Perspectivă asupră sclaviei – 2

    Spre deosebire de alte civilizații, Islamul presupune ca sclavii să fie tratați în lumina frăției universale. Profetul (s.a.a.w.s) a spus: “Servitorii și sclavii voștri vă sunt precum frați (sau surori). Cei care dețin sclavi ar trebui să împartă cu ei din ceea ce ei mănânca și cu ceea ce ei se îmbracă și […]

 

 

Spre deosebire de alte civilizații, Islamul presupune ca sclavii să fie tratați în lumina frăției universale. Profetul (s.a.a.w.s) a spus: “Servitorii și sclavii voștri vă sunt precum frați (sau surori). Cei care dețin sclavi ar trebui să împartă cu ei din ceea ce ei mănânca și cu ceea ce ei se îmbracă și nu trebuie să îi împovăreze cu mai mult decât pot duce. Dacă totuși este necesar să îi supui la muncă foarte grea, ajută-i.”[6] El a mai spus: “Nici unul dintre voi nu ar trebui să rostească “Acesta este sclavul meu” sau ” Aceasta este sclava mea” atunci când vor să îi prezinte cuiva, ci ar trebui să îi numească “”fiică sau fiu””.[7]

Din aceste motive au călătorit de la Medina spre Ierusalim pentru a pune stăpânire pe Masjid al- Aqsa pe o cămila, cu rândul, Umar și sclavul lui. În timpul în care a fost calif, Uthman a consimțit să fie tras de ureche în public de către sclavul lui, deoarece el făcuse același lucru. Companionul Abu Dharr a aplicat mot-a-mot hadis-ul atunci când i-a oferit sclavului său jumate din costumul lui, iar cealaltă jumate a purtat-o el. Acești musulmani, ca mulți alții, au arătat generațiilor de musulmani de-a lungul timpului cum să se comporte cu sclavii, ființe umane ce merită același respect, demnitate și lege.

Stăpânul sclavilor avea de asemenea un astfel de comportament pozitiv, constructiv. Sclavii și-au păstrat demnitatea umană și morală având de asemenea și un loc în familia stăpânului lor. Atunci când li s-a oferit libertate, mulți dintre ei nu au vrut să își părăsească stăpânii. Începând cu Zayd ibn Harith[8], acest tip de comportament a fost des întâlnit; deși Profetul (s.a.a.w.s) i-a oferit libertate lui Zayd ibn Harith, acesta a ales să îi rămână alături. Stăpânii și sclavii acestora se priveau ca frați și surori deoarece erau capabili să înțeleagă că diferențele dintre oameni nu sunt permanente. De aceea, disprețul și ura nu erau acceptate în acele vremuri.

În plus, existau principii ce funcționau pe bază de legi (religioase): Oricine omoară un sclav, va fi omorât; oricine întemnițează și înfometează un sclav, va păți la fel.[9] În afara regulilor care pretindeau ca sclavii să fie tratați corespunzător, aceștia au avut și dreptul legal de a câștiga bani, de a deține proprietăți, de a-și păstra religia și de a avea o familie și o viață însoțită de drepturi și obligații. Odată cu demnitatea și cu siguranța materială obținută în Islam, ei se mai bucurau și de libertate.

Libertatea umană este primită de la Dumnezeu, deci este condiția normală ce ar trebui să o dețină orice persoană și una dintre cele mai mai virtuți este aceea de a reda această condiție cuiva. A elibera jumătate din corpul unui sclav înseamnă a-ți elibera jumătate de corp din mânia lui Dumnezeu, dar și dacă eliberezi corpul unui sclav, întregul tău corp își va găsi salvarea. Este un motiv plauzibil acela de a începe război pentru a lupta pentru persoanele aflate în sclavie. Musulmanii au fost încurajați să facă angajamente cu sclavii lor ca aceștia, de obicei după moartea stăpânului lor, să fie eliberați. Emanciparea necondiționată era văzută ca fiind fapta cea mai meritoasă înViața de Apoi; datorită acestui lucru uneori mulți musulmani cumpărau și eliberau sclavi.

