Sclavia

Fethullah Gulen   Cuvântul sclavie înseamnă regret și dezgust deplin, mai ales când ne gândim la cum erau tratați sclavii în Roma și Egiptul Antic. Ne vin în minte imagini cu oameni ce construiau piramidele, cu gladiatori ce se luptau până la moarte doar pentru amuzamentul spectatorilor și oameni încătușați, prinși în lanțuri în jurul […]

Fethullah Gulen

Cuvântul sclavie înseamnă regret și dezgust deplin, mai ales când ne gândim la cum erau tratați sclavii în Roma și Egiptul Antic. Ne vin în minte imagini cu oameni ce construiau piramidele, cu gladiatori ce se luptau până la moarte doar pentru amuzamentul spectatorilor și oameni încătușați, prinși în lanțuri în jurul gâtului.

Mai aproape de era noastră, există sclavia vest-europeană. În trecut comerțul avea loc în principal cu africani care erau transportați peste oceane, în vase construite special pentru acest lucru; iar ei erau priviți ca niște animale. Acești sclavi au fost forțați să își schimbe numele, să își abandoneze religia și limba, privați de orice speranță de libertate și ținuți în scopul de a munci sau de a se înmulți. O naștere era privită ca o moarte.

Ne este greu să înțelegem cum unii oameni i-ar putea trata în acest mod pe ceilalți, dar iată că asemenea lucruri s-au întâmplat în trecut. Există dovezi care arată cum șefii de vase aruncau peste bord sclavi pentru a cere recompense. Acei sclavi nu dețineau nici un fel de drepturi, nici măcar legale; ci doar obligații. Stăpânii lor aveau dreptul absolut de a dispune de ei, iar de mamele, surorile, părinții și copiii lor erau separați și le era permis să se vadă doar dacă stăpânul lor dorea.

Timp de secole a avut loc această practică inumană ce a făcut ca europa-vestică să se îmbogățească de pe urma exploatării sclavilor, a zahărului și a cafelei. Când s-a desființat sclavia, doar deținătorii de sclavi au fost recompensați. Cu alte cuvinte, au rămas vii acele atitudini care au făcut posibilă sclavia.

La scurt timp după abolirea sclaviei, Africa a fost colonizată de către Europa vestică, prezentând consecințe pentru africani, nu mai presus decât sclavia în sine. Cu toate acestea, descendenții sclavilor continuă să trăiască în condiții sociale și politice josnice, sărace. Cei care trăiesc printre europeni sunt priviți de sus și ocupă o treaptă inferioară în societate. Muzeele din capitalele Europei de Vest și-au închis expozițiile de oase și corpuri mumificate (dar care nu aparțineau albilor) abia acum câteva decenii- expozițiile fiind organizate de oameni de știință, doctori, învățați europeni.

Pe scurt, sclavia ne dezgustă, așa cum o fac și atributele inumanității ce o susțin. Dacă acel mod de sclavie nu mai există, însă există acele atitudini, putem conclude că umanitatea a făcut progrese? Din acest motiv sclavia a fost înlocuită cu exploatare colonială, iar aceasta a fost înlocuită cu datorii internaționale de nesuportat. Sclavia a dispărut, dar structurile inumane, barbare ce o sprijineau, încă mai există.

Înainte de a privi perspectiva islamică asupra sclaviei, să ne aducem aminte de un nume faimos printre europenii vestici: Harun al Rashid. Acest conducător, care s-a bucurat de autoritate și putere asupra musulmanilor, a fost fiul unui sclav, iar el nu este singurul exemplu de acest fel. Sclavii și copiii lor s-au bucurat de un prestigiu, autoritate și respect enorme în sistemele islamice, culturale, politice și în alte sfere ale vieții. Cum a fost posibil acest lucru?

Islamul a amendat instituția sclaviei și a educat stăpânii despre cum ar trebui să își trateze sclavii.

