Dr. Laurence B. Brown
Ca nou musulman, am meditat asupra acestei probleme a dezacordului savanților, cuprins de o anumită confuzie. Pentru aproximativ doi ani m-am luptat cu această problemă până în ziua în care am întâlnit un frate marocan pe străzile din Cambridge, Marea Britanie, în timp ce mă îndreptam către rugăciunea congregaţională de vineri (salat al-jumu’ah). Am început să discutăm despre acest subiect, după care el a arătat cu degetul spre o clădire şi a spus: „Vezi acea clădire? Ei bine, eu sunt inginer de structură. Şi pot să îţi spun că toate clădirile sunt concepute să aibă un anumit grad de flexibilitate. Aceasta este necesar pentru ca toate clădirile să poată fi capabile să se adapteze după vânt sau după cutremure, chiar şi în condiţii de schimbare a temperaturii. Dacă o clădire este prea rigidă, va deveni fragilă şi la cea mai mică presiune va suferi fisuri, se va produce dezmembrarea structurii şi prăbuşirea în cele din urmă. Acelaşi lucru se aplică şi în cazul religiei. Trebuie să existe flexibilitate într-o religie, iar în Islam acea flexibilitate poate fi găsită în neconcordanţele dintre învăţaţi”.
În mare parte, fratele m-a ajutat să încep să înţeleg înţelepciunea divină din spatele problemei. Cu timpul, am ajuns să înţeleg câteva chestiuni, prima fiind aceea că învăţaţii Islamului sunt de acord cu privire la toate chestiunile importante – contrazicându-se doar asupra chestiunilor mici, legate de detalii. Spre exemplu, învăţaţii sunt de acord asupra obligativităţii a cinci rugăciuni zilnice şi asupra condiţiilor rugăciunii, cum ar fi ritualul de purificare a persoanei, locul şi vestimentaţia, asupra celor mai multe dintre părţile integrale ale rugăciunii şi a condiţiilor care validează şi invalidează rugăciunea etc. Neconcordanţele dintre învăţaţi apar în privinţa unor mici probleme adiacente, de exemplu, cum ar trebui să-şi ţină musumanii mâinile în timp ce stau în picioare în timpul rugăciunii, cum ar trebui să îşi ridice degetul în timp ce stau jos, dacă Bismillah (primul verset din Al-Fatiha, cel mai adesea tradus astfel: „În numele lui Dumnezeu cel Milostiv, Îndurător”) ar trebui pronunţat în gând sau cu voce tare etc. Aceste diferenţe de opinie trebuie să fie acceptate şi tolerate, dat fiind faptul că marii învăţaţi din trecut nu au ajuns la un consens asupra lor, în pofida unui nivel de cunoştinţe şi de înţelepciune care îl eclipsează pe cel al învăţaţilor din prezent.
În timp ce este adevărat că anumite probleme au parte de mai multă analiză, ideea este că principalul impuls al cunoaşterii legii islamice (fiqh) are legătură cu reglementările legale asupra noilor chestiuni aduse în discuţie de către schimbările sociale, politice şi tehnologice. Încercările de a rectifica neconcordanţe vechi de o mie de ani sunt puţine şi în mod tipic demonstrează zădărnicia şi frustrarea. În continuare, asemenea eforturi împart musulmanii în două tabere separate, cu diferenţe neînsemnate una faţă de cealaltă şi, în general, privind probleme lipsite de importanţă. Iar musulmanii nu au nevoie de mai multe motive de divizare.
Este trist faptul că musulmanii îşi concentrează adesea atenţia mai mult asupra câtorva detalii minuscule, în privinţa cărora există diferenţe, decât asupra vastului fundament al religiei asupra căruia sunt de acord – cu alte cuvinte, chestiunile cu adevărat importante ale vieţii şi ale religiei. Este un adevăr deranjant faptul că în perioade în care musulmanii sunt înfometaţi, violaţi, torturaţi şi / sau supuşi sclaviei în diverse locuri ale lumii, musulmanii din America sau din Marea Britanie se ceartă cu privire la felul în care ar trebui să se alinieze pentru rugăciune: după vârful degetelor de la picioare, după glezne sau după călcâie.
Poate că această concentrare asupra chestiunilor minore este doar o parte din caracterul năzuros al naturii umane, dar, din nou, poate că este o unealtă a lui Șeitan (Satan) pentru a-i distrage pe musulmani de la problemele mai importante ale vieţii lor şi ale religiei. În orice caz, efectul este distructiv şi, pentru adevăratul convertit, deranjant. Pe de o parte, convertitul îmbrăţişează Islamul căutând o lume a păcii spirituale prin intermediul siguranţei religioase, pe de altă parte, convertitul îi găseşte pe musulmani certându-se şi uneori chiar luptându-se din cauza micilor diferenţe care ar trebui, cel mai bine, să fie tolerate şi lăsate deoparte, iar ei să se bucure de solidaritatea credinţei adevărate.
