Notice: Function wp_get_inline_script_tag was called incorrectly. Unable to set inline script data. Please see Debugging in WordPress for more information. (This message was added in version 7.0.0.) in /home/farasens/public_html/wp-includes/functions.php on line 6170

Tag: ateu

Lipsa formelor intermediare – 3

 

 

Homo erectus

În categoria Homo erectus intră mai multe descoperiri hominide. Aceste exemplare includ omul de Peking, omul de Java şi primele specimene Homo africane, cum ar fi Turkana Boy. Homo erectus era o persoană mică, cu o capacitate craniană medie de 973 cm3. Aceasta îl plasează în partea de jos a plajei umane moderne, care merge de la 700 la 2.200 cm3, potrivit lui Molnar, Races, Types, and Ethnic Groups (1975). În general, corpurile de Homo erectus sunt descrise ca fiind foarte asemănătoare cu cele ale omului modern, dar având oase mai groase. Craniul lui H. erectus a fost clasificat ca fiind mai primitiv. Sprâncenele groase, fruntea plată şi retrasă, mandibula mai mică şi ieşită în exterior şi dinţii mari sunt consideraţi a fi caracteristici primitive.

Totuşi, şi omul de Neanderthal prezenta aceste caracteristici, dar el este considerat a fi om. Se poate spune că Homo erectus este de fapt o versiune mai mică de Neanderthalian.

Harry Shapiro scrie în cartea sa, Peking Man (George Allen & Unwin Ltd, Londra, pag. 125):

„Când examinăm însă un craniu clasic de Neanderthalian, din care avem astăzi un număr mare, nu putem să nu concluzionăm că structura sa anatomică fundamentală este o versiune mărită şi mai dezvoltată a craniului de Homo erectus. Ca şi la Homo erectus, prezintă o ieşire a occipitalului, sprâncene groase şi o coroană relativ plană… Lăţimea lui cea mai mare este redusă şi se află imediat deasupra urechilor, iar absenţa unei bărbii ieşite în exterior este tipică.”

El afirmă aceste lucruri într-o vreme în care oamenii de Neanderthal încă aveau o reputaţie de brută, dar asta nu schimbă implicaţiile. H. erectus a fost considerat ca fiind puţin mai apropiat de maimuţe decât suntem noi, însă dacă el era o versiune mai mică de Neanderthalian, trăsăturile sale nu ar trebui să fie considerate primitive. De fapt, şi aborigenii din Australia prezintă multe dintre aceste trăsături, însă sunt consideraţi la fel de oameni ca şi europenii.

De asemenea, H. erectus poseda şi el inteligenţa şi tehnologia oamenilor din sălbăticie. De pildă, uneltele de piatră găsite la omul de Pekin arată că acesta tăia copaci, cioplea bâte din lemn şi desfăcea animalele vânate. Omul de Pekin folosea focul. Se pare că, în căutarea verigilor intermediare, Homo erectus a fost prea repede şi eronat clasificat în categoria sub-umană.

În august 2011, revista evoluţionistă National Geographic anunţa descoperirea, tot în Africa, a unei noi fosile, dar nu dintr-o „specie” cunoscută, ci una nouă – Australopithecus sediba! Din nou, o mână de oase şi multă, multă imaginaţie, şi noul „strămoş” este aşezat între Lucy şi Homo erectus. Desigur, evoluţioniştii nu văd nimic neobişnuit în asta. Şi, în timp ce ei se străduiesc să alcătuiască veriga-lipsă, alţi cercetători găsesc originea vieţii ca fiind nu pe pământ, aşa cum spune teoria evoluţiei, ci în spaţiu, adică ceva mai aproape de Adevăr.

Astăzi există pe suprafaţa Pământului multe tipuri de oameni. Scheletul lor este diferit (influenţat de stilul şi mediul de viaţă), forma craniului este diferită, dar toţi sunt oameni. Este posibil ca peste o mie de ani, un craniu actual, cu o formă mai aparte, să fie clasificat ca aparţinând unui strămoş al omului, doar pentru că este diferit de un standard ales în mod arbitrar de evoluţionişti.

161_homo_erectusDin dorinţa de a produce cu orice preţ o „verigă lipsă”, unii evoluţionişti au recurs chiar la măsluirea unor fosile pe care le-au prezentat ca dovezi ale evoluţiei. Au existat astfel cazuri celebre ale unor fosile de „strămoşi ai omului” despre care s-a dovedit ulterior fie că erau simpli oameni, maimuţe sau porci. Aşa au fost cazurile „omului de Pitdown” (în fapt, o combinaţie artificială între un craniu uman şi un maxilar de maimuţă) şi „omului de Nebraska” (construit pe baza unui dinte de porc).