Coranul afirmă adesea că toți provenim dintr-un singur strămoș (Adam) și că el este superior oricărei persoane, indiferent de rasă, apartenență la o anumită națiune sau treaptă socială. Profetul (s.a.a.w.s) a aplicat aceste principii în viața sa, iar Companionii săi le-au acceptat ca pe niște norme și reguli sociale. El a spus astfel:

Cel care omoară un sclav, va fi omorât. Cel care aruncă în pușcărie un sclav și îl lasă să moară de foame, va păți același lucru. Cel care castrează un sclav, va fi castrat.[1]

Toți suntem fii ai lui Adam, iar Adam a fost creat din lut.[2]

Nici un arab nu este superior unui non-arab, așa cum nici un non-arab nu este superior unui arab. Nici un om de culoare albă nu este superior unuia negru, iar unul negru nu este superior unui alb. Superioritatea este bazată doar pe bunătate și frică de Dumnezeu.[3]

Datorită compasiunii sale, atât sclavii cât și săracii au fost respectați de către cei care se bucurau de un statut social[4] înalt. Umar a exprimat un asemenea respect când a declarat: „Stăpânul Bilal, care a fost eliberat de către Stăpânul Abu Bakr.”[5]

Spre deosebire de alte civilizații, Islamul presupune ca sclavii să fie tratați în lumina frăției universale. Profetul (s.a.a.w.s) a spus: „Servitorii și sclavii voștri vă sunt precum frați (sau surori). Cei care dețin sclavi ar trebui să împartă cu ei din ceea ce ei mănânca și cu ceea ce ei se îmbracă și nu trebuie să îi împovăreze cu mai mult decât pot duce. Dacă totuși este necesar să îi supui la muncă foarte grea, ajută-i.”[6] El a mai spus: „Nici unul dintre voi nu ar trebui să rostească „Acesta este sclavul meu” sau ” Aceasta este sclava mea” atunci când vor să îi prezinte cuiva, ci ar trebui să îi numească „”fiică sau fiu””.[7]

Din aceste motive au călătorit de la Medina spre Ierusalim pentru a pune stăpânire pe Masjid al- Aqsa pe o cămila, cu rândul, Umar și sclavul lui. În timpul în care a fost calif, Uthman a consimțit să fie tras de ureche în public de către sclavul lui, deoarece el făcuse același lucru. Companionul Abu Dharr a aplicat mot-a-mot hadis-ul atunci când i-a oferit sclavului său jumate din costumul lui, iar cealaltă jumate a purtat-o el. Acești musulmani, ca mulți alții, au arătat generațiilor de musulmani de-a lungul timpului cum să se comporte cu sclavii, ființe umane ce merită același respect, demnitate și lege.

Stăpânul sclavilor avea de asemenea un astfel de comportament pozitiv, constructiv. Sclavii și-au păstrat demnitatea umană și morală având de asemenea și un loc în familia stăpânului lor. Atunci când li s-a oferit libertate, mulți dintre ei nu au vrut să își părăsească stăpânii. Începând cu Zayd ibn Harith[8], acest tip de comportament a fost des întâlnit; deși Profetul (s.a.a.w.s) i-a oferit libertate lui Zayd ibn Harith, acesta a ales să îi rămână alături. Stăpânii și sclavii acestora se priveau ca frați și surori deoarece erau capabili să înțeleagă că diferențele dintre oameni nu sunt permanente. De aceea, disprețul și ura nu erau acceptate în acele vremuri.

În plus, existau principii ce funcționau pe bază de legi (religioase): Oricine omoară un sclav, va fi omorât; oricine întemnițează și înfometează un sclav, va păți la fel.[9] În afara regulilor care pretindeau ca sclavii să fie tratați corespunzător, aceștia au avut și dreptul legal de a câștiga bani, de a deține proprietăți, de a-și păstra religia și de a avea o familie și o viață însoțită de drepturi și obligații. Odată cu demnitatea și cu siguranța materială obținută în Islam, ei se mai bucurau și de libertate.

Libertatea umană este primită de la Dumnezeu, deci este condiția normală ce ar trebui să o dețină orice persoană și una dintre cele mai mai virtuți este aceea de a reda această condiție cuiva. A elibera jumătate din corpul unui sclav înseamnă a-ți elibera jumătate de corp din mânia lui Dumnezeu, dar și dacă eliberezi corpul unui sclav, întregul tău corp își va găsi salvarea. Este un motiv plauzibil acela de a începe război pentru a lupta pentru persoanele aflate în sclavie. Musulmanii au fost încurajați să facă angajamente cu sclavii lor ca aceștia, de obicei după moartea stăpânului lor, să fie eliberați. Emanciparea necondiționată era văzută ca fiind fapta cea mai meritoasă înViața de Apoi; datorită acestui lucru uneori mulți musulmani cumpărau și eliberau sclavi.

