Semnificaţia adorării

Semnificaţia adorării   Pentru a înţelege de ce fiinţele umane au nevoie să-L adore pe Dumnezeu, individul trebuie să priceapă ce se înţelege prin termenul „adorare”. Termenul „adorare” înseamnă „onorare”. În consecinţă, adorarea este definită ca „practicarea actelor de devotament în onoarea unei zeităţi”. Potrivit acestei semnificaţii, omul trebuie să-şi manifeste mulţumirea faţă de Dumnezeu […]

Semnificaţia adorării

 

univers Semnificaţia adorăriiPentru a înţelege de ce fiinţele umane au nevoie să-L adore pe Dumnezeu, individul trebuie să priceapă ce se înţelege prin termenul „adorare”. Termenul „adorare” înseamnă „onorare”. În consecinţă, adorarea este definită ca „practicarea actelor de devotament în onoarea unei zeităţi”. Potrivit acestei semnificaţii, omul trebuie să-şi manifeste mulţumirea faţă de Dumnezeu prin glorificarea Lui. În capitolul An-Nasr al revelaţiei finale, Allah spune:

Atunci slăveşte-L cu laudă pe Domnul tău…” (Coran 110: 3).

În glorificarea lui Dumnezeu, omul alege să fie în armonie cu restul creaţiei care în mod natural Îşi glorifică Creatorul. Allah face referire la acest fenomen în multe capitole din Coran. Spre exemplu, în capitolul Al-ʻIsraʼ, Allah afirmă:

,,Îl preamăresc cele şapte ceruri şi pământul şi cei care se află în ele şi nu este nimic care să nu-L preamărească şi să nu-I aducă laude, însă voi nu pricepeţi preamărirea lor.” (Coran 17: 44).

În arabă, limba revelaţiei finale, adorarea este numită ’ibaadah, cuvânt înrudit cu substantivul ’abd care înseamnă „ sclav”. Un sclav este o persoană de la care se aşteaptă să facă orice stăpânul ei doreşte. În consecinţă, adorarea, potrivit revelaţiei finale, înseamnă „supunere în faţa voinţei lui Dumnezeu”.

Aceasta a fost esenţa mesajului tuturor profeţilor trimişi de către Dumnezeu omenirii. Spre exemplu, această înţelegere a adorării a fost exprimată de către profetul Iisus în Scripturi, potrivit lui Matei 7: 21: „Niciunul dintre aceia care mă numesc «Domn» nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci doar acela care împlineşte voia Tatălui meu din ceruri.” Este de reţinut faptul că „voia” din acest citat înseamnă „ceea ce Dumnezeu vrea ca oamenii să facă”, pentru că nimic nu se materializează fără voia lui Dumnezeu. „Voia lui Dumnezeu este conţinută în legile divine revelate pe care profeţii le-au propovăduit adepţilor lor. În consecinţă, supunerea faţă de legea divină este fundamentul adorării. În acest sens, glorificarea devine adorare atunci când oamenii aleg să se supună legilor lui Dumnezeu.

Source Link

Views: 1

Nenorocirile – pedeapsa

Nenorocirile – pedeapsa Ipocrizia Nenorocirile îi ating şi pe aceia care îşi proclamă credinţa în mod fals, arătând celor care nu cred că ei au ales iadul de bunăvoie. Au existat multe cazuri de oameni convertiţi la Islam din motive greşite; după ce au apărut dificultăţi în existenţa lor, inexistente anterior convertirii, s-au întors la […]

Nenorocirile – pedeapsa

Ipocrizia

Nenorocirile îi ating şi pe aceia care îşi proclamă credinţa în mod fals, arătând celor care nu cred că ei au ales iadul de bunăvoie. Au existat multe cazuri de oameni convertiţi la Islam din motive greşite; după ce au apărut dificultăţi în existenţa lor, inexistente anterior convertirii, s-au întors la vechile credinţe. Dumnezeu afirmă în capitolul Al-’Ankabut al revelaţiei finale:

„Oare socotesc oamenii că vor fi lăsaţi [în pace], dacă vor spune: «Noi credem!», şi că ei nu vor fi încercaţi? Noi i-am încercat pe cei de dinaintea lor şi Allah îi cunoaşte pe cei care spun adevărul şi îi cunoaşte pe cei care mint [în privinţa credinţei].” (Coran 29: 2-3).

