţiei Lui. Zilele petrecute lângă El erau îmbelşugate şi cu voie bună. Îl lua la întâlnirile celor mari, tratându-L cu cinste. În El vedea eliberarea omenirii. În privirile Mesagerului lui Allah era o profunzime, care nu se mai întâlnea în privirile altora. Poate că Luey, de care se spune că ar fi fost un strămoş profet, a vestit venirea unui profet din rândul urmaşilor săi şi Abdülmuttalib, bazându-se pe această vestire, a aflat că Mesagerul lui Allah va deveni profet sau şi-a dat seama. Se poate spune că din această cauză îşi iubea nepotul foarte mult şi-L ocrotea ca pe ochii din cap.

Simţindu-şi sfârşitul, acest mare om a plâns în hohote şi când Abu Talib, apropiindu-se de el, l-a întrebat pentru ce plânge, i-a răspuns: “N-am să mai pot să-l strâng la pieptul meu pe Muhammed al meu, iată de ce plâng.”

Gândiţi-vă că acest om, care în faţa oştirii Ebrehe nu s-a clintit, ai cărui ochi nu s-au umezit în timpul războiului de la Ficar, când s-a luptat cu nenumăra-te triburi, la gândul că se va despărţi de nepotul cel norocos, plângea amar.

Astfel lua sfârşit tutela lui Abdulmuttalib. Spunându-şi testamentul, el a închis ochii acestei lumi. De acum, Abu Talib lua sub protecţia sa acea “Perlă Strălucitoare.”

 

Mutarea lângă Abu Talib

Abu Talib s-a ţinut de cuvânt. Aproape patruzeci de ani l-a susţinut pe Me-sagerul lui Allah, ocrotindu-L. Această binefacere nu a rămas fără răspuns. Cel Drept i-a dăruit copii, aşa cum i-a dăruit şi lui Ali (r.a). Urmaşii fiecărui profet proveneau din neamul său. În timp ce urmaşii Mesagerului lui Allah vor continua prin Măritul Ali. Chiar se emite o idee ce ar aparţine Domnului nostru.

Ali (r.a) reprezenta partea autoritară. El era foarte respectat şi iubit de către toţi. Atributele de sultanul sultanilor, şahul cel viteaz, războinicul, curajosul, alesul, ginerele profetului îi erau destinate ca o recunoaştere a mărinimiei pe care a arătat-o Mesagerului lui Allah.

Influenţa lui Ebu Talib, ca şi a lui Abdulmuttalib, era formală. Cel care într-adevăr era protectorul profetului era Allah. Pe de o parte, Allah înălţa acea distinsă personalitate la rangul de profet, iar pe de altă parte, comunitatea îl aducea în punctul culminant al acceptării. Cu trecerea timpului, se limpezeau semnele profeţiei Lui şi Muhammed (s.a.s), ajungând un om pe care toţi îl cu-noşteau, despre care cu toţii vorbeau, îşi păstra locul măreţ în comunitate.

 

sursa: fgulen.comSource Link

Views: 2

Primii ani de profetie

Primii ani de profetie   Logica şi raţiunea erau, şi încă sunt, cea mai bună dovadă a adevărului afirmației lui Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) când a spus: „Eu sunt Profetul lui Allah.” Nu se susţine prin logică deplină sau prin raţionare corectă ca un om care a dus o viaţă […]

Primii ani de profetie

 

Logica şi raţiunea erau, şi încă sunt, cea mai bună dovadă a adevărului afirmației lui Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) când a spus: „Eu sunt Profetul lui Allah.” Nu se susţine prin logică deplină sau prin raţionare corectă ca un om care a dus o viaţă atât de bună să mintă în ceea ce-L priveşte pe Allah. Primii credincioşi care s-au grăbit să creadă în mesajul său, despre care suntem onoraţi să relatăm prin intermediul paginilor acestei cărţi, au avut o astfel de relaţie cu el după călăuzirea lui Allah, relaţie care constituie cea mai bună dovadă a logicii şi a raţiunii.

 

Îl vedem pe Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) înainte de a primi mesajul şi îl vedem după primirea mesajului. Îl vedem în leagănul său şi îl vedem pe patul de moarte. Dar am văzut vreo contradicţie sau vreo incoerenţă de-a lungul întregii sale vieţi? Niciodată!

