Musca

Adnan Ash-Shareef     O, voi oameni! Vi s-a dat vouă o pildă, auziţi-o: Aceia pe care voi îi chemaţi în locul lui Allah nu vor putea crea nici măcar o muscă, chiar de s-ar uni ei pentru aceasta! Iar dacă musca le răpeşte un lucru, ei nu-l vor putea lua înapoi! Slabi sunt şi […]

Adnan Ash-Shareef

 

 

O, voi oameni! Vi s-a dat vouă o pildă, auziţi-o: Aceia pe care voi îi chemaţi în locul lui Allah nu vor putea crea nici măcar o muscă, chiar de s-ar uni ei pentru aceasta! Iar dacă musca le răpeşte un lucru, ei nu-l vor putea lua înapoi! Slabi sunt şi cel care cere şi cel de la care se cere!/ Ei nu L-au preţuit pe Allah după adevărata Sa măsură. Allah este Cel Tare şi Preaputernic. (Al-Hajj: 73-74)

Numeroase versete coranice au unele sensuri care se dezvăluie unul după altul, o dată cu trecerea timpului şi a progresului ştiinţei. În timpul revelaţiei, credincioşii au înţeles că versetul sfânt de mai sus este o mustrare şi o ironie la adresa idolatrilor şi a zeilor lor şi a ofrandelor pe care le aduceau lor. Idolii nu pot să creeze nici o muscă, să salveze pânăşi ofrandele care li se aduceau şi pe care le răpesc muştele. Acesta este unul din sensurile versetului de mai sus, dar astăzi noi desprindem din acest verset numeroase provocări ştiinţifice şi sensuri: El este o provocare coranică valabilă până în Ziua de Apoi, adresată ateilor care au făcut din ştiinţă un zeu. Ei nu vor fi în stare să creeze nici o muscă, chiar dacă şi-ar uni eforturile pentru această încercare.

Autumn House-fly Musca autumnalisŞtiinţa nu va ajunge niciodată să creeze o celulă şi atunci cum să creeze o muscă alcătuită din sute de mii de celule vii diferite şi specializate? În el sunt sensuri ştiinţifice miraculoase pe care ştiinţa le-a descoperit astăzi, printre care acela că aparatul digestiv al muştei, este dotat cu enzime care-i permit în decursul câtorva secunde să transforme orice mâncare pe care o răpeşte de la noi sau cu care se hrăneşte şi să o asimileze şi, în felul acesta, nu o mai putem salva de la ele. Nu sunt doar idolii cei care sunt neputincioşi în ceea ce priveşte recuperarea lucrurilor răpite de muşte. Muştele domină pânăşi astăzi peste întinse suprafeţe ale globului terestru şi le răpesc, în sensul că omul nu poate să trăiască pe ele, ba nici măcar să intre în ele.

Muştele ne pot răpi sănătatea şi chiar viaţa, căci ele transmit şi cauzează cele mai multe tipuri de febră, printre care encefalomielita virotică, căreia medicina nu i-a găsit un tratament până în momentul de faţă. În felul acesta, în pofida slăbiciunii muştei, omul rămâne neputincios în faţa ei, incapabil de a imita măreţia artei creării ei, slab în faţa răpirii resurselor alimentare şi a forţelor sănătăţii sale de către ea. Este suficient să reamintim doar faptul că boala somnului – o infecţie mortală a creierului – este transmisă de musca tse tse care continuă să provoace mii de morţi în Africa. În acelaşi timp, această muscă se caracterizeazăşi prin unele avantaje, având în vedere că ea i-a împiedicat pe africani să extermine animalele sălbatice şi să le distrugă mediul, fiindcă musca transmiţătoare a bolii somnului ucide atât omul cât şi vitele lui, dar nu este primejdioasă pentru animalele sălbatice.

Cercetătorii biologi şi-au pus întrebări în legătură cu secretul imunităţii cu care Domnul a înzestrat muştele şi ţânţarii care transmit cele mai nimicitoare boli şi tipuri de febră, având în vedere că unele muşte poartă pe un centimetru pătrat din corpul lor aproximativ cinci milioane de bacterii.