Eliberarea unui sclav era de asemenea și un mod legal din punct de vedere religios de a-ți repara anumite păcate sau greșeli făcute în îndeplinirea obligațiilor religioase, precum încălcarea unui jurământ sau a postului- o faptă bună acoperea greșeala morală. Coranul spune: Dacă o persoană omoară accidental un musulman, trebuie să elibereze un sclav și să plătească familiei înmormântarea (4:92). O moarte afectează atât societatea cât și familia victimei. Acei bani reprezintă o compensație parțială adusă familiei celui decedat, iar eliberarea unui sclav este precum o factură plătită societății- aceasta câștigă un om liber. A elibera pe cineva în schimbul celui decedat reprezenta a readuce la viață acea persoană.

Bogăția personală dar și cea publică era folosită pentru a efectua eliberări de sclavi, o metodă folosită și de Profet (s.a.a.w.s) dar și de Abu Bakr. Mai târziu, în timpul lui Umar ibn Abd al-Aziz zakat-ul public era cel folosit în aceste scopuri.
O posibilă întrebare ar fi aceasta: Islamul privește sclavia ca un rău adus societății, în ciuda faptul că sclavii au fost întotdeauna tratați foarte bine și dețineau drepturi. Deci, de ce ea nu a fost interzisă, așa cum s-a întâmplat cu alcoolul, interesele ascunse, jocurile de noroc sau prostituția? De ce a fost acceptată de către Profet (s.a.a.w.s) ?

Până a fi privită ca un comerț european, sclavia era un produs secundar al războiului, deoarece de obicei biruitorii îi însclăveau pe supraviețuitori. În primii ani ai islamului, nu exista nici un sistem bine pus la punct în ceea ce privea schimburile de prizonieri de război, așa că aceștia erau ori executați, ori băgați la pușcărie, ori li se permitea să plece acasă, însă mai erau și distribuiți printre musulmani pentru a stârni război printre ei.

Prima opțiune-executarea lor- era o opțiune ce necesita multă violență. A doua era practicabilă doar pentru puțini dintre aceștia și pe o anumită perioadă de timp (dacă existau resurse îndeajuns pentru aceștia). Această opțiune era folosită deoarece se aștepta ca în schimbul sclavilor, să se primească răscumpărări în bani. Mulți dintre mecanii ce aparțineau musulmanilor erau atât de satisfăcuți de modul în care erau tratați încât ei au devenit musulmani și pe deasupra au schimbat și taberele. A treia opțiune era o dovadă de imprudență în timpul războaielor, iar a patra opțiune era cea mai des folosită. Islamul a instituit legi și norme umane, printre care și reabilitarea prizonierilor de război.

Perspectivă asupră sclaviei - 1

Perspectivă asupră sclaviei – 1

În timpul în care au trăit printre musulmani, sclavii au putut observa adevărul islamului pus în practică. Mulți sclavi erau copleșiți de bunătatea cu care erau tratați, să nu mai menționăm liberul lor acces la multe dintre drepturile legale de care se bucurau musulmanii, și nu în ultimul rând de fericirea de a avea libertate deplină. Numele a mii de foști sclavi se pot găsi printre marele nume ale islamului, iar bunele exemple pe care aceștia le-au dat au devenit norme pentru viitorii musulmani-imami precum Nafi (profesorul imamului Malik) și Tawus ibn Qaisan.

Sclavia era considerată în general de către musulmani o condiție temporară. Spre deosebire de civilizația vestică, ale cărei valori sunt acum la mare modă, sclavia nu era o condiție moștenită care a cufundat generațiile ce au urmat în degradare, disperare și lipsa speranței.[10] Din contră, bucurându-se de un statut la fel de egal ca toți ceilalți, sclavii din societățile islamice au putut trăi cu demnitate, privite precum creaturi ale aceluiași Creator. Ei aveau acces la cultura și civilizația islamică- la care au contribuit foarte mult. În societățile vestice, unde sclavia era foarte răspândită, mai ales în America de Nord și Sud, urmașii sclavilor, multe generații după emanciparea formală a strămoșilor lor, au rămas încă priviți ca scursuri ale societății, o subcultură sau o anti-cultură- ei fiind doar uneori tolerați, însă în general disprețuiți de către comunitatea dominantă.

