Prima poruncă islamică – 2

  Ce tip de cunoaștere încercăm să atingem noi oamenii? Există multe tipuri de înțelegere și de cunoaștere: cele bazate pe percepție vizuală, cunoaștere interioară și exterioară (descriere și măsură), cele spirituale (contemplare și venerare, ce produc înțelepciune), învățarea și predarea individuală sau cu ajutorul altora, supunerea credincioșilor și încrederea în Creator. Universul conține anumite […]

 

Ce tip de cunoaștere încercăm să atingem noi oamenii? Există multe tipuri de înțelegere și de cunoaștere: cele bazate pe percepție vizuală, cunoaștere interioară și exterioară (descriere și măsură), cele spirituale (contemplare și venerare, ce produc înțelepciune), învățarea și predarea individuală sau cu ajutorul altora, supunerea credincioșilor și încrederea în Creator.

Universul conține anumite legi și categorii ce condiționează toate ființele și acțiunile produse de acestea. Aceste legi și categorii sunt plasate aici de către Creator, care administrează și susține această operațiune. Dintre aceste categorii amintim următoarele:

O mișcare ce pleacă de la simplitate și ajunge la complexitate
Un proces de intrare în existență (într-o mulțime) a elementelor similare, diverse, opuse
Succesiune sau alternare, transferul proprietății, vigoare, putere, sau cunoștințe transmise de la unul la celălalt
Achiziție, pierdere, și recăpătare, sau învățare, uitare și iarăși căpătare de cunoștințe
Luptă și perseverență, sau energie și dăruire
Cădere și reunire, sau analiză și sinteză
Inspirație care descoperă totul, sau intuiție care clarifică totul

Oamenii sunt diferiți în toate aspectele, din moment ce umanitate este supusă unor asemenea condiții și schimbări. Oricum, aceste diferențe naturale și contraste se află într-o balanță dinamică, prolifică, dar oamenii au concepții diferite (schimbătoare) în ceea ce privește știința și credința.

Rezultatul unei asemenea diversități sunt unele învățături-chiar și cele ale Profetului (s.a.a.w.s)-care se uită ușor pentru o anumită perioadă de timp, dar într-o zi ele vor fi reamintite și predate iar. Este normală pierderea tradițiilor și a istoriei după o asemenea creștere a numărului populației și a varietății ei. Toate acestea vor fi reparate, căci asemenea procese au mai avut loc în trecut și se vor mai petrece și în viitor.

profetulAsigurarea ca acest proces să aibă loc s-a produs prin intermediul Scripturilor inspirate de Divinitate, de Profeți și de legi trimise succesiv. Profetul (s.a.a.w.s) a fost binecuvântat cu un caracter ce a armonizat ceva din excelența distinsă a foștilor Profeți. În el s-au combinat cele mai profunde cunoștințe spirituale și înțelepciune, voința de a conduce afacerile colective, vindecarea diferențelor dintre oameni și de a obține reconciliere de durată. El a fost cel care a creat o balanță ideală între chestiunile individuale sau cele colective, prin dreptate și compasiune. Viața lui a fost plină de suferință, toleranță, tenace în fața înfrângerilor, dar și de succesuri și victorii. Modul lui de exprimare era întotdeauna scurt și cuprinzător, memorabil și perfect. O dată cu Coranul, Mahomed (s.a.a.w.s) a fost izvorul unei treziri spirituale și întemeietorul unei civilizații rezistente.

De aceea, a citi (iqra) presupune pentru musulmani asumarea unor responsabilități mari și a unui grad de încercări interioare și exterioare mult mai mari decât pentru cei ce aparțin altor religii. Prin intermediul acestor încercări musulmanii, dar și comunitatea acumulează grație și onoare, precum și virtuți și armonie imense.

 

– finalul celei de-a doua părți –

Source Link

Views: 3

FAPTA MUSULMANULUI ŞI ÎNCREDEREA ÎN ALLAH

FAPTA MUSULMANULUI ŞI ÎNCREDEREA ÎN ALLAH Islamul tratează credinţa şi fapta în strânsă legătură una cu alta, considerând că pretenţia credinţei şi evlaviei, fără confirmarea lor prin faptă, este o pretenţie mincinoasă, după cum fapta care nu porneşte din credinţă şi nu urmăreşte mulţumirea lui Allah este inutilă în balanţa Judecăţii de Apoi. Credinţa asociată […]

FAPTA MUSULMANULUI ŞI ÎNCREDEREA ÎN ALLAH

Islamul tratează credinţa şi fapta în strânsă legătură una cu alta, considerând că pretenţia credinţei şi evlaviei, fără confirmarea lor prin faptă, este o pretenţie mincinoasă, după cum fapta care nu porneşte din credinţă şi nu urmăreşte mulţumirea lui Allah este inutilă în balanţa Judecăţii de Apoi. Credinţa asociată cu fapta bună are ca rezultat fericirea atât în această lume, cât şi în Lumea de Apoi. Allah Preînaltul a grăit în această privinţă:

Pe cel ce face o faptă bună, bărbat sau muiere, şi este credincios îl vom dărui Noi cu o viaţă bună. Şi Noi îi vom răsplăti pe ei după faptele cele mai bune pe care le-au săvârşit. (Surat An-Nahl 16:97).