Eliberarea unui sclav era de asemenea și un mod legal din punct de vedere religios de a-ți repara anumite păcate sau greșeli făcute în îndeplinirea obligațiilor religioase, precum încălcarea unui jurământ sau a postului- o faptă bună acoperea greșeala morală. Coranul spune: Dacă o persoană omoară accidental un musulman, trebuie să elibereze un sclav și să plătească familiei înmormântarea (4:92). O moarte afectează atât societatea cât și familia victimei. Acei bani reprezintă o compensație parțială adusă familiei celui decedat, iar eliberarea unui sclav este precum o factură plătită societății- aceasta câștigă un om liber. A elibera pe cineva în schimbul celui decedat reprezenta a readuce la viață acea persoană.

Bogăția personală dar și cea publică era folosită pentru a efectua eliberări de sclavi, o metodă folosită și de Profet (s.a.a.w.s) dar și de Abu Bakr. Mai târziu, în timpul lui Umar ibn Abd al-Aziz zakat-ul public era cel folosit în aceste scopuri.
O posibilă întrebare ar fi aceasta: Islamul privește sclavia ca un rău adus societății, în ciuda faptul că sclavii au fost întotdeauna tratați foarte bine și dețineau drepturi. Deci, de ce ea nu a fost interzisă, așa cum s-a întâmplat cu alcoolul, interesele ascunse, jocurile de noroc sau prostituția? De ce a fost acceptată de către Profet (s.a.a.w.s) ?

Până a fi privită ca un comerț european, sclavia era un produs secundar al războiului, deoarece de obicei biruitorii îi însclăveau pe supraviețuitori. În primii ani ai islamului, nu exista nici un sistem bine pus la punct în ceea ce privea schimburile de prizonieri de război, așa că aceștia erau ori executați, ori băgați la pușcărie, ori li se permitea să plece acasă, însă mai erau și distribuiți printre musulmani pentru a stârni război printre ei.

Prima opțiune-executarea lor- era o opțiune ce necesita multă violență. A doua era practicabilă doar pentru puțini dintre aceștia și pe o anumită perioadă de timp (dacă existau resurse îndeajuns pentru aceștia). Această opțiune era folosită deoarece se aștepta ca în schimbul sclavilor, să se primească răscumpărări în bani. Mulți dintre mecanii ce aparțineau musulmanilor erau atât de satisfăcuți de modul în care erau tratați încât ei au devenit musulmani și pe deasupra au schimbat și taberele. A treia opțiune era o dovadă de imprudență în timpul războaielor, iar a patra opțiune era cea mai des folosită. Islamul a instituit legi și norme umane, printre care și reabilitarea prizonierilor de război.

În timpul în care au trăit printre musulmani, sclavii au putut observa adevărul islamului pus în practică. Mulți sclavi erau copleșiți de bunătatea cu care erau tratați, să nu mai menționăm liberul lor acces la multe dintre drepturile legale de care se bucurau musulmanii, și nu în ultimul rând de fericirea de a avea libertate deplină. Numele a mii de foști sclavi se pot găsi printre marele nume ale islamului, iar bunele exemple pe care aceștia le-au dat au devenit norme pentru viitorii musulmani-imami precum Nafi (profesorul imamului Malik) și Tawus ibn Qaisan.

Sclavia era considerată în general de către musulmani o condiție temporară. Spre deosebire de civilizația vestică, ale cărei valori sunt acum la mare modă, sclavia nu era o condiție moștenită care a cufundat generațiile ce au urmat în degradare, disperare și lipsa speranței.[10] Din contră, bucurându-se de un statut la fel de egal ca toți ceilalți, sclavii din societățile islamice au putut trăi cu demnitate, privite precum creaturi ale aceluiași Creator. Ei aveau acces la cultura și civilizația islamică- la care au contribuit foarte mult. În societățile vestice, unde sclavia era foarte răspândită, mai ales în America de Nord și Sud, urmașii sclavilor, multe generații după emanciparea formală a strămoșilor lor, au rămas încă priviți ca scursuri ale societății, o subcultură sau o anti-cultură- ei fiind doar uneori tolerați, însă în general disprețuiți de către comunitatea dominantă.