Când musulmanii erau protejați împotriva cuceririlor străine, de ce nu au eliberat toți captivii și sclavii ce îi dețineau? Răspunsul la această întrebare presupune înțelegerea realităților existente în acel moment. Acei foști captivi sau sclavi nu dețineau resursele personale, psihologice sau economice necesare pentru a-și stabili o independență sigură și demnă. Să ne amintim ce s-a întâmplat în Statele Unite atunci când sclavii au fost eliberați deodată de Președintele Lincoln. Mulți dintre cei eliberați au ajuns pe străzi, fără nici un adăpost asigurat de către foștii lor stăpâni (care pe deasupra au mai fost și răsplătiți) care nu mai acceptau responsabilități pentru aceștia. Mulți au fost aruncați, fără a li se fi oferit în prealabil o pregătire, în societatea din care până nu demult fuseseră excluși prin lege.

În contrast cu aceștia, stăpânii musulmani care au privit sclavii precum propriile surori sau frați, i-au încurajat să lupte pentru libertățile lor, le-au recunoscut drepturile, i-au ajutat să-și întrețină familiile și i-au ajutat să-și găsească un loc în societate înainte de a-i elibera. Exemplul ce îmi vine în minte este cel al lui Zayd ibn Harith, care a crescut chiar în casa Profetului (s.a.a.w.s) și apoi a fost eliberat. El s-a căsătorit cu o femeie din familie nobilă și a fost denumit comandantul unei armate musulmane compusă din mulți nobili și Companioni. Există multe exemple de acest fel.

Doresc să subliniez două idei importante: atitudinea musulmanilor asupra sclaviei și condiția sclavilor în țările non-islamice. Islamul consideră sclavia ca fiind o condiție accidentală și deci temporară, care se poate îndrepta treptat până ce dispare complet. Cu toate acestea unii conducători musulmani au continuat să dețină sclavi. Islamul nu poate fi condamnat pentru ceea ce au făcut acei oameni deoarece acest lucru ține de deficiența fiecărui individ în parte.

Celălalt punct de vedere constă în faptul că obiceiurile personale pun în pericol natura secundară. Când Lincoln a desființat sclavia, mulți sclavi au fost nevoiți să se întoarcă la stăpânii lor pentru că ei nu mai luaseră până atunci nici o inițiativă și nu știau cum să aleagă pentru ei înșiși. În consecință, ei nu au putut trăi ca oameni liberi. Fiind dată această realitate psihologică, prizonierii de război erau distribuiți printre musulmani pentru ca într-o zi să poată duce o viață islamică socială adevărată la fel ca oamenii ce trăiau în acea societate.

Islamul s-a străduit să desființeze sclavia treptat, iar primul pas făcut în acest sens a fost să îi facă pe sclavi conștienți de adevărata lor identitate și conștiință umană. Apoi, i-a educat în privința valorilor islamice și umane, și le-a inspirat dragostea de libertate. De aceea, când au fost eliberați, ei au luat în calcul toate posibilitățile de a deveni folositori comunității: fermieri, artizani, profesori, comandanți, guvernanți, miniștri și chiar prim miniștri.

Islamul a încercat să distrugă instituția “sclaviei individuale” și nu a luat niciodată în considerare “sclavia națională”. Deci, ca musulman, mă rog lui Dumnezeu ca oamenii însclăviți să se bucure de adevărata libertate.