După cum a grăit Preaînaltul:

Omul va fi în pierdere, afară de aceia care cred şi împlinesc fapte bune. (Surat Al-`Asr 103:2-3).

Şi a mai grăit Preaînaltul:

Cei care au crezut în Islam, precum şi aceia dintre cei care s-au iudaizat, dintre creştinii şi sabeenii care vor crede în Allah şi în Ziua de Apoi şi vor face bine, vor avea răsplata lor de la Domnul lor. Ei n-au a se teme şi nici nu se vor mâhni. (Surat Al-Baqarah 2:62).

Asocierea credinţei cu fapta bună este menţionată în Coran de peste trei sute optzeci de ori, iar cuvintele faptă şi acţiune, împreună cu derivatele lor, sunt menţionate în Coran de patru sute şaptezeci şi cinci de ori.

Pentru a explicarea acest aspect, Muhammad Asad (un mare gânditor musulman) afirmă: ,,Islamul nu permite separarea între cerinţele morale şi practice în această existenţă a noastră… De aceea, Islamul insistă puternic asupra faptului că acţiunea reprezintă un element necesar între virtuţile morale. Fiecare musulman trebuie să se privească pe sine ca fiind personal responsabil de răspândirea tuturor formelor de fericire, după cum trebuie să se străduiască să afirme adevărul şi să combată neadevărul în toate timpurile şi pretutindeni. Confirmarea acestui lucru o găsim în următorul verset din Coranul cel Sfânt: «Sunteţi cea mai bună comunitate care a fost creată dintre oameni, căci voi porunciţi împlinirea faptei bune, opriţi de la fapta reprobabilă şi credeţi în Allah».

Source Link

Views: 1

SĂ VORBIM FRUMOS CU PĂRINŢII

SĂ VORBIM FRUMOS CU PĂRINŢII   Un alt aspect coranic asupra căruia trebuie să ne direcţionăm atenţia este legat de modul de exprimare în relaţia cu părinţii. În următorul verset din Coran, Allah îi învaţă pe oameni să se comporte bine cu părinţii lor: Noi l-am povăţuit pe om [să facă bine] părinţilor săi, mama […]

SĂ VORBIM FRUMOS CU PĂRINŢII

Un alt aspect coranic asupra căruia trebuie să ne direcţionăm atenţia este legat de modul de exprimare în relaţia cu părinţii. În următorul verset din Coran, Allah îi învaţă pe oameni să se comporte bine cu părinţii lor:

Noi l-am povăţuit pe om [să facă bine] părinţilor săi, mama lui l-a purtat, [suportând pentru el] slăbiciune după slăbiciune, iar înţărcarea lui a fost după doi ani, [aşadar]: «Adu mulţumire Mie şi părinţilor tăi, căci la Mine este întoarcerea!» (Luqman 31:14).

De asemenea, Profetul nostru (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) le-a subliniat credincioşilor importanţa acestui aspect prin cuvintele următoare: „Acordă-le părinţilor tăi un tratament binevoitor.” (Muslim).

Într-adevăr, influenţa unui părinte asupra copilului este foarte profundă. Mama trebuie să îndure greutăţi mari, cărându-l pe copil în burta sa timp de nouă luni; după aceea, ea trebuie să facă multe sacrificii personale pentru a-i asigura o creştere şi educare corectă. Tatăl trebuie să facă eforturi mari pentru a-l ajuta să ajungă la maturitate. Dacă omul ignoră aceste sacrificii şi eforturi făcute în numele său, îşi exprimă astfel nemulţumirea şi contrazice aşteptările referitoare la moralitatea manifestată de un credincios. Allah cheamă credincioşii să aibă un comportament adecvat faţă de părinţii lor şi să evite comportamentul arogant faţă de ei:

Purtaţi-vă bine cu părinţii, cu rudele, cu orfanii, cu sărmanii, cu vecinul apropiat şi cu vecinul străin, cu tovarăşul de alături, cu călătorul de pe drum şi cu cei stăpâniţi de mâinile voastre drepte, căci Allah nu-l iubeşte pe cel lăudăros! (An-Nisaa’ 4:36).