Pedeapsa

fatal attraction 2712673 Nenorocirile – pedeapsaAceia care nu respectă legile stabilite de către Dumnezeu se expun pedepsei în această viaţă şi în următoarea. De-a lungul Coranului, Allah descrie numeroase naţiuni din trecut care au respins îndrumarea divină şi au fost ulterior distruse. Aceste istorisiri sunt atenţionări către omenire, privind consecinţele încălcării poruncilor lui Dumnezeu. În capitolul An-Nur, Allah oferă un avertisment general, după cum urmează:

,,Aceia care fug de porunca Sa să se ferească să nu-i lovească pe ei o nenorocire sau să nu-i lovească pe ei o osândă dureroasă!” (Coran 24: 63).

Pedeapsa poate veni într-o varietate de moduri. Probabil că cea mai evidentă pedeapsă care afectează oamenii din toate statele, în zilele noastre, este boala SIDA care a apărut pentru prima oară în istoria medicală la începutul anilor ’80. Majoritatea celor care sunt afectaţi de această boală, pe glob, sunt cei promiscui. Iniţial homosexualii erau principalele victime, apoi bisexualii, urmaţi de heterosexualii promiscui şi de dependenții de droguri intravenoase. Toate aceste grupuri se aflau în contradicţie cu legile divine care reglementează relaţiile sexuale în afara căsătoriei şi a acelor legi care interzic consumul substanţelor intoxicante. Unii ar putea sugera şi faptul că SIDA a fost răspândită în rândul indivizilor caşti prin transfuzii de sânge şi de la părinţi la copii. Statisticile medicale evidenţiază că astfel de cazuri sunt relativ puţine în comparaţie cu celelalte categorii. În orice caz, Allah a atenţionat în capitolul Al-ʻAnfal al revelaţiei finale asupra faptului că, atunci când pedeapsa Sa vine, ea nu este limitată doar la cei răi, ci afectează întreaga societate:

„Şi feriţi-vă de o nenorocire care nu-i va atinge doar pe cei care sunt nelegiuiţi dintre voi! Şi să ştiţi că Allah este aspru la pedeapsă!” (Coran 8: 25).

În urmă cu o mie patru sute de ani, profetul Muhammad a prezis apariţia unei astfel de încercări. Ibn ’Umar a relatat că Profetul a spus: „Oricând promiscuitatea este practicată deschis printre oameni, o nenorocire şi un chin se va răspândi printre ei, care le erau necunoscute predecesorilor lor.”

SIDA este, totuşi, doar una dintr-o serie de boli. Înaintea acesteia, o avertizare a venit sub forma unei alte boli numită herpes, care a devenit larg răspândită printre cei promiscui din punct de vedere sexual, începând cu anii 1960 – 1970. A fost declarată epidemie la jumătatea anilor ’70 şi nu există niciun tratament cunoscut pentru aceasta până azi. Nu i s-a mai dat atenţie ulterior pentru că nu era fatală, în vreme ce SIDA era.

 

Source Link

Views: 2

Ce este Coranul?

Ce este Coranul?   Coranul (în arabă : Qur’an) este cartea sfântă a islamului. În original se numește قرآن și înseamnă “recitare”. Deși este numit “carte”, când un musulman se referă la Coran, se referă la text, la cuvinte, nu la lucrarea tipărită. Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului text, cuvânt […]

Ce este Coranul?

 

Coranul (în arabă : Qur’an) este cartea sfântă a islamului. În original se numește قرآن și înseamnă “recitare”. Deși este numit “carte”, când un musulman se referă la Coran, se referă la text, la cuvinte, nu la lucrarea tipărită. Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului text, cuvânt cu cuvânt. Coranul a fost revelat, conform tradiției islamice, profetului Muhammad de către îngerul Gabriel (Gavriil; ar.: Ğibrīl) în numeroase ocazii între anii 610 și moartea lui Muhammad în 632. Pe lângă faptul că îi memorau revelațiile, unii dintre însoțitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente, pietre, omoplați de cămilă.
 