Pornind de la foarte puţine şi foarte interpretabile fosile, artiştii evoluţionişti s-au grăbit să picteze imagini ale „strămoşilor” noştri – creaturi cu figuri umanoide, dar cu corp asemănător cu al maimuţelor. Asemenea reprezentări, rod al imaginaţiei, pot fi văzute în manualele şcolare şi muzee de ştiinţe naturale. Imaginile sunt foarte detaliate (pe baza a câtorva oase găsite) şi au puterea să treacă drept dovezi. Din Lucy s-a găsit aproximativ 40% din schelet, însă muzeele de ştiinţe naturale expun cópii complete ale lui Lucy, din cap până în picioare.

Tot rod al imaginaţiei este şi arborele evoluţionist care ne prezintă animale fantastice care ar fi evoluat către speciile existente astăzi. De ce i-ar creşte unui peşte picioare? S-a plictisit de mediul acvatic şi s-a decis să viziteze uscatul? Atât timp cât peşti au existat şi continuă să existe, teoria evoluţiei reptilelor din peşti este un basm.

După ce au găsit doar câteva fosile pe care le-au prezentat ca verigi intermediare, evoluţioniştii au înţeles că nu pot dovedi cu o mână de fosile evoluţia tuturor speciilor. Aşa că aflăm, cel puţin din Encyclopedia Britannica, că astăzi nu se mai caută fosile, DAR că teoria evoluţionistă este deja demonstrată! Cum? Prin studii şi constatări în domeniul geneticii, biochimiei, biologiei… Pentru orice minte nemotivată religios sau anti-religios, concluziile empirice trase din aceste domenii nu pot ţine loc de răspunsuri la întrebarea fundamentală „Unde sunt formele intermediare, moarte şi vii?”

Dată fiind lipsa acestor dovezi elementare care să fundamenteze scenariul evoluţionist, suntem mai îndreptăţiţi să credem că acele fosile, puţine la număr şi aflate la mare distanţă de alte specii, au aparţinut fie unor specii existente (Lucy era o maimuţă), fie unor specii dispărute azi.

Problema lipsei formelor intermediare nu se limitează doar la fosilele din straturile geologice. Se pune întrebarea: evoluţia continuă şi astăzi sau s-a oprit?

Dacă ea continuă, unde sunt formele intermediare vii? De ce nu trăiesc şi astăzi specii intermediare? Ce vedem în natură: specii bine definite şi situate la mare distanţă unele de altele. Este raţional să credem că această distanţă a existat dintotdeauna între ele – nu a existat nici o evoluţie.

Revenind la ideea de selecţie naturală, deşi este cert că modificarea condiţiilor de mediu poate forţa vieţuitoarele să se adapteze, nu trebuie să confundăm adaptarea cu evoluţia. Unele animale se pot adapta, în anumite limite, dar ele rămân în cadrul speciei lor. Dacă condiţiile de mediu le cer o adaptare peste posibilităţile lor, acele animale dispar, nu evoluează în altceva, aşa cum a fost cazul dinozaurilor.

Dacă un african se mută să trăiască la Polul Nord, probabil în timp culoarea pielii lui se va schimba într-o anumită măsură, dar el tot om va rămâne. Se va adapta, dar nu va evolua în altceva.

Source Link

Views: 3

Fosilele index și teoria uniformității – 3

 

 

William_Smith_(geologist)Contemporan cu Cuvier a trait un obscur geodez din Anglia numit William Smith, poreclit de prietenii sai Smith “Strate”. Ambii s-au nascut in acelasi an, 1769, care a fost si anul de nastere al lui Wellington, Napoleon, Humboldt si o serie de alte personalitati. Umbland prin tinuturile de la tara, el prezentase o metoda usoara de a identifica si urmari rocile de la un afloriment la altul, cu ajutorul fosilelor pe care le contineau. El a fost atat de lipsit de cultura generala, incat probabil nici nu a auzit de marele Cuvier, iar celalalt, fara indoială, nu a auzit niciodata de geodezul englez.

