Tag: om maimuta

5 enigme ale evoluționismului

    In cartea  “Omul si astrele” , aparuta la Editura Dacia in 1986, autorul prezinta 5 enigme ale evolutiei omului– 5 probleme foarte serioase care nu se incadreaza deloc in scenariul evolutionist, punand sub semnul intrebarii intreaga teorie. Vor fi amintite toate, insa vom  insista doar  asupra a doua din ele. 1. Teoria evolutionista nu […]

 

 

In cartea  “Omul si astrele” , aparuta la Editura Dacia in 1986, autorul prezinta 5 enigme ale evolutiei omului– 5 probleme foarte serioase care nu se incadreaza deloc in scenariul evolutionist, punand sub semnul intrebarii intreaga teorie. Vor fi amintite toate, insa vom  insista doar  asupra a doua din ele.

1. Teoria evolutionista nu poate explica de ce stramosii omului au trecut de la pozitia patrupeda la cea bipeda, care nu asigura niciun avantaj momentan.

2. Teoria evolutionista nu poate explica de ce a crescut atat de mult volumul creierului omenesc, depasind necesitatile concrete ale fiintei umane.

3. Teoria evolutionista nu poate explica de ce stramosii omului au pierdut blana, care era pentru ei cel mai bun mijloc de aparare.

4. Teoria evolutionista nu poate explica de ce instinctual sexual s-a exacerbat la om, in timp ce la animale nu depaseste necesitatile de perpetuare a speciei.

5. Teoria evolutionista nu poate explica aparitia limbajului articulat.

“Toate acestea– spune autorul lucrarii- sunt adevarate enigme.” 

 

_45573842_darwinbook226Când Darwin şi-a elaborat teoria despre originea speciilor şi a pus-o pe seama evoluţiei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, diverse ramuri ale ştiinţelor materiale, ştiinţelor biologiei şi regulile cercetării ştiinţifice se aflau încă în faşă. Dacă vom şti că numărul speciilor de fiinţe vii, care au fost studiate şi clasificate până la scrierea acestor rânduri, este de aproximativ un milion şi jumătate de specii şi că tot cam atâtea sau poate chiar mai multe nu au fost studiate, vom înţelege dificultatea problemei originii speciilor pe care încearcă să o rezolve cercetătorii. În faţa unei astfel de difilcutăţi, s-a aflat şi Darwin şi a încercat să o rezolve prin teoria selecţiei naturale. Odată cu descoperirea geneticii, la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu progresele înregistrate de biochimia organică, de embriologia comparată, de paleontologie şi de ştiinţa despre comportamentul animalelor, în secolul al XX-le, teoria lui Darwin referitoare la evoluţie şi alte teorii asemănătoare au primit lovituri zdrobitoare din partea tuturor acestora.

Source Link

Views: 1

Imaginaţia lui Darwin

Adnan Oktar   Persoana care a enunţat teoria evoluţionistă în forma în care este ea susţinută astăzi a fost un naturalist amator englez, Charles Robert Darwin. Darwin nu a urmat niciodată vreo specializare în biologie. El a avut doar un interes de amator în ceea ce priveşte natura şi formele de viaţă. Interesul său l-a […]

Adnan Oktar

 

Persoana care a enunţat teoria evoluţionistă în forma în care este ea susţinută astăzi a fost un naturalist amator englez, Charles Robert Darwin.

Darwin nu a urmat niciodată vreo specializare în biologie. El a avut doar un interes de amator în ceea ce priveşte natura şi formele de viaţă. Interesul său l-a împins să se alăture voluntar unei expediţii, la bordul unei nave numite H.M.S. Beagle, care a plecat din Anglia în 1832, călătorind vreme de cinci ani în diferite zone de pe glob. Tânărul Darwin a fost foarte impresionat de diferitele specii de vieţuitoare, în special de un soi de cinteze pe care le-a văzut în Insulele Galapagos. El a crezut că formele variate ale ciocurilor lor erau cauzate de adaptarea lor la habitat. Cu această idee în minte, el a presupus că originea vieţii şi a speciilor constă în conceptul de „adaptare la mediu“. Darwin s-a opus astfel faptului că Dumnezeu a creat diferitele specii de vieţuitoare separat, sugerând că acestea provin mai degrabă dintr-un strămoş comun, diferenţiindu-se unele de altele ca rezultat al condiţiilor naturale.