 
—————-
[1] Abu Dawud, Diyat, 70; Tirmidhi, Diyat, 17; al-Nasa’i, Qasama, 10:16.
[2] Tirmidhi, Tafsir, 49; Manaqib, 73; Abu Dawud, Adab, 111.
[3] Ibn Hanbal, Musnad, 411.
[4] Muslim, Birr, 138; Jannat, 48; Tirmidhi, Manaqib, 54, 55.
[5] Bilal, unul dintre primii musulmani, era sclav etiopian. În cele din urmă a fost ales de către Profet pentru a fi muezzin-ul oficial (cel ce cheamă la rugăciune). Abu Bakr, unul dintre cei care făceau parte din elita mecană pre-islamică și unul dintre primii ce s-au convertit la Islam, a fost succesorul politic al Profetului. Abu Bakr a fost desemnat și primul Calif Ghidat. Bukhari, Fada’il al-Sahaba, 23.
[6] Bukhari, Iman, 22 și Adab,44; Muslim, Iman,38-40; Abu Dawud, Adab, 124.
[7] Ibn Hanbal, Musnad, 2:4.
[8] Zayd ibn Harith a fost un sclav negru al Khadijei, o comerciantă văduvă mecană. După căsătoria sa cu Mohamed, căruia nu îi fusese trimisă încă Revelația, ea i l-a dăruit lui. Mohamed l-a adoptat pe acesta ca fiu și s-a comportat întocmai cu el, până când câțiva ani după, Dumnezeu i-a trimis Revelația lui Mohamed, spunând că o astfel de relație nu mai este permisă.
[9] Tirmidhi, Al-Ayman wa al-Nudhur, 13.
[10] Copiii sclavelor erau considerați liberi în societatea islamică. Sub conducere otomană, haremurile din palate serveau drept școli ce educau membrii săi pentru ca aceștia să poată deveni personal al palatului (servitorii familiei sultanului). Unele erau crescute pentru ca mai târziu să devină soțiile sultanilor, în timp ce altele erau măritate cu personalul din palat. Vizierii și baronii intenționau să se căsătorească cu acestea pentru a evita toate problemele legate de pământ (în mod teoretic, toate pământurile aparțineau sultanului) și disputele. Andarum-ul, partea masculină a haremului își educa membrii în administrație civilă. Amândouă instituțiile erau conduse conform unor reguli foarte stricte și ofreau o educație foarte bună în acele timpuri.

Source Link

Views: 1

Noe – Pacea asupra lui! -1

  Partea întâi Ibn Kathir   Acesta este Noe bin Lameh bin Matusalem bin Enoh (Idris) bin Iared bin Maleleil bin Cainan bin Enos bin Set bin Adam. Noe s-a născut la o sută douăzeci şi şase de ani de la moartea lui Adam, aşa cum a relatat Ibn Jarir. După menţionările din Tora există […]

Partea întâi

Ibn Kathir

Acesta este Noe bin Lameh bin Matusalem bin Enoh (Idris) bin Iared bin Maleleil bin Cainan bin Enos bin Set bin Adam.

Noe s-a născut la o sută douăzeci şi şase de ani de la moartea lui Adam, aşa cum a relatat Ibn Jarir.

După menţionările din Tora există o sută patruzeci şi şase de ani între moartea lui Adam şi Noe. Ibn Hibban a relatat în cartea sa Sahih că între aceştia era o diferenţă de zece secole, aşa cum relatează şi Abu Umama. Un om a întrebat: „O, Mesager al lui Allah! A fost Adam profet?” Profetul a răspuns: „Da, un profet către care Allah grăieşte!” Omul a întrebat apoi: „Ce diferenţă de ani a fost între Adam şi Noe?” Profetul a răspuns: „Zece secole”. Acest Hadis este relatat de imamul Muslim.

Imamul Bukhari a relatat de la Ibn Abbas că Profetul – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască – a spus: „Au existat zece secole între Adam şi Noe şi ei au trăit urmând calea islamului.”

Dacă se referă la o sută de Qarn (secole), aşa cum termenul este menţionat în Hadis, atunci înseamnă că trebuie să fi existat cel puţin o mie de ani între Adam şi Noe. Cu toate acestea, ar putea să însemne şi mai mult, aşa cum a menţionat Ibn Abbas referitor la aceste zece secole, acestea fiind în conformitate cu islamul. Aşadar trebuie să existe şi secole în care oamenii nu au trăit urmând învăţăturile islamice, fiind necesară trimiterea unui mesager.