 

Să analizăm primii ani ai mesajului său. Aceia au fost anii pentru care cu greu poate fi găsit un echivalent în analele istoriei în privinţa statorniciei, adevărului şi gloriei. Aceia au fost anii care au dezvăluit, mai mult decât oricare alţii, toate trăsăturile învăţătorului şi ale îndrumătorului întregii omeniri. Aceia au fost anii care au deschis cartea luminoasă a vieţii şi a eroismului Profetului (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi, mai mult decât oricare alţi ani, au reprezentat leagănul miracolelor sale.

 

De-a lungul acelor ani Profetul lui Allah (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a fost singur. A lăsat tot ceea ce deţinea în materie de confort, siguranţă şi viaţă stabilă. El s-a apropiat de oameni cu ceea ce nu le era familiar sau, mai degrabă, cu ceea ce ei au detestat. S-a apropiat de ei şi s-a adresat raţiunii lor, ceea ce a reprezentat o sarcină dificilă pentru cel care şi-a direcţionat discursul către minţile oamenilor şi nu către sentimentele lor. Profetul lui Allah, Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), a făcut mai mult decât atât, de vreme ce consecinţa apelului la raţiune poate fi admisă dacă împărtășești convenţii şi aspiraţii comune. Dar când îi chemi către un viitor îndepărtat pe care tu îl percepi, iar ei nu, în care tu trăieşti, iar ei nu, sarcina este una dificilă. Într-adevăr, a te adresa minţii lor şi a distruge esenţa vieţii lor din temelii, deşi procedezi astfel într-o manieră sinceră, onestă şi nu determinat de un anumit scop sau de mândrie, reprezintă un risc care nu poate fi asumat decât de către conducătorii oamenilor drepţi şi de către profeţi.

 

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a fost eroul şi marele maestru al acelei situaţii. Forma de adorare a acelei ere era reprezentată de venerarea idolilor ale căror ritualuri erau practicate ca religie. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu s-a abătut din drumul său în urma niciunei manevre sau intrigi. Drumul neumblat şi dificila povară ar fi constituit scuze bune dacă şi-ar fi folosit mintea pentru a pregăti lumea pentru „monoteism” în loc să o surprindă cu el. Îi era cu putinţă şi era dreptul său de a se pregăti să izoleze comunitatea de idolii a căror adorare a fost o practică transmisă din generaţie în generaţie, vreme de secole. Ar fi putut începe prin a evita pe cât posibil o confruntare directă, ştiind că va atrage toată ura oamenilor săi, şi ar fi putut să îndrepte asupra lor toate armele pe care ei urmau a le aţinti spre el.

 

Totuşi, nu a făcut astfel. Acest lucru ilustrează faptul că el a fost un Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). El a auzit o voce divină în sufletul său spunându-i să se înalţe… şi a făcut astfel, spunându-i să transmită mesajul… şi a făcut astfel, fără a utiliza forţa armelor şi fără a-şi abandona misiunea! I-a înfruntat din prima secundă prin esenţa mesajului său: „O, oameni, eu sunt Profetul lui Allah, pentru ca voi să-L adoraţi şi să nu-I atribuiţi parteneri. Aceşti idoli reprezintă deşertăciune. Ei nu vă fac rău şi nici nu vă aduc beneficii.”

 

Încă de la bun început, el i-a înfruntat prin cuvinte simple şi clare şi de la bun început s-a confruntat cu lupta severă pe care a trebuit să o ducă până la stingerea sa din viaţă.