Acestea fiind spuse, în mod natural, o persoană presupune că există doar un singur răspuns corect la fiecare întrebare, iar dorinţa de a rectifica orice diferenţe într-adevăr există. Uneori aceasta este posibilă, iar alteori nu, dar în 100% din cazuri, pur şi simplu nu este necesar, dat fiind faptul că punctele esenţiale ale religiei islamice sunt clare şi acceptate în mod general de către învăţaţii sunniţi, iar neînţelegerile asupra elementelor subsidiare sunt cu uşurinţă scuzate în bazele învăţăturii islamice conform căreia acţiunile sunt judecate în raport cu intenţia (într-un hadis autentic ni se relatează că Profetul a spus: „Acţiunile sunt conform intenţiei şi fiecare persoană va primi ceea ce a intenţionat.” (Bukhari, Muslim), în combinaţie cu relativa neînsemnătate a unor astfel de diferenţe.
Ideea este aceea că procesul de rezolvare a problemelor islamice nu este încununat mereu de corectitudinea sau uniformitatea judecăţii, iar aceasta este bine. Nimeni nu este perfect şi până şi învăţaţii pot avea diferenţe de opinie şi pot chiar greşi uneori. Greşeli pot fi făcute, dar în religia islamică se ia în considerare calificarea persoanei care comite greşala. Greşelile făcute de către învăţaţi pot fi iertate de către Allah cel Milostiv, în timp ce greşelile referitoare la judecățile juridice realizate de către oamenii obișnuiți sunt pedepsite. De aceea întrebarea nu se limitează la faptul că o anumită judecată legală este corectă sau greşită, ci implică de asemenea ideea că procesul de emitere a judecăţii este corect. Învăţaţii sunt obligaţi de darul lor privind cunoaşterea să emită judecăţi potrivit nivelului lor de cunoaştere, iar toţi ceilalţi sunt obligaţi să-i urmeze. Mai târziu pot fi condamnați dacă emit judecăţi nepotrivite pentru nivelul lor de practică şi de cunoştinţe.
Cele de mai sus nu implică faptul că o persoană nu poate sau nu trebuie să pretindă dovezi în susţinerea oricărei judecăţi a învăţaţilor. Nu… Asemenea solicitări sunt de obicei bine primite, câtă vreme elevul întreabă în procesul de căutare a cunoaşterii şi nu într-o încercare de a provoca sau de a dezaproba învăţatul – o asemenea atitudine rebarbativă poate fi acceptată de la alţii care au o pregătire scolastică similară, dar este privită în general ca nepotrivită sau lipsită de respect din partea unui elev. Aşadar punerea la îndoială a autorităţii este acceptată dacă este realizată umil, cu bune maniere, deoarece, după cum s-a afirmat mai sus, acţiunile sunt judecate în raport cu intenţiile.
Prin trecerea timpului şi sporirea cunoașterii, noul musulman de obicei ajunge să aprecieze standardele extraordinar de stricte ale scolasticii islamice care se dovedesc a fi descurajatoare pentru cei formaţi într-o instituţie educaţională cu standarde academice relativ blânde, specifice învăţăturii vestice. Odată ce un convertit sau un student la facultatea de religie ajunge să recunoască marea diferenţă dintre învăţaţi în Islam, nevoia de a se supune cunoaşterii superioare a învăţaţilor devine evidentă. Mai mult decât atât, pacea, siguranţa şi uşurinţa adoptării unei asemenea practici nu este străină unui convertit, de aceea mulţi se străduiesc să retrăiască sentimentul de pace care însoţeşte iniţial convertirea la Islam. Bucuria de a trăi în religia adevărului, siguranţa generată de cunoaşterea învăţăturii savanţilor şi uşurinţa răspândirii religiei bazată pe învăţătura acestora sunt deja evidente tuturor celor care au îmbrăţişat o asemenea cale. Astfel, învăţaţii poartă responsabilitatea propriilor decizii, elevii şi laicii poartă responsabilitatea aderării la învăţăturile savanţilor şi toată lumea merge acasă fericită, împlinită şi uşurată graţie corectitudinii procedurale.
Pe de altă parte, cei înclinaţi să încerce reinventarea roţii cunoaşterii se găsesc de obicei în situaţia de a fi în dezacord, pacea alegerii căii corecte şi sigure fiind întreruptă de efortul zadarnic de a redefini legea islamică din perspectiva învăţăturilor imature şi neautorizate.