Studiile în legătură cu aparatul care asigură imunitatea acestor insecte au confirmat că este vorba de cel mai simplu aparat imunitar al fiinţelor vii, dar în acelaşi timp şi cel mai eficient şi rapid. Ştiinţa încearcă în momentul de faţă să sondeze adâncurile necunoscute ale aparatului imunitar ciudat, rapid şi eficient al muştelor şi al ţânţarilor, pentru a valorifica această descoperire pentru perfecţionarea imunităţii omului, mai ales în tratarea maladiilor rezultate din deficienţa sau lipsa acesteia, care sunt cele mai grave şi cele mai dificile de tratat până în prezent. Muştele ocupă locul al treilea ca număr între vietăţi, urmând după furnici şi ţânţari şi, dacă nu ar exista îndurarea lui Allah, care călăuzeşte numeroasele făpturi ale sale, cum sunt păsările, furnicile, peştii, microbii, viruşii şi altele, împotriva muştelor, acestea ar acoperi suprafaţa globului terestru şi ar face viaţa imposibilă pe el în decursul câtorva zile. Există specii de muşte care se înmulţesc cu o viteză uimitoare, încât dacă toate ouăle ar ecloza şi puii ar trăi şi s-ar înmulţi la rândul lor, dintr-o singură pereche ar rezulta într-un singur sezon un număr de exemplare de ordinul numărului 10 urmat  de şaizeci de zerouri!

Studiile întreprinse începând din anul 1971 au descoperit existenţa unui limbaj chimic propriu fiecărei specii de muşte, cu care ele îşi reglează modul de viaţăşi coabitarea cu ceilalţi indivizi ai speciei. Din acest cod face parte faptul că femela secretă în perioada împerecherii o substanţă chimică volatilă pe care o recepţionează perişorii sensibili de la picioarele muştelor masculi şi o transmit apoi celulelor nervoase care emit ordinele de declanşare a apetitului sexual şi de urmărire a femelei. Primul mascul care ajunge la femelă secretă o substanţă cu efect de antidot al substanţei secretate de femelă, care anulează efectul atractiv al acesteia pentru ceilalţi masculi şi cu ea acoperăşi corpul femelei, îndepărtând în felul acesta ceilalţi masculi care l-ar putea deranja şi astfel rămâne numai el cu partenera pentru a se acupla.

Un cercetător biolog contemporan a petrecut câţiva ani din viaţa sa ştiinţifică studiind o specie de muşte, cunoscută cu numele popular musca albastră, şi a consemnat următoarele concluzii, pe care le-am tradus din lucrarea lui în limba franceză: “Musca albastră este în realitate o maşină mică, extrem de perfecţionată. Ea este o insectă bine înzestrată, îndeosebi în ceea ce priveşte aripile şi zborul ei, ceea ce i-a făcut pe mulţi dintre colegii mei să-mi scrie, zicându-mi: nu mai cutezăm să ucidem o muscă după lectura cărţii tale despre muşte. Acesta este un lucru de înţeles, căci cum ar fi cu putinţă să distrugă o maşină vie în faţa căreia cele mai exacte şi mai complexe ceasuri par un lucru extrem de grosolan şi imperfect? Cum de reuşeşte musca albastră 200 de bătăi din aripi într-o secundă, ştiindu-se că orice aparat muscular obişnuit nu se poate contracta de mai mult de o sută de ori într-o secundă? Dar natura ( de ce nu o fi spunând, oare, Creatorul muştei?) a ajuns la acest grad înalt al frecvenţei bătăii aripilor, cu ajutorul unei serii de mecanisme care se influenţeazăşi se completează unul pe altul: aripile muştei sunt fixate direct pe pieptul ei, unde există în interior două perechi de muşchi care ridicăşi coboară pieptul şi care lucrează în sens invers, adică atunci când perechea muşchilor ridicători ai pieptului se contractă împreună cu ei se ridică şi aripile muştei, când perechea muşchilor coborâtori se contractă, coboară împreună cu ei şi aripile muştei, iar când muşchii ridicători ai pieptului sunt în acţiune, muşchii coborâtori sunt în stare de odihnă. În felul acesta, musca albastră reuşeşte două sute de bătai din aripi pe secundă, fără să obosească.

Iar,acţiunea motorului cu piston dublu al autoturismului nu face decât să imite, în mod aproximativ, operaţiunea bătăii din aripi a muştei.”