 

 

sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul Azi

Source Link

Views: 1

Muhammed înainte de profeție

    Călătoria spre Damasc şi călugărul Bahira Cărţile despre viaţa profetului relatează despre prima călătorie a Trimisului lui Allah împreună cu Ebu Talib la vârsta de doisprezece ani. Această călătorie s-a făcut la Damasc. Caravana cu care mergeau a făcut popas într-un loc. Pe Mesagerul lui Allah l-au lăsat să stea de pază, iar […]

 

 

Călătoria spre Damasc şi călugărul Bahira

3083351661_54d92fb541Cărţile despre viaţa profetului relatează despre prima călătorie a Trimisului lui Allah împreună cu Ebu Talib la vârsta de doisprezece ani. Această călătorie s-a făcut la Damasc. Caravana cu care mergeau a făcut popas într-un loc. Pe Mesagerul lui Allah l-au lăsat să stea de pază, iar ceilalţi s-au retrag să se odihnească. Călugărul Bahîra, căruia unii îi zic greşit “Buhayra”, atunci când se uita cum vine caravana, un fapt i-a atras atenţia, şi anume, deasupra caravanei plutea un nor, urmărind-o. Dacă caravana mergea, se deplasa şi norul, iar atunci când caravana stătea, şi norul înceta să se mişte.

Bahîra invită la masă pe cei care veniseră cu caravana. Această atitudine uimeşte pe toată lumea, căci Bahîra nu făcuse acest gest şi cu alţi călători. În a-fară de profet, toţi acceptă invitaţia, însă călugărul nu găseşte printre cei veniţi pe cel pe care-l aştepta. El întreabă dacă cineva a rămas să aibă grijă de caravană. Aflând adevărul, îl cheamă şi pe El, întrebându-l pe Ebu Talib cine este. Acesta îi răspunde: “Este fiul meu”, dar Bahîra nu prea crede deoarece, după constatarea lui, trebuia să fie El. Ştia că tatăl Lui murise înainte de naşterea Lui. Chemându-l deoparte pe Ebu Talib, îi recomandă sa nu mai continue călătoria căci, după pă-rerea lui, evreii erau oameni invidioşi. Ei îşi pot da seama, după fizionomia băiatului, că El este ultimul profet şi, deoarece nu este din rândul lor, pot să-i facă rău. Din această pricină îi spune lui Ebu Talib: “Renunţă la această călăto-rie!” Ebu Talib face aşa precum îi recomandase Bahîra şi, invocând un pretext, se desparte de cei din caravană şi se întoarce la Mecca.

Bahîra spunea adevărul, dar exista o particularitate pe care nu o ştia. Profetul era sub ocrotirea lui Allah (c.c) de la naştere pâna la ultima suflare. Versetul: “O, trimisule! Allah te va ocroti de oameni. Allah nu călăuzeşte un popor de tăgăduitori.” (Maide [Masa], 5/67) redă acest lucru. Da, Stăpânul aşa zicea şi a procedat întocmai…

 

A doua călătorie la Damasc

Muhammed (s.a.s) face a doua călătorie la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. De data aceasta, este trimis de Khadije în fruntea unei caravane, atunci când era asociat cu ea. Şi de data aceasta se întâlneşte cu Bahîra. Acesta îmbătrânise mult. Văzându-l pe Mesagerul lui Allah tare se bucură, căci el aşteptase o asemenea zi şi îi spune: “Tu o să devii profet. Ah, de-aş apuca ziua în care va fi vestită profeţia ta! Să-ţi duc încălţările şi să te slujesc.” El n-a mai apucat acele zile, dar sigur prin această acceptare va dobândi multe lucruri în ziua de apoi.

 

Toată lumea îl aştepta pe El

Numărul celor care îl aşteptau şi îi vesteau sosirea nu se limita la câţiva oameni. Ei erau mulţi. Unul din aceştia era Zeyd b. Amr. Renumitul companion, care făcea parte dintre cei care încă fiind în viaţa aflaseră de la Muhammed (s.a.s) că după moarte vor intra în rai, era tatăl lui Saîd b. Zeyd şi unchiul lui Omar şi făcea parte din neamul hanefiţilor. Această personalitate renunţase la idoli, afirmând că nu sunt de nici un folos. El avea semne şi mărturii când spu-nea: “Eu cunosc o religie care va veni în curând; umbra sa este deasupra cape-telor voastre. Din păcate nu ştiu dacă eu voi mai apuca acele zile!”

Zeyd era impresionat de această veste şi era un om a cărui conştiinţă se trezise, căutând dreptatea. El credea în unicul Allah (c.c) şi se lăsa în voia Lui, dar nu putea să spună “Allah al meu” celui în care credea şi nici nu ştia cum să-şi exprime credinţa.