Dar dacă este făcută o greşală? Această întrebare bântuie inima şi mintea credinciosului, dat fiind faptul că adevăraţii credincioşi se confruntă în mod frecvent cu probleme de importanţă minoră în zelul lor de a-și perfecționa credinţa şi adorarea. Ideea este aceasta: dacă toată lumea ar face ceea ce ar trebui să facă, atunci nimeni nu ar fi tras la răspundere. Islamul ne învaţă că Allah îi oferă unui învăţat recompensa unei fapte bune pentru hotărârea lui de a da un verdict şi recompensa unei alte fapte bune pentru că a acţionat corect. Prin urmare învăţaţii sunt răsplătiţi de două ori, dacă au dat o judecată corectă, şi o singură dată, dacă au greșit, pentru simplul fapt că şi-au îndeplinit responsabilitatea de a transmite cunoaşterea care le-a fost încredinţată.
A fi rigid şi a nu face compromisuri poate fi un lucru bun când vine vorba despre chestiuni legate de aqiydah (credinţă), unde există foarte puţin loc (sau deloc) pentru varietate, dar diferenţele scolastice din fiqh au fost recunoscute, tolerate şi respectate încă din vremea primilor învăţaţi. Acei musulmani care nu respectă aceste diferenţe luptă împotriva unei existenţe de mai mult de o mie de ani de coexistenţă scolastică, în ciuda diferenţelor de cunoaştere în ce privește legea islamică (fiqh), care sfidează rezoluţia. Astfel de musulmani sunt de obicei doritori să producă tulburări, gălăgioşi, intoleranţi, rigizi, intransigenţi; ei sunt adesea găsiţi în centrul oricărei dispute, exprimând cea mai puternică dintre opinii cu cea mai stridentă voce, manifestând cele mai puţine cunoştinţe şi având cele mai deficitare maniere. Din nefericire, ei sunt atât de des întâlniţi în lume, încât îşi exercită prezenţa în fiecare moschee din lumea vestică. Astfel de indivizi trebuie trataţi cu prudenţă, sfătuiţi şi, mai departe, dacă este cazul, evitaţi. Câteodată se calmează şi se îmblânzesc cu timpul, câteodată nu. Este o luptă obositoare care este frecvent frustrantă şi deseori pierdută. Dar poate că astfel de indivizi vor asculta cel mai bun sfat, dat fiind faptul că în Sfântul Coran se spune că cinstitul slujitor, Luqman, îşi sfătuia fiul astfel:
O, fiul meu! Împlineşte rugăciunea (as-salat), porunceşte fapta bună, opreşte-te de la ceea ce este urât şi rabdă ceea ce vine asupra ta, căci aceasta este dintre lucrurile hotărâte [de Allah]! Nu te întoarce de la oameni şi nu păşi pe pământ cu semeţie, căci Allah nu-l iubeşte pe cel trufaş şi mândru! Fii cumpătat în mersul tău şi scoboară glasul tău, căci cel mai urât dintre toate este glasul măgarului! (Luqman 31:17-19).
Mai mult decât atât, una dintre zbaterile convertitului este aceea de a menţine un simţ al păcii interioare, ceea ce poate fi dificil când opiniile contradictorii te distrag de la învăţarea chestiunilor esenţiale ale credinţei şi ale practicii. În orice caz, aş putea spune că Islamul este religia drumului de mijloc şi, atunci când o persoană caută cu sinceritate acea cale de mijloc, ea va putea fi găsită aproape de fiecare dată. Calea de mijloc este una a moderaţiei, cea pe care generaţiile anterioare au desemnat-o prin expresia aurea mediocritas. Pentru că are legătură cu această practică a Islamului, poate fi greu de găsit un proverb occidental mai potrivit. Musulmanii convertiţi ar trebui să caute să trăiască conform acestei căi de mijloc a Islamului. I-aş sfătui pur şi simplu să-i caute pe musulmanii modeşti şi tăcuţi care par a-şi practica religia, evitând discret membrii gălăgioşi, perturbatori ai comunităţii musulmane. O persoană nu poate persevera în greşală, amintindu-şi vorbele din Desiderata:
„Mergi liniştit prin zgomot şi agitaţie
și aminteşte-ţi ce pace ar putea fi în linişte.
Pe cât posibil, fără a capitula,
fii în termeni amiabili cu toată lumea.
Spune-ţi adevărul liniştit şi clar
și ascultă-i pe alţii, chiar şi pe cei monotoni şi ignoranţi;
și ei au povestea lor.
Evită persoanele gălăgioase şi agresive;
ele sunt iritante pentru suflet…”
Învăţaţii, pe de altă parte, hrănesc şi încălzesc sufletul. Ei pot fi găsiţi în cercurile de cunoaştere, bune maniere şi bunăvoinţă. Pacea şi siguranţa pot fi găsite în compania şi învăţăturile lor.
Sursa: Mărturia adevărată, autor Dr. Laurence B. Brown
Source Link
Views: 1