Tag: istorie

Toleranta in societatea islamica – 5

Toleranta in societatea islamica – 5

-partea a cincea-

Mustafa Siba’ee

 

 

Toleranta religioasa in civilizatia islamica este un lucru fara precedent in istoria epocilor anterioare. Istoricii occidentali care respecta adevarul au recunoscut in unanimitate aceasta toleranta si i-au adus elogii.

Vestitul cercetator american Druper afirma ca: Musulmaii din epoca timpurie a califatului nu s-au limitat doar la tratarea savantilor crestini nestorieni si evrei cu respect, ci le-au incredintat lor multe alte activitati importante si funcii in stat. Harun ar-Rasid a pus toate scolile sub contolul lui Yuhanna ben Masawayhi, fara se dea vreo atentie tarii din care provenea savantul si nici religiei sale, ci dand atentie doar pozitiei sale in domeniul stiintei si cunoasterii.

Istoricul Welz afirma in studiul sau despre invataturile islamului: “Ele au pus bazele unei cooperari drepte si generoase si au insuflat oamenilor spiritul generozitatii si tolerantei, dupa cum ele au trasatura umanismului si sunt aplicabile. Ele au creat o comunitate de oameni la care cruzimea si nedreptatea sociala se manifestase intr-o masura mai mica decat la orice alta comunitate care a precedat-o”. Apoi adauga, vorbind despre Islam:” El este plin de spiritul blandetei, tolerantei si fratiei.”

Iar sir Mark Sies afirma, descriind imperiul islamic din perioada lu Harun ar-Rasid : ”Crestinii, paganii, evreii si musulmanii actionau deopotriva in slujba guvernului”.

evariste-levi-provencal-5E.Levi-Provenscal afirma in lucrarea sa “Spania musulmana in secolul X”: “Secretarul insarcinat cu protejarea nemusulmanilor era deseori crestin sau evreu, iar functiile erau detinute de cretini si evrei si ei lucrau pentru stat in treburile administrative si militare, iar unii evrei il reprezentau pe calif in misiuni in statele Europei occidentale”.

Reno afirma in “Istoria invaziilor arabe in Franta, Elvetia, Italia si insulele din Marea Mediteraneana”: “Musulmanii din orasele Andaluziei ii tratau pe crestini foarte bine. La randul lor, crestini tineau seama de sentimentele musulmanilor si-si circumcideau copiii si nu mancau carne de porc”.

Iar Arnold afirma, vorbind despre doctrinele religioase ale sectelor crestine: “Insa principiile tolerantei islamice au impiedicat astfel de fapte care continuau in ele nedreptatea. Mai mult decat atat, se deosebeau de altii prin faptul ca se straduiau sa-i trateze pe crestini cu dreptate.

Un exemplu in acest sens este ca dupa cucerirea Egiptului, Ya’qubitii au folosit prilejul indepartarii autoritatilor bizantine pentru a lua bisericile ortodocsilor, insa musulmanii le-au redat ulterior stapanilor de drept, dupa ce ortodocsii au facut dovada ca le-au apartinut lor.”

Daca privim la toleranta care s-a extins in aceste fel la supusii crestini ai musulmanilor la inceputul carmuirii islamice, ne apare clar ca ideea raspandita despre faptul ca sabia a fost elementul care i-a convertit pe oameni la Islam nu este credibila.

Daca ne-am referit pe larg la toleranta religioasa a civilizatiei islamice, am facut-o pentru a respinge pretentia occidentalilor fanatici ca musulmanii ar fi fost cruzi si i-ar fi constrans pe oameni sa treaca la Islam si i-ar fi umilit si persecutat pe nemusulmani. Ar fi fost mai bine pentru ei sa nu fi deschis discutia despre acest subiect, caci ar trebui sa lase capetele in jos de rusine pentru faptele rusinoase pe care fanaticii le-au savarsit impotriva musulmanilor in timpul cruciadelor, in Spania, dar si in perioada moderna. Cei care studiaza istoria pot constata ca s-au persecutat si intre ei si este suficient sa mentionam in aceasta privinta masacrele catolicilor si protestantilor si indeosebi macelul din noaptea Sfantului Bartolomeu, razboaiele religioase ale papalitatii impotriva popoarelor europene de alta credinta si tragediile tribunalelor inchizitiei din Evul Mediu. Toate acestea reprezinta o dovada incontestabila a faptului ca occidentalii au fost cei mai fanatici fata de cei care aveau alta opinie sau credinta, chiar daca erau fii ai aceluiasi popor, ca ei nu au cunoscut toleranta religioasa in decursul istoriei lor trecute si continua si astazi sa fie domniati de fanatismul religios detestabil impotriva musulmanilor sub perdeaua stravezie a politicii si imperialismului.

Consideram opinia exprimata de unul din inaltii prelati crestini care nu poate fi acuzat de partizanat a fi cea mai potrivita pentru a incheia cu ea discutia despre toleranta si fanatism. Este vorba de patriarhul Antiohiei,Mihail cel Mare care a trait in a doua jumatate a secolului XXI, adica la cinci secole dupa ce bisericile orientale au fost supuse de carmuirea islamica, care a afirmat, referindu-se la toleranta musulmanilor si la persecutarea bisericilor orientale de catre Bizantini:

“Acesta este motivul pentru care zeul razbunarii care detine forta si atotputernicia, care schimba mersul omenirii dupa cum voieste el si-i aduce pe cine voieste el si-l ridica pe cel josnic, cand a vazut relele Imperiului Bizantin care a recurs la forta, ne-a jefuit bisericile si ne-a lipsit manastirile de toate proprietatile lor si ne-a persecutat fara pic de mila si indurare, i-a trimis pe fiii lui Ismail(arabii) din Sud (Peninsula Araba) pentru a ne izbavi de tirania Bizantinilor. Realitate este ca daca noi am suferit ceva pierderi din cauza smulgerii bisericilor catolice de la noi pentru a le da locuitorilor din Calcedon, aceste biserici au ramas in stapanirea lor. Dar cand orasele s-au predat arabilor, acestia au lasat fiecareia din aceste secte bisericile pe care le-au gasit in stapanirea lor.