Smith nu era preocupat de speculatiile geologice ale vremii sale si nu cunostea destula mineralogie pentru a identifica rocile prin mineralele lor index, dupa schema lui Werner, care era in voga pe atunci. Dar regula lui stangace cu privire la ceea ce numim acum fosile index dadea un rezultat satisfacator si, intrucat avea nevoie de harti pentru munca lui pe teren, a inceput sa le faca pentru partea centrala a Angliei, bazandu-se pe cunoasterea pe care o avea despre fosile. Cand a observat ca prietenii lui erau interesati sa aiba astfel de harţi, le-a dezvoltat pentru a include toata Anglia.

Timp de mai multe secole, englezii au fost mult interesati de minerale si de minerit, dar in vremea despre care se vorbeste aici, epoca lui Napoleon, oamenii lor de stiinta erau inca impiedicati de patriotism să adopte repede teoriile cu privire la fosile care porneau din Franta. Totusi, cand aceleasi idei au fost sustinute de unul de-al lor, n-au mai intarziat sa le adopte si, inainte de a muri, Smith s-a vazut aclamat ca “parintele geologiei engleze”.

Tranzitia de la mineralele index la fosilele index a fost lenta. Deoarece teoria foilor de ceapa era comuna ambelor sisteme, fundalul intelectual in ambele cazuri era acelasi, si cele doua metode de a identifica si clarifica depozitele stratificate au fost folosite simultan timp de o jumatate de secol. Continutul mineral, culoarea si alte metode de identificare de bun simt sunt, desigur, inca intrebuintate pe o scara locala in toate partile lumii, insa nu sunt de nici un posibil folos dincolo de un ocean, sau chiar in cele doua parti ale unui lant muntos.

Totusi, oamenii au considerat ca pot sa clasifice rocile intregii lumi cu ajutorul fosilelor pe care le contin. Aceasta este mai departe aceeasi teorie a foilor de ceapa, desi cu referire la fosile in loc de minerale, si cuprinde in sine aceleasi pretentii de cunoastere supranaturala a trecutului, cand numai cateva forme specifice de viata predominau pe intreaga fata a globului pentru a fi urmate de o alta era, cand o noua grupa de plante si animale au fost universale. Aceasta este o metoda ipotetica sau de conjunctura, fara nici o asemanare cu stiintele inductive, ca astronomia, fizica si chimia.

Cititorul trebuie sa tina minte ca aceasta teorie geologica a multor catastrofe mondiale succesive era in realitate o contrafacere a schemei creatiunii, pretinzand ca arata prin asa-zise realitati stiintifice diferitele stadii prin care globul a fost pregatit ca locuinta pentru neamul omenesc. Aranjamentul diferitelor feluri de fosile in serii succesive, mai intai o era a nevertebratelor, apoi o era a pestilor, apoi una a reptilelor, urmata de o era a mamiferelor si, in cele din urma, era actuala sau a omului, a fost fara incetare prezentat ca fiind o expansiune a zilelor succesive ale creatiunii.

Source Link

Views: 4

Fosilele index si teoria uniformitatii – 1

 

 

Nu va fi necesar sa urmarim lista scriitorilor care au sustinut geologia potopului. Cativa sustinatori tarzii au continuat pana la anul 1830, cand Sir Charles Lyell a inceput sa publice conceptii si teorii ca acelea care sunt sustinute acum, ca procesele actuale din natura au existat intotdeauna in trecut. Aceasta se numeste teoria uniformitatii si neaga realitatea unui potop universal. Asa cum se poate presupune, nu se poate trasa o linie precisa intre sfarsitul credintei in geologia potopului si inceputul conceptiei moderne, sau evolutioniste. Cele doua se suprapun pentru un timp de aproape un secol. Dar acum va fi necesar sa retrasam oarecum istoria si sa culegem inceputurile teoriilor anti-teologice, care astazi sunt sustinute atat de universal in toata lumea civilizata.

Larg raspandita miscare sceptica care a precedat Revolutia franceza, cunoscuta sub numele de iluminism, avea numai slabe fundamente in stiinta naturala si nici o baza in geologie, deoarece geologia ca stiinta nu exista pe atunci. Dar cativa popularizatori ai stiintelor in curs de dezvoltare, care se ocupau de plante si animale, cum ar fi Buffon, care facea speculatii si cu privire la fosile, aveau, fara indoiala, o oarecare influenta.

