Prima religie a omului de la facerea sa – 3

    Aşadar Avraam, în anii 3100 (luăm cea mai recentă atestare) propaga o credinţă (nu o numesc intenţionat Islam) care avea ca principale idei credinţa în Dumnezeu cel Unic, indivizibil, fără formă, care nu poate fi văzut de nici o fiinţă umană, Atotputernic, Atotştiutor, şi a supunerii totale în îndeplinirea poruncilor sale. (El însuşi […]

 

 

Aşadar Avraam, în anii 3100 (luăm cea mai recentă atestare) propaga o credinţă (nu o numesc intenţionat Islam) care avea ca principale idei credinţa în Dumnezeu cel Unic, indivizibil, fără formă, care nu poate fi văzut de nici o fiinţă umană, Atotputernic, Atotştiutor, şi a supunerii totale în îndeplinirea poruncilor sale. (El însuşi a demonstrat această supunere prin inrtenţia clară de a-şi sacrifica propriul fiu spre a îndeplini porunca lui Dumnezeu).
Analizând aceste fapte, dar şi perceptele propovăduite de Avraam se poate observa cu uşurinţă că ele sunt esenţa Islamului.
Islamul este denumirea arabă a religiei fundamentate pe Credinţa în Dumenezeu Unic şi a supunerii totale faţă de El, aceeaşi pe care o propovăduia şi o practica Avraam.
Este recunoscut de toţi istorici şi de toţi savanţii sau învăţaţii că Islamul este religie avraamică monoteistă, deci vine prin Avraam. (Am făcut aceste precizări pentru a elimina orice dubiu asupra ceea ce înseamnă Islam.)
Aşadar, pe cale de consecinţă, dacă Islamul vine de la Avraam, înseamnă că el este religia pe care o promova Avraam şi despre care spunea că este religia strămoşilor lui.
Revenind la Iudaism, acesta a luat naştere, spun învăţaţii evrei, odată cu Legământul lui Avraam cu Dumnezeu, bazat pe legile lui Moise, în vremea lui Yehuda, sau Iuda, al patrulea fiu al lui Iacob care a fost fiul lui Isaac care a fost fiul lui Avraam, deci la a treia generaţie de la Avraam, între anii 1700-1600 î.Ch. sau după alte surse 700-600 î.Ch (acea marjă de eroare de 1000 de ani despre care am scris mai sus).

Cu ce se deosebeşte Iudaismul de religia lui Avraam?

Avraam propaga Cuvântul Alllah, o religie deschisă pentru toată lumea, de la cel mai neştiutor până la cel mai mare învăţat, el chema pe toată lume a la adorare şi închiare şi pe când iudeii, au făcut din aceste învăţături monopol de ştiinţă numai pentru rabini (învăţaţi). Ei au făcut în aşa fel încât să apară preoţii, care să facă din adorarea pentru Alllah o ştiinţă greu de accesat pentru cei neinstruiţi, sau pentru cei care nu făceau parte din clanul leviţilor. Pâna la iudei, nici unul dintre profeţii nu le-a transmis mesajul formării unei caste preoţeşti. Ei între ei se certau pentru acest fapt. Este cunoscută disputa dintre evreii ortodocşi şi Rabinismul iudaic. Nu intru în amănunte (nu fac obiectul postării), însă este vorba despre monopolizarea învăţăturilor religioase prin codificarea lor şi alte asemenea acuze de intromisiune în textul religios iniţial.
Iată deci, că Iudaismul este un derivat al Islamului, şi nu invers!

6. 1600 î.Ch. – civilizaţia chineză. Religia chinezilor, până la apariţia budismului, era bazată pe pluralism, nu era imperativă şi nu necesita aderenţi, fiecare familie adorând un anumit zeu local, liber ales, spe exemplu: Mazu – zeiţa mărilor, ori Caishen – zeul prosperităţii şi al bogăţiei. Din acest motiv budismul a avut cea mai mare popularitate. Budismul s-a format pe doctrina şi învăţăturile unui aşa-numit iluminat pe nume Siddhartha Gautama. El a trăit între anii 563 – 483 î.Ch. Hiduismul îl consideră zeu.

Source Link

Views: 3

Conștiința

F. Gulen   Conştiinţa, care este definitorie în a-l face pe om să fie şi să se simtă fiinţă umană, este un mecanism spiritual care voieşte, simte, percepe şi este înto­deauna deschis către eternitate. Voinţa, simţirea, mintea şi inima, care sunt „simţurile” sau facultăţile perceptivităţii spiritului, sunt şi cele mai puternice forţe ale conştiinţei, prin […]

F. Gulen

 

Conştiinţa, care este definitorie în a-l face pe om să fie şi să se simtă fiinţă umană, este un mecanism spiritual care voieşte, simte, percepe şi este înto­deauna deschis către eternitate.

Voinţa, simţirea, mintea şi inima, care sunt „simţurile” sau facultăţile perceptivităţii spiritului, sunt şi cele mai puternice forţe ale conştiinţei, prin care omul poate atinge perfecţiu-nea omenească în această lume şi fericirea veşnică şi vederea Atotputernicului în lumea viitoare.

Constiinţa este o oglindă limpede şi luminoasă a existenţei lui Allah, şi tot ea este fără de pereche în a-L recunoaşte şi a-L face cunoscut şi altora, dar numai dacă are ochi care să ştie să privească.

Conştiinţa colectivă este un judecător drept şi nemincinos, şi de aceea trebuie să-i acceptăm judecăţile şi să o recunoaştem ca arbitru în disputele noastre.