În ceea ce priveşte această chestiune, Allah ne explică cum ar trebui să se comporte o persoană cu simţul datoriei:

Şi Domnul tău a orânduit să nu-L adoraţi decât pe El şi să vă purtaţi frumos cu părinţii voştri, iar dacă bătrâneţile îi ajung pe unul dintre ei sau pe amândoi lângă tine, nu le ziceţi lor nici măcar «Of» şi nu-i certa pe ei, ci spune-le lor vorbe cuviincioase. Şi din îndurare coboară pentru ei aripa smereniei şi îndurării şi spune: «[Roagă-te pentru ei] Doamne, fii îndurător cu ei, căci ei m-au crescut [când am fost] mic!»(Al-Israa’ 17:23-24).

Musulmanii ar trebui să adopte un mod de exprimare manierat şi respectuos faţă de părinţii lor, abţinându-se să rostească chiar şi interjecţia: „Of!”. Ei trebuie să fie umili în faţa lor şi trebuie să folosească întotdeauna cel mai bun limbaj. Părinţii s-au străduit să îi crească, iar „copiii” trebuie să aplice aceeaşi răbdare şi compasiune când părinţii ajung la o vârstă înaintată. De asemenea, ei trebuie să ierte greşelile părinţilor lor şi să se apropie de nevoile lor cu blândeţe. Indiferent de situaţie, ei nu trebuie niciodată să se comporte cu mânie sau fără răbdare faţă de ei. Chiar dacă unul dintre părinţi are un comportament „rebel” faţă de Allah, după cum se afirmă în Coran, individul nu trebuie niciodată să îi asculte pe părinţi în chestiuni de religie, dar nici nu trebuie să renunţe să se poarte în cel mai frumos mod cu ei. Coranul explică acest tip de comportament al credincioşilor:

Dar dacă se străduiesc pentru ca tu să-Mi faci ca asociat altceva, despre care tu nu ai cunoştinţă, atunci nu te supune lor! Rămâi împreună cu ei în această lume, cu dreptate, dar urmează calea acelora care se întorc către Mine, căci apoi la Mine este întoarcerea şi Eu vă voi vesti ceea ce aţi făcut!(Luqman 31:15);

L-am îndemnat pe om să se poarte cu părinţii săi frumos. Însă dacă ei se vor lupta cu tine pentru ca să-Mi faci Mie ca asociat ceva despre care tu nu ai ştiinţă, nu le da lor ascultare! La Mine este întoarcerea voastră, iar Eu vă voi vesti ceea ce aţi făcut.(Al-’Ankabut 29:8).

În Coran ni se atrage atenţia asupra superiorităţii acestui comportament prin oferirea exemplului profetului Yusuf (Pacea fie asupra sa!) care avea un comportament respectuos, bine manierat faţă de părinţii săi. Când profetul Yusuf (Pacea fie asupra sa!) a devenit conducătorul Egiptului, el a continuat să se comporte cu modestie faţă de părinţii săi:

Şi când au intrat la Iosif, i-a primit el pe părinţii săi şi a zis: «Intraţi în Egipt – cu voia lui Allah – în siguranţă!» Şi el i-a ridicat pe părinţii săi pe tron.(Yusuf 12:99-100).

Modul de exprimare a profetului Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) în discuţia cu tatăl său, deşi acesta din urmă dorea ca el să îi venereze pe idoli, este un alt exemplu excelent pentru credincioşi. În ciuda opoziţiei tatălui său, profetul Ibrahim (Pacea fie asupra sa!) i-a vorbit tatălui său politicos:

Şi pomeneşte-l în Carte pe Avraam; el a fost un iubitor de adevăr şi un profet! Când i-a spus el tatălui său: «O, tată! Pentru ce te închini tu la ceea ce nu aude, nu vede şi nu-ţi este de niciun folos? O, tată! Mi-a venit mie ştiinţa care ţie nu ţi-a venit! Deci urmează-mă şi eu te voi călăuzi pe un drum drept! O, tată! Nu te închina la Şeitan, căci Şeitan a fost răzvrătit împotriva Celui Milostiv! O, tată! Mă tem să nu te atingă o pedeapsă de la Cel Milostiv şi să nu devii un aliat al lui Şeitan!» I-a răspuns: «O, Avraam! Te lepezi tu de zeii mei? Dacă nu încetezi, eu te voi alunga cu pietre! Pleacă departe de mine pentru vreme îndelungată!» A zis: «Vei avea numai pace [din partea mea]! Mă voi ruga de iertare la Domnul meu pentru tine, căci El este binevoitor cu mine. Eu mă despărţesc de voi, ca şi de ceea ce chemaţi voi în locul lui Allah şi-L voi chema pe Domnul meu. Poate că eu nu voi fi nefericit pentru chemarea Domnului meu!»(Maryam 19:41-48).

Source Link

Views: 1