Muhammad Asad continua:
Dar, într-adevăr, cea de a doua este singura posibilitate de a înţelege raţional întreaga viaţă ca o unitate în esenţă şi în forţa ei dinamică, ca un ansamblu echilibrat şi armonios. Termenul «armonios», care este total greşit folosit, este foarte important în demersul nostru, deoarece el implică o orientare paralelă în om. Omul credincios ştie că tot ceea ce i se petrece nu poate să fie întâmplător, lipsit de sens; el ştie că el însuşi este parte din această rânduială universală. În felul acesta i-a fost dat omului să rezolve divergenţa amară dintre esenţa umană şi lumea adevărată, alcătuită din realităţi şi aspecte care poartă numele de natură. Omul, cu toată structura complexă a sufletului său şi cu toate dorinţele, temerile şi îndoielile din gândirea lui, se vede în faţa unei lumi naturale, în care se amestecă mila şi cruzimea, primejdia cu siguranţa, într-un mod ciudat, imposibil de explicat, de parcă în aparenţă ar acţiona contrazicând construcţia gândirii umane şi metodele sale. Filozofia raţionalistă pură şi ştiinţele empirice nu au reuşit să rezolve această contradicţie. Aici intervine religia şi, în lumina viziunii religioase şi a experimentului, constatăm că esenţa umană şi natura mută deposedată în aparenţa sa de orice responsabilitate se întâlnesc într-un raport de armonie spirituală. Conştiinţa spirituală a omului şi natura care îl înconjoară şi îl umple «nu sunt, deşi diferite, decât două aspecte complementare ale voinţei creatoare singulare. Binele general pe care religia îl dăruieşte omului pe această cale este o confirmare a faptului că omul continuă şi va continua să fie o parte predestinată în mişcarea veşnică a creaţiei; el este o parte limitată dintr-un sistem nelimitat al acestui aparat universal. Apoi, importanţa umană a acestei înţelegeri, dominată de sentimentul profund de linişte şi pace, constă în acel echilibru dintre dorinţă şi teamă – echilibru care îl deosebeşte pe omul cu adevărat credincios de ignorant“.
„În Coran există numeroase versete sfinte de genul «Poate că voi o să pricepeţi»; «Poate că voi o să ştiţi»; ,«Şi spune: „Doamne, sporeşte-mi ştiinţa mea!“». Iar printre tradiţiile nobile găsim: «Aceluia care urmează o cale căutând prin ea ştiinţa, Allah îi va uşura prin ea o cale către Paradis»; «Superioritatea celui ştiutor faţă de adorator este asemănătoare cu superioritatea lunii în noaptea cu lună plină asupra celorlalţi aştri».
Nu este necesar să aducem citate din versetele Sfântului Coran şi din tradiţiile Trimisului în legătură cu atitudinea Islamului faţă de ştiinţă. Istoria cunoaşte – deasupra oricărei îndoieli – că nu există nicio altă religie care să fi îndemnat la progresul ştiinţific aşa cum a făcut-o Islamul şi că încurajarea de care s-au bucurat ştiinţa şi cercetarea ştiinţifică din partea religiei islamice a condus la acea producţie culturală strălucită din zilele Omeiazilor şi Abbasizilor şi din zilele ocupaţiei arabe în Spania. Islamul nu a reprezentat niciodată un obstacol în calea progresului şi ştiinţei şi nu există nicio altă religie care să fi mers mai departe decât Islamul în privinţa afirmării prevalenţei raţiunii – implicit şi a ştiinţei – deasupra tuturor aspectelor vieţii. Dacă ne vom călăuzi după stâlpii acestei religii, nu vom putea abandona învăţământul modern din viaţa noastră. “
Source LinkViews: 3