Când musulmanii erau protejați împotriva cuceririlor străine, de ce nu au eliberat toți captivii și sclavii ce îi dețineau? Răspunsul la această întrebare presupune înțelegerea realităților existente în acel moment. Acei foști captivi sau sclavi nu dețineau resursele personale, psihologice sau economice necesare pentru a-și stabili o independență sigură și demnă. Să ne amintim ce s-a întâmplat în Statele Unite atunci când sclavii au fost eliberați deodată de Președintele Lincoln. Mulți dintre cei eliberați au ajuns pe străzi, fără nici un adăpost asigurat de către foștii lor stăpâni (care pe deasupra au mai fost și răsplătiți) care nu mai acceptau responsabilități pentru aceștia. Mulți au fost aruncați, fără a li se fi oferit în prealabil o pregătire, în societatea din care până nu demult fuseseră excluși prin lege.

În contrast cu aceștia, stăpânii musulmani care au privit sclavii precum propriile surori sau frați, i-au încurajat să lupte pentru libertățile lor, le-au recunoscut drepturile, i-au ajutat să-și întrețină familiile și i-au ajutat să-și găsească un loc în societate înainte de a-i elibera. Exemplul ce îmi vine în minte este cel al lui Zayd ibn Harith, care a crescut chiar în casa Profetului (s.a.a.w.s) și apoi a fost eliberat. El s-a căsătorit cu o femeie din familie nobilă și a fost denumit comandantul unei armate musulmane compusă din mulți nobili și Companioni. Există multe exemple de acest fel.

Doresc să subliniez două idei importante: atitudinea musulmanilor asupra sclaviei și condiția sclavilor în țările non-islamice. Islamul consideră sclavia ca fiind o condiție accidentală și deci temporară, care se poate îndrepta treptat până ce dispare complet. Cu toate acestea unii conducători musulmani au continuat să dețină sclavi. Islamul nu poate fi condamnat pentru ceea ce au făcut acei oameni deoarece acest lucru ține de deficiența fiecărui individ în parte.

Celălalt punct de vedere constă în faptul că obiceiurile personale pun în pericol natura secundară. Când Lincoln a desființat sclavia, mulți sclavi au fost nevoiți să se întoarcă la stăpânii lor pentru că ei nu mai luaseră până atunci nici o inițiativă și nu știau cum să aleagă pentru ei înșiși. În consecință, ei nu au putut trăi ca oameni liberi. Fiind dată această realitate psihologică, prizonierii de război erau distribuiți printre musulmani pentru ca într-o zi să poată duce o viață islamică socială adevărată la fel ca oamenii ce trăiau în acea societate.

Islamul s-a străduit să desființeze sclavia treptat, iar primul pas făcut în acest sens a fost să îi facă pe sclavi conștienți de adevărata lor identitate și conștiință umană. Apoi, i-a educat în privința valorilor islamice și umane, și le-a inspirat dragostea de libertate. De aceea, când au fost eliberați, ei au luat în calcul toate posibilitățile de a deveni folositori comunității: fermieri, artizani, profesori, comandanți, guvernanți, miniștri și chiar prim miniștri.