Ipotezele lui Darwin nu au fost bazate pe descoperiri ştiinţifice sau pe vreun experiment; totuşi, în timp, acestea s-au transformat

darwin

într-o teorie arogantă, având susţinerea şi încurajarea primită de la biologii materialişti recunoscuţi de la acea vreme. Ideea era că indivizii ce s-au adaptat la un anumit habitat în cel mai bun mod posibil, au transferat apoi calităţile lor generaţiilor care au urmat; aceste calităţi avantajoase s-au acumulat astfel în timp şi au transformat individul într-o specie total diferită de strămoşii săi. (Originea acestor „calităţi avantajoase“ era necunoscută la acea vreme.) Conform lui Darwin, omul a fost produsul cel mai dezvoltat al acestui mecanism imaginar.

Darwin a denumit acest proces „evoluţie prin selecţie naturală“. El a crezut că a găsit „originea speciilor“: originea unei specii era o altă specie. El a publicat aceste idei în cartea sa intitulată „Originea speciilor, prin intermediul selecţiei naturale“(The Origin of Species, By Means of Natural Selection), în anul 1859.

Darwin era conştient de faptul că această teorie se confrunta cu o serie de probleme. El a mărturisit aceste lucruri în cartea sa, în capitolul „Dificultăţile teoriei“(Difficulties on Theory). Aceste dificultăţi constau în primul rând în date ale fosilelor, în existenţa anumitor organe complexe ale vieţuitoarelor, care nu putea fi explicată prin coincidenţe (spre exemplu, ochiul) şi în instinctele vieţuitoarelor. Darwin spera ca aceste dificultăţi să poată fi depăşite graţie descoperirilor viitoare; şi totuşi, toate aceste lucruri nu l-au oprit să vină cu tot felul de explicaţii neadecvate pentru unele dintre ele. Fizicianul american Lipson a făcut următorul comentariu referitor la „dificultăţile“ lui Darwin:

„Citind ‚Originea speciilor’, am descoperit că Darwin era mult mai puţin sigur de afirmaţiile sale, decât este el 

prezentat de obicei; capitolul intitulat ‚Dificultăţile teoriei’ (Difficulties on Theory) spre exemplu, arată o lipsă considerabilă de încredere în sine. Ca fizician, am fost intrigat în special de comentariile sale legate de apariţia ochiului.“9

În timpul dezvoltării teoriei sale, Darwin a fost impresionat de mai mulţi biologi evoluţionişti care l-au precedat, şi în special de biologul francez Lamarck.10 Conform lui Lamarck, vieţuitoarele au transferat trăsăturile pe care le-au acumulat de-a lungul vieţii de la o generaţie la următoarea şi astfel au evoluat. Spre exemplu, girafele au evoluat din animale asemănătoare antilopelor, alungindu-şi gâtul din ce în ce mai mult, de la o generaţie la alta, pe măsură ce au încercat să atingă ramuri situate din ce în ce mai sus pentru a se hrăni. Astfel că Darwin a folosit teza „transferului de trăsături acumulate“, propusă anterior de Lamarck, ca factor determinant al evoluţiei formelor de viaţă.

Atât Darwin, cât şi Lamarck greşeau, întrucât în zilele lor, viaţa putea fi studiată prin intermediul unei tehnologii foarte primitive şi la un nivel foarte neadecvat. Domenii ştiinţifice precum genetica şi biochimia nu existau la acea vreme nici măcar cu numele. Prin urmare, teoriile lor depindeau în întregime de puterea lor de imaginaţie.

gregor-mendel

 

În timp ce ecourile cărţii lui Darwin încă reverberau, un botanist austriac pe nume Gregor Mendel descoperea în 1965 legile eredităţii. Deşi nu s-au auzit multe despre aceasta până spre sfârşitul secolului, descoperirea lui Mendel a câştigat o importanţă majoră în primii ani ai secolului al XX-lea. Aceasta a fost naşterea ştiinţei numită genetică. Ceva mai târziu, s-a descoperit structura genelor şi a cromozomilor. Descoperirea în anii 1950 a structurii moleculei de ADN ce încorporează informaţia genetică, a aruncat teoria evoluţionistă într-o mare criză. Motivul a fost incredibila complexitate a vieţii şi invaliditatea mecanismului evoluţionist propus de Darwin.