Cât priveşte procesul nervos care reglează sincronizarea contracţiilor muşchilor ridicători ai aripilor şi întinderea muşchilor coborâtori ai lor, acesta este una din cele mai complicate şi mai frumoase operaţiuni, dar ea nu-i interesează decât pe specialiştii din domeniul entomologiei.

O echipă de cercetători din domeniile biologiei, fizicii şi chimiei organice de la Universitatea din Marsilia a avut nevoie de zece ani pentru a confecţiona o maşină rudimentară, în greutate de câteva tone, capabilă să imite câteva din funcţiile membrelor muştei.

Ochiul muştei, care are un volum de mai puţin de o jumătate de milimetru cub, este compus din trei mii de ochi minusculi, fiecare din ei fiind legat de opt celule de recepţionare optică: două pentru culori şi şase specializate în descoperirea celor mai slabe mişcări care se produc în câmpul vizual al muştei, ceea ce înseamnă că în ochiul muştei există patruzeci şi opt de unităţi de recepţionare a luminii. În plus, Creatorul- mare este puterea Lui!- a înzestrat această minune zburătoare cu un milion de celule nervoase specializate în deplasările muştei de sus în jos, de jos în sus, din faţă în spate şi din spate în faţă, şi aceasta prin intermediul a treizeci şi opt de perechi de muşchi, dintre care şaptesprezece perechi pentru aripi şi douăzeci şi una de perechi pentru mişcările capului.

 

 

Centrul Cultural Islamic IslamulAzi

Soucre Link

Visits: 1

Ţânţarul

Adnan Ash-Shareef   Allah nu se sfieşte să dea ca pildă un ţânţar sau ceva deasupra lui. Cei care au crezut ştiu că este Adevărul de la Domnul lor. Cât despre cei care nu cred, ei spun: ”Ce a vrut Allah cu această pildă?” Prin ea pre mulţi îi rătăceşte şi prin ea pe mulţi […]

Adnan Ash-Shareef

 

Allah nu se sfieşte să dea ca pildă un ţânţar sau ceva deasupra lui. Cei care au crezut ştiu că este Adevărul de la Domnul lor. Cât despre cei care nu cred, ei spun: ”Ce a vrut Allah cu această pildă?” Prin ea pre mulţi îi rătăceşte şi prin ea pe mulţi îi călăuzeşte, dar nu îi rătăceşte prin ea decât pe cei nelegiuiţi. (Al-Baqarah 2:26).

mosquito_sickAsemenea tututor creaturilor lui Allah, ţânţarul reprezintă o minune a Creatorului, atât din punct de vedere anatomic cât şi din punct de vedere fiziologic. Este suficient să menţionăm că ochiul ţânţarului este alcătuit din sute de ochi minuscului, independenţi din punct de vedere anatomic şi complementari din punct de vedere fiziologic, ceea ce îi conferă posibilitatea de a avea un câmp vizual mai larg decât câmpul vizual al omului, îndeosebi în ceea ce priveşte vederea pe timpul nopţii, întrucât el este foarte sensibil şi recepţionează razele infraroşii. Antenele lui, sângele, aparatul nervos şi glandele lui care secretă substanţe chimice volatile alcătuiesc un limbaj chimic specific fiecărei specii de ţânţari şi prin intermediul lui reglează procesul de autoapărare şi de împerechere şi îşi asigură mijloacele necesare vieţuirii, dar nu vom intra în detaliile ştiinţifice uluitoare.

Ţânţarul ocupă din punct de vedere numeric locul al doilea, după furnică, între fiinţele vii multicelulare şi constituie o verigă necesară, indispensabilă pentru asigurarea echilibrului mediului. Când Organizaţia Mondială a Sănătăţii a anunţat, în anii şaizeci ai secolului trecut, eradicarea aproape totală a malariei, după ce şi-a închipuit că a distrus ţânţarul care transmite malaria, foarte curând şi-a dat seama de eroare şi de efectele negative ale acestei iniţiative, deoarece au apărut noi specii de ţânţari ai malariei, mult mai periculoşi, după ce au devenit imuni la insecticidele folosite împotriva lor.