Islamul a încercat să distrugă instituția „sclaviei individuale” și nu a luat niciodată în considerare „sclavia națională”. Deci, ca musulman, mă rog lui Dumnezeu ca oamenii însclăviți să se bucure de adevărata libertate.
—————-
[1] Abu Dawud, Diyat, 70; Tirmidhi, Diyat, 17; al-Nasa’i, Qasama, 10:16.
[2] Tirmidhi, Tafsir, 49; Manaqib, 73; Abu Dawud, Adab, 111.
[3] Ibn Hanbal, Musnad, 411.
[4] Muslim, Birr, 138; Jannat, 48; Tirmidhi, Manaqib, 54, 55.
[5] Bilal, unul dintre primii musulmani, era sclav etiopian. În cele din urmă a fost ales de către Profet pentru a fi muezzin-ul oficial (cel ce cheamă la rugăciune). Abu Bakr, unul dintre cei care făceau parte din elita mecană pre-islamică și unul dintre primii ce s-au convertit la Islam, a fost succesorul politic al Profetului. Abu Bakr a fost desemnat și primul Calif Ghidat. Bukhari, Fada’il al-Sahaba, 23.
[6] Bukhari, Iman, 22 și Adab,44; Muslim, Iman,38-40; Abu Dawud, Adab, 124.
[7] Ibn Hanbal, Musnad, 2:4.
[8] Zayd ibn Harith a fost un sclav negru al Khadijei, o comerciantă văduvă mecană. După căsătoria sa cu Mohamed, căruia nu îi fusese trimisă încă Revelația, ea i l-a dăruit lui. Mohamed l-a adoptat pe acesta ca fiu și s-a comportat întocmai cu el, până când câțiva ani după, Dumnezeu i-a trimis Revelația lui Mohamed, spunând că o astfel de relație nu mai este permisă.
[9] Tirmidhi, Al-Ayman wa al-Nudhur, 13.
[10] Copiii sclavelor erau considerați liberi în societatea islamică. Sub conducere otomană, haremurile din palate serveau drept școli ce educau membrii săi pentru ca aceștia să poată deveni personal al palatului (servitorii familiei sultanului). Unele erau crescute pentru ca mai târziu să devină soțiile sultanilor, în timp ce altele erau măritate cu personalul din palat. Vizierii și baronii intenționau să se căsătorească cu acestea pentru a evita toate problemele legate de pământ (în mod teoretic, toate pământurile aparțineau sultanului) și disputele. Andarum-ul, partea masculină a haremului își educa membrii în administrație civilă. Amândouă instituțiile erau conduse conform unor reguli foarte stricte și ofreau o educație foarte bună în acele timpuri.

Source Link

Views: 6

Blândețea față de copii și respectul față de bătrâni

  Anas ibn Malik (Allah să fie mulțumit de el!) a spus: „Un batran a venit sa il vada pe profetul Muhammad dar oamenilor le-a luat mult timp sa il lase sa treaca. Profetul a spus atunci: <<Nu face parte din comunitatea noastra cel ce nu se arata bland cu copiii si nu il onoreaza […]

Anas ibn Malik (Allah să fie mulțumit de el!) a spus: „Un batran a venit sa il vada pe profetul Muhammad dar oamenilor le-a luat mult timp sa il lase sa treaca. Profetul a spus atunci: <<Nu face parte din comunitatea noastra cel ce nu se arata bland cu copiii si nu il onoreaza pe cel in varsta>>”. (At Tirmidhi).

În acest hadith, Profetul ii dezaproba pe oamenii din comunitate care au inima de piatra, cărora nu le este mila de copii si care nu ii cinstesc pe oamenii mai in varsta decât ei. Caci un astfel de comportament nu este conform tradiției Profetului, a caii drepte si a moralei si comunitatii sale.
Spunand „Nu face parte dintre noi acela”, profetul nu intelege sa-l excluda pe cel ce se poarta in felul acesta din comunitatea musulmană, ci aceasta expresie are ca scop aratarea gravitatii acestui comportament.

Pentru o bună dezvoltare a sa, copilul are nevoie ca ceilalti sa fie binevoitori cu el. Caci a-l neglija, a fi dur cu el si a-l priva de iubirea de care are atata nevoie pot sa il conduca pe drumul ratacirii.

Este de remarcat faptul ca neacordarea unei bune educatii, abandonarea intr-o oarecare masura a copilului, este din partea parintilor un comportament gresit fata de recomandarile profetului. De asemenea, este inuman sa-i dai copilului sarcini insuportabile pentru el sau sa il corectezi cu asprime. Cu cat ii arati mai multa bunavointa, grija, blandete, cu atat mai mult contribui la transformarea lui intr-o bună persoană.

Trimisul lui Allah a dezaprobat comportamentul barbatului care are fata de copiii sai un comportament rigid. Aceasta idee se desprinde din urmatorul hadith relatat de Abu Hurairah: „Profetul si-a imbratisat odata nepotul, Al-Hassan Ibn ‘Ali, in prezenta lui Al-Aqra’ Ibn Habis care i-a spus: <<Am 12 copii si nu i-am imbratisat niciodata>>. Trimisul l-a privit si i-a spus: <<Cel care nu este indurator cu ceilalti, Allah nu va fi indurator cu el>>.