 

Aceste evenimente ar fi trebuit să aibă drept rezultat aruncarea teoriei lui Darwin la coşul de gunoi al istoriei. Totuşi, acest lucru nu s-a produs, întrucât anumite cercuri au insistat în revizuirea, reînnoirea şi ridicarea teoriei lui Darwin la o platformă ştiinţifică. Aceste eforturi capătă sens numai dacă înţelegem că în spatele teoriei se află mai degrabă intenţii ideologice decât preocupări ştiinţifice.

 

sursa: Asociatia Musulmanilor din România

Source Link

Views: 6

“Melanismul industrial”

“Melanismul industrial” În anul 1986, David Futuyma a publicat cartea „Biologia evoluţionismului“, care este acum acceptată drept una dintre sursele ce explică teoria evoluţiei prin selecţie naturală, într-un mod cât se poate de explicit. Cel mai faimos dintre exemplele sale legat de acest subiect este cel despre culoarea populaţiei de molii care pare să se […]

“Melanismul industrial”

În anul 1986, David Futuyma a publicat cartea „Biologia evoluţionismului“, care este acum acceptată drept una dintre sursele ce explică teoria evoluţiei prin selecţie naturală, într-un mod cât se poate de explicit. Cel mai faimos dintre exemplele sale legat de acest subiect este cel despre culoarea populaţiei de molii care pare să se fi închis în perioada Revoluţiei Industriale din Anglia. Este posibil să găsiţi această poveste a melanismului industrial în majoritatea cărţilor de biologie evoluţionistă, nu doar în cartea lui Futuyma. Povestea se bazează pe o serie de experimente realizate de fizicianul şi biologul britanic Bernard Kettlewell, în anii 1950, şi poate fi spusă pe scurt astfel:

"Melanismul industrial"

Conform cu această poveste, în jurul începutului Revoluţiei Industriale din Anglia, culoarea scoarţei copacilor din împrejurimile Manchester-ului era destul de deschisă. Datorită acestui lucru, moliile de culoare mai închisă (melanice) ce se opreau pe acei copaci puteau fi observate cu uşurinţă de păsările care se hrăneau cu ele şi, prin urmare, aveau foarte puţine şanse de a supravieţui. Cinzeci de ani mai târziu, în pădurile în care poluarea industrială a distrus lichenii, scoarţa copacilor a căpătat o culoare mai închisă, iar acum moliile de nuanţe deschise au devenit cele mai vânate, întrucât ele erau acum cele mai uşor de observat. Drept rezultat, raportul dintre moliile de culoare mai deschisă şi cele de culoare mai închisă a scăzut. Evoluţioniştii consideră aceasta drept un exemplu de dovadă irefutabilă pentru teoria lor. Ei îşi găsesc astfel refugiul şi consolarea în mistificarea adevărului, arătând cum moliile de culoare mai deschisă au „evoluat“ în molii de culoare mai închisă.

Totuşi, chiar dacă presupunem că această poveste ar fi corectă, trebuie să fie foarte clar că nu putem nicidecum să folosim aceasta drept dovadă pentru teoria evoluţionistă, întrucât nu a apărut nicio altă formă nouă care să nu fi existat înainte. Moliile de culoare mai închisă existaseră în populaţia de molii şi înainte de Revoluţia Industrială. Ceea ce s-a modificat a fost doar proporţia relativă dintre varietăţile de molii ce existau în respectiva populaţie. Prin urmare, moliile nu au căpătat o nouă caracteristică sau un organ nou, ceea ce ar fi generat „speciaţia“. Pentru ca o specie de molii să se fi transformat într-o altă specie de vieţuitoare, o pasăre spre exemplu, aceasta necesita ca la genele sale să se fi făcut adăugiri. Astfel, un întreg program genetic nou ar fi trebuit să fie încărcat astfel încât să includă informaţia despre caracteristicile fizice ale păsării.