Amir b. Rebi’a, unul dintre urmaşii însoţitorilor profetului, ne relatează ur-mătoarele: “Am auzit de la Zeyd b. Amr; el aşa zicea: “Eu aştept un profet care va veni, fiind din neamul lui Avraam şi al lui Abdulmuttalib. Nu cred că voi apuca acele zile, dar cred, aprob şi primesc această venire, căci El este un profet drept. Dacă tu vei avea zile şi vei ajunge în preajma Lui, transmite-i şi din partea mea salutări! Acum să-ţi dau unele indicii despre frumuseţea şi măreţia Lui, dar să nu te miri! ” Eu i-am răspuns: “Pofteşte de-mi povesteşte!” El a continuat; “Este de talie mijlocie. Nu este nici prea înalt, nici prea scund. Părul nu-l are drept şi nici creţ. Numele îi este Ahmed. Locul naşterii este Mecca. Ca profet tot aici va fi tri-mis. Mai târziu, poporului său nu îi vor plăcea schimbările aduse şi va fugi din Mecca. Va emigra în Yathrib (Medina) şi religia pe care o va aduce se va propaga de acolo. Nu fi nepăsător faţă de El! Eu am colindat ţinut după ţinut, căutând religia lui Avraam. Toţi învăţaţii evrei şi creştini cu care am stat de vorbă mi-au spus că ceea ce caut eu va veni mai târziu şi mi-au relatat tot ceea ce ţi-am spus mai sus, subliniind faptul că este ultimul profet şi după El nu va mai veni niciunul.”

Amir b. Rabi’a continuă: “A venit ziua în care şi eu am devenit musulman. I-am relatat întocmai Mesagerului lui Allah cele spuse de Zeyd. Când i-am transmis salutările lui, s-a recules şi le-a acceptat apoi a zis: “L-am văzut pe Zeyd cum umbla prin rai, târându-şi poalele.”

Waraqa b. Neufel era un învăţat creştin şi era rudă cu Khadije, soția Profetului. Atunci când Mesagerul lui Allah a început să aibă primele revelaţii, Khadije s-a dus la el şi l-a întrebat care este poziţia lui. Acesta i-a răspuns: “O, Khadije! Este un om de cuvânt. Ceea ce vede sunt lucruri ce trebuiesc văzute la începutul unei profeţii. La El a venit Gabriel. Şi la Moise şi la Iisus tot el a venit. În cel mai scurt timp va deveni profet. Dacă voi ajunge la acele zile, îi voi jura credinţă şi-L voi sprijini.”

Abdullah b. Selam era un învăţat evreu. Să-l ascultăm relatând cum a de-venit musulman: “Atunci când Mesagerul lui Allah a emigrat în Medina, şi eu, ca şi toţi, m-am dus să-L văd. Era înconjurat de mulţi oameni. Când am ajuns, de pe sfintele Lui buze se revărsau următoarele cuvinte: “Salutaţi-i pe cei care vin la voi şi daţi-le de mâncare.” Am fost pătruns de măreţia vorbelor Lui şi de profunzimea expresiei de pe chipul Său. Pe loc mi-am exprimat profesiunea de credinţă şi am devenit musulman. Căci, înfăţişarea Lui nu putea să fie decât a unui profet”.

Abdullah b. Selam (r.a) era o personalitate importantă. Era un descendent al lui İosif. Era un om respectat. Mărturia lui este preamărită în Coran şi este relatată drept argument: “Spune: “Vedeţi că este de la Allah, iar voi nu credeţi! Un martor dintre fiii lui Israel a mărturisit însă că este asemenea cu ceea ce au ei şi că el crede, pe când voi vă îngâmfaţi. Allah nu călăuzeşte poporul nedrept.” (Ahqaf [Ahkâf], 46/10).

Cel care este menţionat în această sura, este Abdullah b. Selâm. Oricât au încercat unii comentatori să demonstreze că acest verset este meccan, pă-rerea că ar fi medinit este mai puternică. Adică, sura Ankâf este meccană, numai acest verset este medinit, şi relatează despre Abdullah b. Selam.

 

 

sursa: fgulen

Source Link

Views: 3