Dar dacă prin Qarn se înţelege o generaţie de oameni, aşa cum este interpretat uneori şi în Coran, atunci ar putea fi mii de ani între Adam şi Noe, căci generaţiile de dinainte de Noe trăiau o perioadă foarte mare de timp.

Coranul spune:

Dar câte neamuri am nimicit Noi după Noe! Iar Domnul tău este îndeajuns Ştiutor [şi] este Cel care Vede păcatele robilor Săi. [Coran 17:17]

De asemenea în versetul următor se spune:

Iar după ei am făcut Noi să se ivească mai apoi un alt neam. [Coran 23:31]

… ca de altfel şi în acest verset:

Şi Neamurile ’Ad şi Thamud şi pe oamenii din Ar-Rass şi multe alte neamuri între acestea!… [Coran 25:38]

Şi în acest verset se spune:

 Ci câte neamuri am nimicit Noi înainte de ei! Mai simţeşti vreun singur [om] din ele? Sau mai auzi tu cea mai mică şoaptă a lor? [Coran 19:98]

Chiar şi Profetul – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască – a folosit cuvântul Qarn cu sensul de „generaţie”, „neam” şi a zis: „Şi cel mai bun neam este neamul meu…”

Allah l-a trimis pe Noe atunci când oamenii începuseră să slăvească idoli şi zei, adâncindu-se şi mai tare în rătăcire şi ignoranţă. Noe a fost primul mesager ce a fost trimis pe pământ. Allah Preaputernicul a menţionat povestea sa şi pe cea a neamului său. A spus şi cum a trimis Potopul drept pedeapsă asupra celor ce au refuzat chemarea Sa. A menţionat de asemenea şi cum l-a salvat pe Noe şi pe cei din arca sa, în diverse sure din Coran: Al-A’raf, Yunus, Hud, Al-Anbiya, Al-Mu’minun, Aş-Şu’ara, Al-Ankabut, As-Saffat, Al-Qamar şi Nuh – un întreg capitol.

În Surat Al-A’raf Allah grăieşte:

Noi l-am trimis pe Noe la neamul său, căruia i-a zis: “O, neam al meu! Adoraţi-L pe Allah! Voi nu aveţi altă divinitate în afara Lui! Eu mă tem pentru voi de chinul unei zile cumplite”. ~ Dar căpeteniile neamului său au răspuns: „Noi te vedem pe tine într-o rătăcire învederată!” ~ El le-a răspuns: „O, neam al meu! Eu nu sunt în rătăcire, ci eu sunt trimis de către Stăpânul lumilor. ~ Eu vă vestesc mesajele Stăpânului meu şi voi să vă povăţuiesc, căci eu ştiu de la Allah ceea ce voi nu ştiţi. ~ Oare vă miraţi voi că v-a venit o îndemnare de la Domnul vostru printr-un om dintre voi, pentru ca să vă prevină, pentru ca voi să fiţi cu frică, în nădejdea că voi veţi avea parte de îndurare?”. ~ Dar ei l-au socotit mincinos. Însă Noi l-am mântuit pe el şi pe cei care au fost cu el în corabie şi i-am înecat pe cei care au socotit semnele Noastre drept minciuni pentru că ei au fost un neam de orbi.  [Coran 7:59-64]

În Surat Yunus Allah grăieşte:

 Istoriseşte-le lor povestea lui Noe, când el a zis neamului său: „O, neam al meu! Dacă vă este prea grea şederea mea [printre voi] şi pomenirea de către mine a semnelor lui Allah, atunci să ştiţi că eu în Allah mă încred! Înţelegeţi-vă, aşadar, cu asociaţii voştri şi nu ascundeţi planurile voastre! Apoi luaţi hotărârea în privinţa mea, fără să-mi mai daţi vreun răgaz! [Coran 10:71]