Domnul a înzestrat, prin zestrea lui genetică, ţânţarul cu posibilităţi de a rezista la insecticide. Entomologii, biologii şi medicii au constatat apariţia unor tipuri de febră mult mai primejdioase şi mai dăunătoare decât malaria, cauzate de alte specii de ţânţari, pe care le dominăţânţarul malariei, ferindu-l astfel pe om de prejudiciile lui. Medicii au constatat, de asemenea, că parazitul care cauzează malaria, transmis de ţânţar prin sângele lui în sângele omului, a dobândit, la rândul său, imunitate faţă de majoritatea medicamentelor cu care era ucis. Cu câţiva ani în urmă, cercetătorii au ajuns la concluzia că imunizarea constituie cea mai bună cale de combatere a malariei, pentru că ea îl face imun pe om la parazitul malariei, nemaifiind în felul acesta nevoie de uciderea parazitului sau a ţânţarului care îl transmite. Fiecare fiinţă are însuşiri bune şi însuşiri dăunătoare, dar bilanţul final al acestor însuşiri este în favoarea omului. Omul se poate feri de efectele dăunătoare ale unor fiinţe prin ştiinţă, cu condiţia ca această ştiinţă să fie subordonată perceptelor coranice, în ceea ce priveşte intrarea în interacţiune cu aceste făpturi, căci Allah Preaînaltul a grăit:

Şi Noi am creat toate lucrurile bine întocmite. (Al Qamar: 49);

Şi a creat toate lucrurile şi le-a orânduit cu bună rânduială. (Al- Furqan:2);

Nu există schimbare în creaţia lui Allah. (Ar-Rum: 30);

Nu ucideţi sufletul pe care l-a oprit Allah, decât pe drept! (Al-An’am: 151).

Cercetătorii biologi şi ecologi au început să înţeleagă rânduielile coranice referitoare la vieţuitoare şi, de aceea, au înţeles că cel mai potrivit mijloc de luptă împotriva ţânţarului şi al parazitului pe care îl transmite este imunizarea omului împotriva lui şi nu uciderea ţânţarului, după cum au constatat că există făpturi pe care Domnul le-a înzestrat cu putere asupra ţânţarului malariei şi a parazitului transmis de el şi că acestea preiau apărarea lui şi împiedică răspândirea malariei. La fel stau lucrurile şi cu celelalte fiinţe supuse omului şi despre care se credea că ele ar fi numai dăunătoare. Dacă oamenii ar înţelege în profunzime sensul cuvintelor lui Allah Preaînaltul:

Spune: Eu caut adăpost la Stăpânul revărsatului zorilor/ Împotriva răului [venind] de la ceea ce El a creat. (Al-Falaq 113:1-2),

din care înţelegem – dar Allah ştie cel mai bine! – că omul trebuie să caute adăpost la Stăpân, pentru a-l învăţa pe el cum să se apere de răul unor făpturi, omul nu ar mai fi nimicit miile de specii de fiinţe vii, aşa cum a făcut până acum.

 

 

Centrul Cultural Islamic Islamul Azi

Soucre Link

Visits: 1

LUMEA PĂIANJENILOR

Adnan Ash-Shareef Şi aceste pilde Noi le dăm oamenilor, dar nu le înţeleg decât cei pricepuţi” (Al-Ankabut: 43). “Pilda acelora care au luat ocrotitori în locul lui Allah este ca pilda păianjenului care şi-a făcut o casă; dar, cea mai slabă casă este casa păianjenului, dacă ei măcar ar fi ştiut! (Al-Ankabut: 41). Ce au […]

Adnan Ash-Shareef

Şi aceste pilde Noi le dăm oamenilor, dar nu le înţeleg decât cei pricepuţi” (Al-Ankabut: 43). “Pilda acelora care au luat ocrotitori în locul lui Allah este ca pilda păianjenului care şi-a făcut o casă; dar, cea mai slabă casă este casa păianjenului, dacă ei măcar ar fi ştiut! (Al-Ankabut: 41).