Altfel spus, acela nu merita ca Allah sa fie bland cu el, mai ales daca omul nu manifesta intelegere si indurare cu ceilalti, inclusiv cu copiii sai. Purtarea in cel mai bun mod fata de orfani face parte din acest comportamanet ingaduitor datorat celorlalti. Allah spune in Sfantul Coran:

Cat despre orfan,pe el nu-l oprima! (Ad-Duha 93:9).

Tot despre acest subiect,profetul Muhammad a spus: „Cel ce are grija de un orfan (din familia sa sau nu),voi fi cu el in paradis precum aceste doua degete”,unindu-si doua degete. (Bukhari).

De asemenea, in hadithul mentionat la inceput, Profetul atrage atentia si asupra celor mai in varsta decat noi, a batranilor care merita sa fie respectati. Nerespecatarea acestui drept este un semn al lipsei de politete ce ar putea duce la nerespecatrea drepturilor omului. Caci generatia tinerilor are o datorie fata de cei in varsta, si anume aceea de a-i respecta.

Trimisul lui Allah (Pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Nu exista tanar care sa il respecte pe un batran datorita varstei sale inaintate fara ca Allah sa nu il faca sa fie respectat la batranete, de cineva pentru acelasi motiv”. (At Tirmidhi).

Respectul datorat batranului consta in ascultarea acestuia cu atentie, mai ales atunci cand ne sunt date sfaturi, in indeplinirea necesitatilor acestuia, in a nu vorbi in acelasi timp cu un batran si nici a merge in fata lui si in adresarea de vorbe respectuoase.

In acest fel, islamul are o mare consideratie atat pentru copii, cat si pentru batrani. Islamul ne indruma pe calea cea dreapta,urmarind crearea unei societati stabile, virtuoase si solidara in care sunt respectate drepturile tuturor cetatenilor, indiferent de varsta acestora.

___

sursa: rasarit.com

Source Link

Views: 4

RESPONSABILITATEA MUSULMANULUI ÎN VORBELE SALE

  Fiecare cuvânt ar trebui rostit de oameni cu multă grijă, ştiind că vor da socoteală în Viaţa de Apoi pentru tot ceea ce au făcut şi au spus. În Coran, Allah le spune oamenilor să Îi fie supuşi astfel încât să nu cadă pradă îndoielii în ceea ce priveşte realitatea întâlnirii cu El, dar […]

Fiecare cuvânt ar trebui rostit de oameni cu multă grijă, ştiind că vor da socoteală în Viaţa de Apoi pentru tot ceea ce au făcut şi au spus. În Coran, Allah le spune oamenilor să Îi fie supuşi astfel încât să nu cadă pradă îndoielii în ceea ce priveşte realitatea întâlnirii cu El, dar nici să uite că Allah se află peste tot în jurul lor. Dacă cineva abandonează învăţăturile Coranului cu privire la acest aspect, limbajul, atunci Satana va profita de situaţie şi îl va împinge la disperare, făcându-l să uite de Allah. Din acest motiv, Allah ne arată că trebuie să fim permanent conştienţi şi atenţi la tentativele de a ne abate de la drumul cel drept, aşa cum se afirmă în următorul verset din Coran:

Şeitan a pus stăpânire peste ei şi i-a făcut pe ei să uite pomenirea lui Allah. Aceştia sunt ceata lui şeitan şi ceata lui şeitan sunt cei pierduţi! (Al-Mujadilah 58:19).

Oamenii se pot folosi de această capacitate de a vorbi aşa cum doresc: fie într-un mod iubit de Allah, fie cu neglijenţă. Dacă se află printre cei care nu îşi amintesc de Allah şi cad în fărădelege, cuvintele lor, pe o perioadă de aproximativ câteva decenii, nu se vor solda cu un alt rezultat decât, probabil, pedeapsa în Viaţa de Apoi. Cuvintele pe care ei nu le vor mai ţine minte, unde, când şi cui au fost adresate, dar care în schimb sunt păstrate la Allah, vor fi aduse în faţa lor, unul câte unul:

Şi cartea [fiecăruia] va fi pusă dinaintea [lui cu faptele sale]! Îi vei vedea pe păcătoşi înfricoşaţi de ceea ce se află în ea. Şi vor grăi ei: «Vai nouă! Ce-i cu această carte care nu a lăsat nimic nepomenit, nici cel mai mic, nici cel mai mare păcat?!» Şi ei vor afla dinaintea lor tot ceea ce au săvârşit şi nu-l va nedreptăţi Domnul tău pe niciunul! (Al-Kahf 18:49).