 Iar de vă veţi lepăda voi, eu nu v-am cerut răsplată, căci răsplata mea nu este decât la Allah şi mie mi s-a poruncit să fiu dintre cei supuşi voinţei lui Allah [musulmani]!” ~ Dar ei l-au socotit mincinos. Şi l-am mântuit Noi laolaltă cu cei care au crezut cu el în corabie şi i-am făcut pe ei urmaşi. Iar pe aceia care au ţinut semnele noastre drept minciuni i-am înecat. Deci priveşte cum a fost urmarea celor preveniţi! [Coran 10:72,73]

– sfârșitul părții întâi –

sursa: Liga Islamică și Culturală din România

Source Link

Views: 1

Evreii si musulmanii – 1

  M.   ‘Imarah     Avraam – Pacea asupra lui! – în cultura islamică – pe care a descriso Coranul cel Sfânt este imaginea iubitului lui Allah, pe care Allah l-a făcut sub ochii Lui, şi l-a apropiat ca tainic, i-a vorbit cu glas tare, a răspuns chemării lui, l-a binecuvântat, l-a făcut pe […]

 

M.   ‘Imarah

 

 

Avraam – Pacea asupra lui! – în cultura islamică – pe care a descriso Coranul cel Sfânt este imaginea iubitului lui Allah, pe care Allah l-a făcut sub ochii Lui, şi l-a apropiat ca tainic, i-a vorbit cu glas tare, a răspuns chemării lui, l-a binecuvântat, l-a făcut pe el puternic, demn de încredere şi i-a dăruit lui Cartea Doveditoare. Iar imaginea acestei cărţi – Tora – în Coranul cel Sfânt – este imaginea cărţii de îndreptare, îndurare, călăuzire şi lumină.

 

Şi am pogorât asupra ta dragostea Mea, pentru ca tu să fii crescut sub ochii Mei.  (Ta-Ha 20:39).

Şi pomeneşte-l în Carte pe Moise! El a fost ales şi a fost un trimis şi un profet./ Noi l-am chemat din partea dreaptă a Muntelui Tor şi l-am apropiat de Noi ca tainic. (Maryam 19:51-52).

Iar lui Moise i-a vorbit Allah Însuşi, cu glas tare.  (An-Nisaa’ 4:164).

A grăit Allah: “O, Moise! Te-am ales, peste toţi  oamenii pentru mesajele Mele şi pentru cuvintele Mele! Deci, primeşte ceea ce-ţi dau şi fii dintre cei mulţumitori!  (Al-’A’raf 7:144).

A zis: “Doamne, deschide-mi mie pieptul/ Şi  uşurează-mi lucrul ce trebuie să-l împlinesc/ Şi dezleagă-mi nodul limbii mele,/ Pentru ca ei să priceapă vorbele mele!/ Şi dă-mi mie un sfetnic din familia mea,/  Pe Aaron, fratele meu,/ Sporind prin el forţa mea,/ Şi fă-l  pe el părtaş la lucrul meu,/ Pentru ca noi să Te lăudăm  mereu!/ Şi să Te pomenim mereu!/ Iar Tu întotdeauna  ne-ai văzut pe noi, ştiind astfel tot ceea ce facem noi!”/ A  zis: “Cererea ta a fost împlinită, Moise!” (Ta-Ha 20:25-36).

Pacea asupra lui Moise şi a lui Aaron!”/ Astfel îi  răsplătim Noi pe cei care împlinesc bine;/ Fiindcă ei doi au fost printre robii Noştri dreptcredincioşi . (As-Saffat 37:120-122).

A zis una dintre ele: “Tată, ia-l cu simbrie, căci cel  mai bun pe care-l poţi lua cu simbrie este cel puternic şi  vrednic de încredere!” (Al-Qasas 28:26).

Şi datu-i-am lui Moise Cartea Doveditoare, nădăjduind că veţi fi călăuziţi. (Al-Baqarah 2:53).

