Să ne întoarcem acum la Pământ pentru a descoperi câteva din numeroasele enunţuri miraculoase conţinute în reflectările coranice despre propria noastră planetă. Ele se referă nu numai la fenomenele fizice observate aici, pe Pământ, dar şi la detaliile referitoare la organismele vii care îl ocupă.
În acestă chestiune, trebuie să ne întrebăm următorul lucru : Cum a putut un om needucat, în mijlocul deşertului, să abordeze cu acurateţe atât de multe şi atât de variate subiecte într-un timp în care mitologia şi superstiţia domneau suprem? Cum a putut el să evite cu atâta înţelepciune fiecare credinţă care avea să fie dovedită a fi total incorectă multe secole mai târziu.
Circuitul apei
Versetele referitoare la sistemele pământeşti sunt un caz în chestiune. Am citat un număr mare din ele în cartea mea, „Biblia, Coranul şi Ştiinţa şi am acordat atenţie deosebită celor care se refereau la circuitul apei în natură. Acesta este un subiect care este bine ştiut astăzi. Prin urmare, versetele din Coran care se referă la circuitul apei par să exprime idei care sunt acum total evidente. Dar dacă luăm în
considerare ideile predominante de la acea vreme, ele par a fi bazate mai mult pe mit şi speculaţie filosofică decât pe realitate observată, chiar dacă totuşi utila cunoaştere practică a irigării pământului era la curent în acea perioadă.
Să examinăm, de exemplu, următorul verset din capitolul az-Zumar:
Oare tu nu vezi că Allah trimite apă din cer, apoi o îndreaptă ca izvoare în pământ, apoi scoate cu ajutorul ei roade de felurite culori, apoi ele se ofilesc şi le vezi galbene, apoi le face bucăţele. Întru aceasta se află îndemnare pentru cei care au pricepere. (Az-Zumar 39:21)
Asemenea noţiuni ne par destul de obişnuite astăzi, dar nu ar trebui să uităm că, nu de mult, ele nu erau obişnuite, şi au continut să rămână aşa până în secolul al XVI-lea, cu Bernard Palissy, care a ajuns la prima descriere coerentă a circuitului apei. Înainte de aceasta lumea credea că apele oceanelor, sub efectul vânturilor, erau împinse spre interiorul continentelor. Ei atunci s-au întors către oceane prin marele abis, care, din timpul lui Plato era numit „Tartarus”.În secolul al XVII-lea gânditori măreţi, cum ar fi Descartes, credeau încă în acest mit. Chiar şi în secolul al XIX-lea erau încă aceia care credeau în teoria lui Aristotel, că apa era condensată în caverne reci muntoase şi forma lacuri subterane care alimentau izvoare. Astăzi ştim că responsabilă de aceasta este infiltrarea apei de ploaie în pământ. Dacă cineva ar compara noţiunile din hidrologia modernă cu informaţiile găsite în Coran pe această temă, nu ar putea să nu observe remarcabilul consens dintre cele două.
Munţii
În geologie, ştiinţa modernă a descoperit recent fenomenele de încreţire care au format lanţuri muntoase. Crusta pământului este ca o coajă solidă, pe când stratele mai adânci sunt fierbinţi şi fluide, şi foarte neospitaliere pentru orice formă de viaţă. A fost descoperit, de asemena, faptul că, stabilitatea munţilor este legată de fenomenele de încreţire. Procesul de formare al munţilor prin încreţire duce crusta pământului în jos, în strate inferioare şi susţine temelii pentru munţi.
Să comparăm acum ideile moderne cu un verset dintre numeroasele din Coran care se ocupă cu această temă. Este extras din capitolul an-Naba’:
Oare nu am făcut Noi pământul un pat Şi munţii ca ţăruşi? (An-Naba’ 78:6-7)
Ţăruşii (awtad), care sunt conduşi în pământ ca aceia folosiţi la ancorarea unui cort, sunt bazele încreţirilor geologice.
Aici, ca în toate cazurile din alte teme prezentate, observatorul obiectiv nu poate să nu observe absenţa oricărei contradicţii cu cunoştinţele moderne.
_____
Miracolul Coranului în Geologie, Adnan Aș-Șarif, Editura Islamul Azi, Constanța, 2003
Source LinkViews: 1