În Viaţa de Apoi, orice încercare de a ascunde, îndrepta sau interpreta cuvintele lor va fi fără de folos. Atunci Allah va ordona pielii, auzului şi văzului lor să depună mărturie pentru ceea ce acel om a spus în această viaţă:

Şi vor grăi ei către pieile lor: «De ce aţi făcut mărturie împotriva noastră?», iar ele le vor răspunde: «Ne-a făcut să grăim Allah, Cel care face să grăiască toate lucrurile. El v-a creat pe voi întâia oară şi la El veţi fi întorşi! Voi nu v-aţi putut ascunde, ca să nu dea mărturie împotriva voastră urechile voastre, ochii voştri şi pieile voastre, însă voi v-aţi închipuit că Allah nu ştie multe din cele pe care voi le săvârşiţi.» (Fussilat 41:21-22).

În acea Zi, când vor vedea teribila pedeapsă, nu îşi vor putea exprima decât profundul regret:

Şi ei vor zice: «Dacă noi am fi ascultat şi am fi priceput, nu am fi printre oaspeţii Văpăii!» Şi astfel ei vor mărturisi păcatele lor. Aşadar, striviţi să fie oaspeţii Văpăii! (Al-Mulk 67:10-11);

Şi de i-ai vedea stând la marginea Focului, zicând: «O, de ne-am întoarce noi [la viaţă], n-am mai socoti semnele Domnului nostru mincinoase şi am fi în rândul celor credincioşi!» (Al-An’am 6:27).

În această viaţă, oamenilor li s-a oferit o şansă unică de a crede în Allah, de a-L pomeni şi preamări, însă ei continuă să vorbească cu încăpăţânare şi nesupunere. Au fost avertizaţi de-a lungul timpului asupra modului în care ar trebui să se exprime, însă ei şi-au întors feţele. În acea Zi, chiar dacă ei vor dori să se întoarcă, nu vor mai avea această şansă. Nu vor putea rosti niciun cuvânt care să le aducă mila lui Allah. În acea Zi, Allah nu le va mai acorda capacitatea de a vorbi:

Şi va cădea cuvântul [pedeapsa Sa] asupra lor pentru ceea ce au săvârşit ei cu nedreptate, iar ei nu vor putea rosti [nicio vorbă]. (An-Naml 27:85);

Vai, în Ziua aceea, pentru cei care învinuiesc de minciună! Aceasta este Ziua în care ei nu vorbesc şi nu li se va îngădui lor să se dezvinovăţească! Vai, în Ziua aceea, pentru cei care învinuiesc de minciună! (Al-Mursalat 77:34-37).

În timp ce aceşti oameni care îl urmează pe Satana şi uită să Îl pomenească pe Allah vor avea parte de pedeapsă în Viaţa de Apoi, musulmanii, care încearcă prin fiecare faptă şi vorbă să câştige mulţumirea lui Allah, vor câştiga eternitatea şi Paradisul. Ştiind că vor da socoteală în Ziua Judecăţii, ei vor lăsa numai cuvinte frumoase în urma lor. Aşa cum ni se spune în următorul verset din Coran:

Nu vezi ce pildă a dat Allah pentru cuvântul bun? El este ca un pom bun, cu rădăcina neclintită şi cu ramuri [ce se înalţă] în cer! El dă fructe tot timpul – cu voia Domnului său. Şi Allah dă pilde oamenilor pentru ca ei să-şi aducă aminte. (Ibrahim 14:24-25).

Discursul frumos este ca un copac roditor ce răspândeşte binecuvântări. În mod sigur va conduce către cele mai frumoase recompense de la Allah.Există mari diferenţe legate de recompensele primite de musulmani în Viaţa de Apoi, dacă facem comparaţie cu ceea ce vor primi cei care vorbesc fără să îşi cântărească cuvintele. Allah ne spune în Coran că vorbele musulmanului sunt cele mai potrivite:

Şi cine spune vorbe mai frumoase decât acela care cheamă la Allah, săvârşeşte faptă bună şi zice: «Eu sunt dintre musulmani?» (Fussilat 41:33).

___________

Asociația Surori Musulmane

Source Link

Views: 4