Schematic, versiunea tradiției a faptelor, spune că după moartea profetului Muhammad (632), Abu-Bekr, primul calif, i-a poruncit lui Zayd bin Thabit să strângă și să înregistreze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de văduva profetului Muhammad, Hafsa bint Umar, stă la baza textului coranic întocmit în vremea celui de-al treilea calif, Usman, între anii 650 și 656, care a poruncit alcătuirea unui exemplar model, care să înlăture toate diferențele survenite cu timpul între versiuni, acest exemplar rămânând fundamental până acum. El a trimis copii ale acestui exemplar în toate provinciile califatului și a ordonat ca toate celelalte variante să fie distruse, fiind considerate de atunci ca inexacte. Istoricii Coranului vorbesc însă de un proces mai gradual chiar decât cel prezentat de tradiție, Coranul fiind rodul unei munci redacționale ale cărturarilor islamici aflați în slujba puterii califale contemporane lor, o muncă întinsă pe o perioadă de mai bine de un secol.
 
 
Pagină din Coran
Versiunea lui Uthman (cunoscută sub numele Mushaf ‘Uthmān “Vulgata lui Osman”) organizează revelațiile în ordinea lungimii, cu cele mai lungi capitole (sura) la începutul Coranului și cele mai scurte la sfârșit. În viziunea conservatorilor ordinea capitolelor este stabilită de divinitate. Mai târziu specialiștii au încercat să așeze capitolele în ordine cronologică, și printre musulmani există un consens privind împărțirea capitolelor în cele revelate la Mecca și cele revelate la Medina. Unele sure (de exemplu Sura XVII – Al-Isrā‘) au fost revelate în mai multe locuri, în perioade diferite.
 
coranulDeoarece Coranul a fost scris într-un sistem grafic ce nota doar consoanele și care nu poseda încă un sistem de puncte diacritice care să diferențieze literele izomorfe, și deoarece existau tradiții diferite ale recitării, pe măsură ce persoane care nu vorbeau limba arabă se converteau la islam, exista o neînțelegere privind lectura exactă a anumitor versete. Până la urmă s-au dezvoltat forme de scriere care folosesc “puncte” pentru a indica vocalele. Sute de ani după Uthman, cărturarii musulmani au încercat să determine aplicarea punctelor și citirea corectă în textul nevocalizat al lui Uthman. În urma cercetărilor, au fost acceptate șapte variante canonice de citire a Coranului (acestea se referă doar la intonare și la decuparea textului – scris fără punctuație – în propoziții), diferențele dintre acestea fiind considerate minore, fără să afecteze textul.
 
Forma Coranului cea mai răspândită astăzi este textul publicat de Universitatea-moschee Al-Azhar din Cairo, în 1923.
 
Coranul, încă de la începuturile sale, a devenit centrul devotamentului islamic și până la urmă subiectul controverselor teologice. În secolul 8, mu’taziliții au susținut crearea Coranului de-a lungul timpului. Oponenții lor, din diferite școli, au pretins eternitatea și perfecțiunea Coranului, existent în ceruri înainte să fie revelat lui Muhammad. Teologia aș’arită (care a devenit predominantă) susține eternitatea Coranului și faptul că el nu a fost creat. Totuși, unele mișcări moderne din cadrul islamului se apropie de poziția mu’tazilită.
 
Cei mai mulți musulmani privesc Coranul cu venerație, înfășurându-l într-o pânză curată, păstrându-l pe un raft înalt și spălându-se ca pentru rugăciuni înainte de a citi din Coran. Vechile exemplare ale Coranului nu sunt distruse ca hârtia obișnuită, ci arse sau depozitate în cimitire pentru Coran. Coranul este, pentru musulmani, o călăuză infailibilă pentru pietatea personală și viața în comunitate, un adevăr istoric și științific.
Source Link

Views: 3