wolf-spider-aug12Ce au aflat cercetătorii arahnologi în secolul al XX-lea despre păianjen, despre casa lui şi despre comportamentul lui? Probabil că au aflat multe lucruri, dar ceea ce au aflat este încă puţin, conform recunoaşterii lor. Întrebarea care persistă este: au înţeles ei care este înţelepciunea, adică motivul existenţei acestei insecte şi au aceptat ei existenţa Creatorului ei şi învăţturile Lui sau unii dintre ei continuă să se ascundă în spatele unor teorii goale şi unor cuvinte înşelătoare, cum sunt natura creatoare, hazardul şi evoluţia, când vine vorba de organizarea perfectă a miracolului viu reprezentat de circa cinci milioane de specii de făpturi vii, între care insectele precum furnica, albina, păianjenul, ţânţarul, musca, coleopterele şi altele constituie 85% din ele? În următoarele informaţii despre păianjeni, se află “semne pentru un neam de oameni care crede cu tărie” (Al- Jathiyah: 4):

1 – Păianjenii se numără printre cele mai vechi vietăţi, ei existând pe suprafaţa pământului de aproximativ trei sute de milioane de ani, fără să fi evoluat de atunci şi până astăzi. Acest adevăr ştiinţific reprezintă astăzi, alături de legile ştiinţei geneticii, ştiinţei despre comportamentul animalelor şi ştiinţei despre fosile, lovituri ştiinţifice dureroase pentru teoria lui Darwin şi a adepţiilor săi, în legătură cu evoluţia fiinţelor. De altfel nici furnicile şi nici albinele nu au evoluat în decursul celor o sută cincizeci de milioane de ani ai existenţei lor. Eroarea lui Darwin a constat în faptul că el şi-a închipuit că, pornind de la studierea câtorva sute de specii de fiinţe vii, din milioanele de specii existente, ar putea să construiască o teorie cvasiştiinţifică în stare să explice diversitatea fiinţelor prin evoluţia de la simplu la complex şi printr-o gradaţie sau ierarhie pe scara fiinţelor. Materialiştii au speculat această teorie greşită a existenţei fiinţelor vii şi au mai adăugat la ea şi alte lucruri, cu toate că Darwin – aşa după cum el însuşi a recunoscut – nu a fost câtuşi de puţin un ateu, ci – aşa după cum a scris – a fost un credincios care “a găsit mâna lui Dumnezeu în toate făpturile pe care le-a studiat” şi “a acceptat existenţa lui Dumnezeu, acea forţă măreaţă care grăieşte despre sine prin toate făpturile”.

2 – Există treizeci de mii de specii de păianjeni care trăiesc pe suprafaţa pământului, în subsol şi în apă. Ele sunt folositoare omului, întrucât asemenea tuturor făpturilor lui Allah, reprezintă o verigă în asigurarea echilibrului mediului, distrugând un mare număr de muşte, ţânţari şi alte insecte şi limitând răspândirea lor.

3 – A fost înregistrată pe peliculă casa păianjenului din momentul începerii construcţiei şi până la finalizarea ei, ea oferind un exemplu splendid de precizie şi de rapiditate în execuţie, unii păianjeni construindu-şi casa dimineaţa şi devorând-o seara, pentru a relua în fiecare zi construirea unei noi case.

4 – Filaturi compuse din sute de mii de suveici care sunt în partea din spate a păianjenului, secretă fire din care se construieşte casa. Fiecare suveică este legată de o glandă care secretă fire diferite, în funcţie de calitatea necesară; există fire pentru construit casa, fire pentru vânarea prăzii, fire de avertizare, fire pentru scară, fire pentru împiedicarea prăzii. Fiecare centimetru pătrat din partea din spate a păiajenului are, cincizeci de mii de navete cu fire!

5 – Numărul firelor din casa unor specii de păianjen, poate să ajungă la patru sute de mii de fire, lungimea unui singur fir este de 20 de centimetri, iar diametrul lui este egal cu a cincizecea parte dintr-un milimetru, dar cu toate acestea el este mai solid şi mai rezistent la presiune de două ori decât un fir de oţel cu aceleaşi specificaţii.

6 – Unele specii de păianjeni de apă îşi construiesc casele sub apă sub forma unor camere cu aer, semănând cu nişte submarine minuscule, în care îşi devorează prada şi-şi incubează ouăle. Construirea casei sub apă este una din minunile artei; păianjenul îşi măreşte încăperea de aer, în funcţie de nevoile sale pentru pradăşi pentru incubaţie, iar casa este într-atât de trainicăşi de perfectă încât apa nu poate pătrunde în ea.