…Şi l-am dăruit pe Moise cu dovezi limpezi…  (An-Nisaa’ 4:153)

Noi le-am dat lui Moise şi lui Aaron Cartea de îndreptare, ca o lumină şi o îndemnare pentru cei cu frică. (Al-Anbiyaa’ 21:48)

Însă mai înainte de el a fost Cartea lui Moise, ca îndreptar şi ca îndurare.  (Al-’Ahqaf 46:12).

Spune: “Cine a pogorât Cartea pe care Moise a adus-o ca lumină şi călăuză pentru oameni? Voi o faceţi foi, arătându-le, dar şi ascunzând multe din ele.  (Al-An’am 6:91).

Allah! Nu este Dumnezeu în afară de El, Cel Viu,  Cel Veşnic!/ El ţi-a pogorât Cartea cu Adevărul, întărindu-le pe cele de dinaintea ei. El a pogorât Tora şi Evanghelia,/ Mai înainte, drept călăuză pentru oameni şi a pogorât Îndreptarul.  (Aal ‘Imran 3:2-4).

Aceasta este imaginea coranică pe care a transmis-o  cultura islamică despre profeţii iudaismului, legilor şi cărţilor lor.

Pot oare cei mai fanatici hahami ai iudaismului ortodox sau cei  mai liberali laici ai lui să găsească ceva asemănător în conceptul  iudeilor şi în cultura lor despre celălalt, mai ales dacă acel celălalt  este Islamul, Coranul, trimisul musulmanilor, comunitatea  islamică, civilizaţia şi istoria lor?

Pe lângă această imagine coranică despre “celălalt”  (iudeu), musulmanii, civilizaţia lor, statul lor, istoria lor, nu s-au  oprit cu această imagine despre “celălalt” (iudeu) la cadrul Coranului, ideilor abstracte şi al teoriilor, ci au pus-o în practică şi  în aplicare, din vremea profeţiei, de-a lungul întregii istorii a civilizaţiei islamice.

ruinele istorice ale unui fost cartier din Medina locuit pe atunci de evreiConstituţia primului stat musulman, întemeiat la Medina  în urma emigrării Trimisului – Allah să-l binecuvânteze şi să-l  miluiască – de la Mekka (anul 1h/622 d.Chr.) – cunoscută în istoria  islamică sub numele de “Foaia” şi “Cartea” – conţine 52 de articole şi în 14 dintre ele se vorbeşte despre evrei. Aceste articole legiferează integrarea evreilor în cadrul statului, calificându-i  drept “o comunitate alături de credincioşi” emigranţi şi ansari, precum şi egalitatea lor cu credincioşii în ceea ce priveşte  drepturile şi îndatoririle, precizând dreptul lor deplin la credinţa  religioasă prin care se deosebesc de musulmani. Găsim în aceste  articole cea mai înaltă formă de recunoaştere a celuilalt, expresia  deplinei egalităţi între minoritate şi majoritate, recunoaşterea  pluralismului religios pentru supuşii aceluiaşi stat. Astfel, într-unul din aceste articole citim:

“Evreii sunt o comunitate alături de credincioşi; evreii au  religia lor, iar musulmanii au religia lor, iar slujitorii evreilor sunt  (trataţi) la fel ca ei, mai puţin aceia care sunt nedrepţi şi păcătuiesc – iar de vor fi astfel nu-şi vor face rău decât lor înşişi şi familiilor lor.. Evreii care ne vor urma vor avea ajutor şi vor fi egali  cu neamul acestei Foi; nu vor fi nedreptăţiţi şi nu va fi sprijinit  nimeni împotriva lor. Şi vor cheltui laolaltă cu credincioşii, atunci  când vor lua parte la război. Evreii vor cheltui pentru ei înşişi şi musulmanii vor cheltui pentru ei înşişi. Ei se vor ajuta împotriva  acelora care se vor război cu neamul acestei Foi şi se vor sfătui şi  se vor respecta fără de păcat”.

 

 

Fundația Centrul Cultural Islamic Islamul Azi

Source Link

Views: 2