Gottlob_Werner-Denkmal_Freiberg_4Primul nume pe care trebuie sa-l luam in considerare este acela al lui A.G. Werner (1749-1815), un profesor de la o scoala a minelor din Freiberg, Germania. El a detinut postul acesta vreme de peste patruzeci de ani si a exercitat o puternica influenta asupra stiintei mineralogiei si geologiei in curs de dezvoltare, probabil mai mult decat toti contemporanii lui pusi laolalta. El n-a vizitat nici o alta tara in afara de vecinatatea lui ingusta, iar schema lui cu privire la roci pentru tot restul lumii s-a bazat pe ceea ce a gasit acolo, si, dupa cum se exprima Whewell “chiar si din acel camp restrans a adunat prea in graba”. Dar el a fost un profesor cat se poate de entuziast, cu tot dogmatismul unui profet inspirat. Chiar s-a spus ca oamenii de varsta mijlocie din Anglia, din America si din alte tari au invatat limba germana pentru ca intr-o buna zi sa poata migra la Freiberg, ca sa-l asculte pe apostolul noii stiinte a rocilor.

El ignora fosilele si isi intemeia teoriile numai pe ceea ce pretindea el ca este ordinea in care se gasesc diferitele formatiuni de roci. El sustinea ca pamantul a fost candva acoperit de un ocean universal si ca apa continuse in solutie toate materialele care acum intra in componenta rocilor. Aceste minerale s-ar fi precipitat unul dupa altul, avand drept rezultat faptul ca toate felurile mai timpurii erau pretutindeni de jur imprejurul globului, incercuindu-l ca foile unei cepe sau ale anghinarei, de unde si schema lui si-a luat de atunci denumirea de teoria foilor de ceapa. Nu va fi necesar sa dam detalii cu privire la ordinea in care s-au depozitat diferitele minerale sau suite de roci. Dar dupa cum ne spune Sir A. Gekie, el si entuziastii lui adepti “erau tot atat de siguri cu privire la originea si ordinea rocilor ca si cum ar fi fost prezenti la formarea crustei pamantului.”

Intrucat straturile de minerale invelitoare ale lui Werner erau toate concentrice, succesiunea lor trebuie sa arate o cronologie absolut adevarata, si atunci, chiar si mici portiuni vor prezenta date vrednice de incredere si vor putea fi tratate ca minerale index, pentru a dovedi varsta nu numai a lor, dar si a fiecarei formatiuni de roca cu care se aratau a fi intr-o legatura naturala. Astfel, se va vedea ce loc insemnat ocupau mineralele index in aceasta teorie a foilor de ceapa.

Intre timp, un sistem foarte deosebit de geologie se dezvolta sub influenta lui James Hutton (1726-1797) din Scotia, care scotea in evidenta importanta geologica a caldurii interne a pamantului si a actiunii vulcanice, staruind de asemenea si asupra actiunii lente a eroziunii care macina tinuturile si forma roci noi din depozitele formate prin apa in miscare.

Din cauza locului proeminent pe care caldura subterana o detinea in sistemul acesta, adeptii lui Hutton au fost numiti plutonisti sau vulcanisti, facandu-se aluzie la vechea mitologie greaca, in contrast cu discipolii lui Werner, care au fost numiti neptunisti. Timp de peste o generatie s-a dat o batalie strasnica intre aceste doua scoli rivale de geologie, pana ce sistemul prezent, asa cum a fost initiat de Sir Charles Lyell le-a inlaturat pe amandoua, desi era aproape o continuare a vederilor lui Hutton, la care se adauga anumite teorii despre fosile, care vor fi imediat explicate.

Amestecarea teoriilor stiintifice da adesea surprize pe masura ce le urmarim in istorie. Este aproximativ la fel cu amestecurile de substante chimice. Hidrogenul este un gaz foarte inflamabil, iar oxigenul este sustinatorul principal al arderii. Dar cand le unim pe cale chimică, obtinem un lichid, apa, care este agentul principal pe care il folosim la stingerea focului. Sau, daca amestecam sulf, carbune mangal si salpetru, toate acestea fiind solide, obtinem un gaz, si daca nu suntem atenti, s-ar putea chiar sa nu scapam de acolo cu viata.

Adesea pare sa fie la fel in istorie. Teoriile lui Hutton si Werner erau amandoua nelegiuite, sau cel putin nu erau religioase, deoarece se ocupau cu evenimente din istoria pamantului, despre care se presupunea ca au avut loc cu multa vreme inainte de crearea omului si se considera ca nu aveau decat o vaga legatura sau nici o legatura cu religia.

 

– finalul părții întâi –

Source Link

Views: 3