Şi acesta este răspunsul ce trebuie să fie oferit poveştii melanismului industrial. Cu toate acestea, mai există o parte şi mai interesantă a acestei poveşti. Căci nu numai interpretarea, dar şi povestea în sine pare să fie invalidă. Ca cercetător în biologia moleculară, Jonathan Wells explică în cartea sa „Simboluri ale evoluţionismului“(Icons of Evolution), că povestea moliilor, cea care este inclusă în orice carte de biologie evoluţionistă şi care a devenit, prin urmare, „un simbol“ al evoluţionismului în acest sens, nu reflectă adevărul. Wells vorbeşte în cartea sa despre experimentul lui Kettlewell, cunoscut drept „dovada experimentală“ a poveştii, ca fiind de fapt un scandal ştiinţific. Iată câteva dintre elementele fundamentale ale acestui scandal:

  • Multe experimente realizate după Kettlewell au arătat că doar un singur tip de molii se aşază pe trunchiul arborilor, restul preferând să stea sub ramurile mici şi orizontale. Încă din anul 1980, a devenit clar că moliile nu se aşază de regulă pe trunchiul copacilor. În 25 de ani de muncă de teren, mulţi oameni de ştiinţă precum Cyril Clarke şi Roy Howlett, Michael Majerus, Tony Liebert şi Paul Brakefield au concluzionat că în experimentul lui Kettlewell, moliile au fost forţate să acţioneze atipic, prin urmare, testul nu poate fi acceptat ca fiind ştiinţific.
  • Oamenii de ştiinţă care au testat concluziile lui Kettlewell, au descoperit un rezultat chiar şi mai interesant. Deşi se aşteptau ca numărul moliilor de culoare deschisă să fie mai mare în regiunile mai puţin poluate din Anglia, moliile de culoare mai închisă erau de patru ori mai numeroase decât cele deschise la culoare. Aceasta înseamnă că nu a existat nicio corelaţie între populaţia de molii şi trunchiurile de copaci, aşa cum susţinea Kettlewell şi cum a fost repetat de aproape toate sursele evoluţioniste.
  • Pe măsură ce cercetările s-au aprofundat, scandalul şi-a modificat dimensiunile: „moliile de pe trunchiurile copacilor“ fotografiate de Kettlewell erau de fapt molii moarte. Kettlewell a folosit specimene de molii moarte pe care le-a lipit sau le-a prins cu acul de gămălie pe trunchiurile copacilor şi apoi le-a fotografiat. Într-adevăr, posibilitatea de a realiza acele fotografii era aproape inexistentă, de vreme ce moliile se aşază sub frunze şi nu pe trunchiul copacilor.

Aceste fapte nu au fost dezvăluite comunităţii ştiinţifice decât spre sfârşitul anilor 1990. Căderea mitului melanismului industrial, care a fost timp de decenii unul dintre subiectele cele mai preţuite din cursurile de „Introducere în teoria evoluţionismului“ din universităţi, a adus o mare dezamăgire în rândurile evoluţioniştilor. Aşa cum unul dintre ei, Jerry Coyne remarca:

„Reacţia mea este asemănătoare cu consternarea pe care am trăit-o atunci când, la vârsta de 6 ani, am aflat că cel care îmi aducea cadourile în Ajunul de Crăciun era tata şi nu Moş Crăciun.“

„Cel mai faimos exemplu de selecţie naturală“ a fost astfel trimis la mormanul de gunoi al istoriei ca un scandal ştiinţific, ceea ce era inevitabil, deoarece selecţia naturală nu este un „mecanism al evoluţiei“, contrar afirmaţiilor evoluţioniştilor. Selecţia naturală nu are capacitatea nici de a adăuga un nou organ unui organism viu şi nici de a îndepărta unul existent deja, şi cu atât mai puţin să transforme un organism al unei specii într-un organism aparţinând altei specii.

Source Link

Views: 5