Cu cât este omul mai disciplinat din punct de vedere inte­lectual şi spiritual, cu atât gândurile şi acţiunile sale sunt mai consecvente şi mai armonioase, şi cu cât conştiinţa omului este mai deschisă către tărâmurile de dincolo, cu atât purtă-rile sale sunt mai bine inspirate şi călăuzite de Divinitate.

Deoarece conştiinţa este facultatea de simţire şi de percepţie a spiritului, ea a fost mereu privită ca fiind deschisă către tă-râmurile de dincolo, în afara spaţiului, guvernată de criterii trainice şi la fel de curată ca îngerii.

Există mulţi judecători şi mai toţi judecă pe baza aceloraşi surse, dar judecăţile lor pot fi diferite; conştiinţa este însă un judecător cu o asemenea forţă de pătrundere încât poate da judecăţi pe baza adevărului şi judecăţile sale nu trădează ni-ciodată pe nimeni.

Conştiinţa colectivă este percepţia, discernământul şi înţelegerea la nivelul marii majorităţi, şi de aceea rareori greşeşte, mai ales atunci când cunoaşterea sa se sprijină pe o sursă de inspiraţie Divină.

Datoria este ceea ce ne porunceşte Allah şi ceea ce Profeţii îndeplinesc şi împărtăşesc altora. Ea trebuie acceptată şi îndeplinită de fiecare. Allah, Adevărul, este Judecătorul Abso­lut, iar conştiinţa este cea mai limpede oglindă a Lui. Ea reflectă totul cu o asemenea claritate şi forţă încât numai spai­ma de a nu putea putea privi adevărul în faţă o poate umbri, dar şi aceasta numai rareori.

Source Link

Views: 4

Lipsa formelor intermediare – 1

  Dacă la fiecare moment de pe parcursul evoluţiei treptate au existat numeroase forme intermediare vii, care au trăit pe pământ cel puţin în câteva generaţii, după care au murit, ar trebui ca fosilele acestora să le găsim astăzi în stratele pământului, şi aceasta nu doar pentru o specie, ci pentru toate speciile, din moment […]

Dacă la fiecare moment de pe parcursul evoluţiei treptate au existat numeroase forme intermediare vii, care au trăit pe pământ cel puţin în câteva generaţii, după care au murit, ar trebui ca fosilele acestora să le găsim astăzi în stratele pământului, şi aceasta nu doar pentru o specie, ci pentru toate speciile, din moment ce afirmăm că toate speciile au evoluat – vezi figura de mai sus. Însă, ceea ce găsim astăzi în stratele geologice sunt fosile ale unor specii distincte, aflate de mare depărtare una de alta, care nu mai există în ziua de azi, dar despre care evoluţioniştii încearcă să afirme că ar fi evoluat unele din altele.

Darwin a fost conştient de la început de problema lipsei fosilelor, dar şi-a mărturisit credinţa că acestea vor fi găsite în cele din urmă. Această descoperire încă se lasă aşteptată. De exemplu, dacă în stratul geologic A găsim fosile din specia X şi în stratul C găsim fosile din specia Z, care se trage (indirect) din specia X, ar trebui ca în stratul B, care corespunde perioadei intermediare, să găsim fosile dintr-o ipotetică specie Y intermediară. Însă, acolo nu găsim aceste fosile intermediare, ci tot fosile de tip X sau Z şi fosile de alte specii, fără legătură, de tip V, W etc. Mai mult, arheologii au descoperit că în perioada Cambrian apar brusc, ca din nimic, o mulţime de specii, în cadrul unui fenomen numit astăzi „explozia din Cambrian”.

Mai mult, „dovezile” descoperite au şi ele probleme. Vom discuta mai jos principalele „dovezi” referitoare la evoluţia omului.

  • Lucy

De departe cea mai importantă „dovadă” a teoriei evoluţiei omului este Lucy, o fosilă descoperită în Etiopia în 1974. Fosila reprezintă 40% din scheletul unei primate cu mers biped. Evoluţioniştii au comparat mărimea craniului lui Lucy cu mărimea craniului unei maimuţe şi al unui om modern şi au constatat că Lucy se află la mijloc, de unde au conchis că Lucy era o primată evoluată – mers biped şi craniu evoluat de la maimuţă către om. Ulterior, spre sfârşitul anului 2008, cercetătorii şi-au dat seama că Lucy nu era femelă, ci mascul.

Problema cu Lucy şi implicit cu deducţiile evoluţioniştilor este aceea că din craniul lui Lucy s-a găsit o parte atât de mică, încât mărimea calculată de evoluţionişti este foarte discutabilă. Mai mult, analiza degetelor ei arată fără echivoc că Lucy trăia în copaci, lucru recunoscut şi de unii evoluţionişti. Alţi evoluţionişti, însă, sunt de părere că Lucy nu a fost nicidecum o maimuţă evoluată, ci o varietate de primată mare africană care a dispărut ulterior ca specie. Această supoziţie este întărită şi de faptul că în aceeaşi regiune şi numai în acea regiune s-au găsit şi alte urme fosile din ceea ce evoluţioniştii numesc Australopithecus afarensis (specia lui Lucy).

De asemenea, în regiune şi datate ca aparţinând perioadei lui Lucy s-au găsit urme umane. Având în vedere că evoluţioniştii deja deciseseră că Lucy şi oamenii nu au coexistat, concluzia a fost că Lucy însăşi a creat acele urme umane!

– finalul părții întâi –

Source Link

Views: 0