7 – Unele specii de păianjeni trăiesc sub pământ vreme de douăzeci de ani câteodată.

8 – Există păianjeni răpitori care trăiesc pe seama vânatului altora. Ei se strecoară cu agilitate deosebită în magaziile altor semeni, depăşind toate firele de avertizare cu un suc special, apoi răpesc prada cu nişte fire proprii şi o scot afară, evitând din nou firele de avertizare.

9 – Împerecherea unor specii de păianjeni (Lynyhia Litigiosa) este foarte ciudată, încât nu ştim cum ne vor explica unii din adepţii teoriei hazardului şi evoluţiei cum se întâmplă acest lucru.

Când vine timpul împerecherii, câţiva păianjeni masculi stau la pândă (şi de obicei, masculul este mai mic decât femela) în apropierea plasei unei femele, iar când vine semnalul ei de răspuns că ea este pregătită pentru fecundare – iar acest semnal este sub forma unei substanţe chimice eterice aromate care-i atrage pe masculi – masculul intră în casa femelei care stă la pândă. Primul lucru pe care îl face masculul care pătrunde în casa femelei este distrugerea stâlpilor de susţinere a casei, astfel încât pânza să cadă peste el şi peste femelă, iar ceilalţi masculi să rămână în afara pânzei.

Pentru şi mai multă siguranţă, masculul victorios secretă o substanţă chimică pentru a-i îndepărta pe ceilalţi masculi, pentru a rămâne complet singur în timpul operaţiei de fecundare, însă substanţa destinată îndepărtării celorlalţi masculi trebuie să fie foarte bine dozată (câteva milionimi de miligrame), căci, dacă este în cantitate mai mare decât trebuie, devine şi masculul implicat incapabil de acuplare.

Există o altă specie de păianjeni care atunci când femela îşi face cunoscută dorinţa de împerechere printr-o substanţă aromată sau prin mişcarea firelor pânzei, masculul care aşteaptă acest mesaj trebuie să fie extrem de prudent. Mai întâi, pentru a ajunge la femelă prin pânza ei, el trebuie să urmeze anumite fire sau un anumit drum printre miile de fire care alcătuiesc pânza casei femelei, căci dacă greşeşte, este socotit pradăşi este ucis fără milă. După ce ajunge la femelă, trebuie să o anestezieze pentru a se împerechea cu ea şi trebuie să calculeze perioada acuplării astfel încât să nu depăşească perioada anesteziei femelei, căci altfel devine victima supravieţuirii speciei şi femela îl ucide fără milă. Cum ne explică materialiştii şi adepţii teoriilor hazardului, evoluţiei şi naturii motivele reglării acestor operaţiuni complexe şi foarte precise legate de acuplarea păianjenilor?

El vă arată semnele Sale, dar care dintre semnele lui Allah le tăgăduiţi voi? (Ghafir:81);

El este Cel care face prima oară făpturile şi apoi le face din nou şi aceasta este şi mai uşor pentru El. (Ar-Rum:27).

Obsevaţie: Femela păianjenului se numeşte ‘ankabut, iar masculul se numeşte ‘ankab. Regula generală este ca femela să construiască o casăşi să rămână aproape de ea, pândind prada, în vreme ce masculul umblă din loc în loc, fără săşi construiască o casă cu ajutorul căreia să vâneze, asemenea femelei. Acest adevăr ştiinţific nu a fost cunoscut decât după descoperirea microscopului, când a început studiul ştiinţific serios al insectelor, în secolul al XVIII-lea.

Prin această lămurire dorim să atragem atenţia cititorului asupra unui miracol ştiinţific din cuvintele lui Allah ”şi-a făcut o casă” (Al-‘Ankabut: 41). În vremea revelaţiei nu ştia nimeni că femela, la majoritatea speciilor de păianjeni, construieşte casa şi nu masculul, în vreme ce în verset referirea se face la femelă, acordul făcându-se cu femininul: ”(ea) şi-a făcut o casă”.

 

 

Centrul Cultural Islamic IslamulAzi

Soucre Link

Visits: 2