In vremea aceea ne-au fost smulse biserica mare din Homssi biserica din Hawran. Cu toate acestea, nu a fost lucru neinsemnat faptul ca am scapat de brutalitatea Imperiului Bizantin, de persecutiile lui, de zelul lui violent impotriva noastra si ca ne aflam in siguranta si pace”.

Dupa toate acestea, putem aprecia ca afirmatia lui Gustav Le Bon ca “natiunile nu au cunoscut cuceritori induratori si tolerant cum au fost arabii si nici o religie toleranta ca religia lor” este o dreptate facuta in primul rand adevarului, inainte de a fi o dreptate facuta musulmanilor.

 

 

sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul AziSource Link

Views: 244

Muhammad – un revoluționar?

Muhammad – un revoluționar?

 

S. A. A. Mawdudi
Muhammad_PBUH_in_pencil_work_2_by_strongmindPersonalitatea acestui om este atât de marcantă că nu are seamăn în istoria multiseculară a umanităţii. El nu are vreun termen de comparaţie. Ca nimeni altul el a exercitat o înrâurire extraordinară asupra tuturor aspectelor vieţii umane, determinând prefaceri atât de fundamentale că pur şi simplu au schimbat mersul istoriei.

Dacă o personalitate a fost genială într-un domeniu sau altul al activităţii umane, el a fost genial absolut în toate domeniile. El este unic în sensul că tot ce se găseşte genial s-a concentrat în persoana unui singur om. Este filozof, profet şi în acelaşi timp o pildă vie propriei sale învăţături. Pe lângă faptul că este un om de stat, este în acelaşi timp şi un mare comandant de oşti. Este legiuitor şi în acelaşi timp o călăuză religioasă. Cunoştinţele lui vaste acoperă toate aspectele vieţii şi nu există o problemă care să nu o fi abordat sau un lucru pe care să nu-l fi clarificat. Începând cu orânduirea principiilor de relaţii internaţionale şi terminând cu rezolvarea unor probleme legate de trai cotidian privind hrana, băutura şi igiena corporală, poruncile lui vizează absolut toate domeniile activităţii umane. A clădit o civilizaţie şi o cultură având ca bază teoriile sale. A găsit un echilibru între aspectele contraditorii ale vieţii, fără cea mai mică fisură, defecţiune sau lagună. Cine, până la el, a mai avut o asemenea personalitate puternică şi multilaterală?
Se apreciază că majoritatea personalităţilor de excepţie au fost produsul mediului unde au trăit. Doar el face excepţie de la această regulă. Mediul de viaţă nu a influenţat cu nimic formarea personalităţii sale. Apariţia lui istorică nu se poate explica, demonstra prin cerinţele Arabiei din vremea aceea. Totuşi, nu se poate nega faptul că triburile războinice ale Arabiiei simţeau nevoia unui conducător, care să le unească şi mai apoi să supună alte popoare, contribuind astfel la prosperitatea socială şi economică a ţării lor unite. De aici şi concluzia că numai un om poate poseda moravurile cela mai josnice, specifice oricărui arab din vremea aceea, putea să ducă la îndeplinire aceste deziderate de acaparare. Acestea erau condiţiile concrete în Arabia.
Conform filozofiei lui Hegel şi în lumina materialismului istoric a lui Marx, pentru apariţia istorică a unei personalităţi întemeietoare de ţări şi de imperii este nevoie de moment prielnic şi de mediu. Dar filozofiile hegeliană şi marxistă nu pot explica cum de a putut crea mediul acela o asemenea personalitate a cărei scop unic era de a transmite oamenilor principiile unei vieţi morale, de a purifica omenirea de toate murdăriile, de a elimina ideile preconcepute şi superstiţia din miţile oamenilor, de a pune bazele unei suprastructuri morale, spirituale, culturale şi politice, nu numai pentru binele ţării sale, ci şi pentru binele întregii lumi, fără deosebire de rasă, popor sau ţară, de a pune nu numai bazele teoretice, ci şi bazele practice şi morale ale unor domenii ca relaţii de muncă, drepturile cetăţeneşti, relaţii politice şi internaţionale şi ,în sfârşit, de a realiza o sinteză echilibrată şi moderată între viaţa lumească şi progresele în domeniul spiritual, care constitue şi astăzi o capodoperă a gândirii şi inteligenţei umane. Şi atu nci ce om corect şi onest poate afirma că o asemenea personilitate este produsul unei Arabii învăluite complet în întuneric? Apariţia lui este complet independentă de mediul în care a trăit. Când aruncăm o privire asupra extraordinarelor sale realizări, ne dăm seama imediat că acestea nu au limite nici în timp şi nici în spaţiu. Învăţătura lui străpunge toate barierele de timp şi fizice, se întinde ca un arc peste secole şi milenii şi înglobează în ea toată activitatea şi istoria umană.
Aşa cum s-a mai întâmplat cu alţi profeţi, el nu poate fi condamnat la uitare. El este conducătorul fără seamăn al omenirii înaintând în pas cu timpul şi care rămâne pururea modern. Si tocmai de aceea învăţatura lui nu va pirede nimic din modernitatea sa niciodată.

Oamenii pe care noi câteodată îi denumim făuritor de istorie, sunt oamenii pe care i-a creat, într-adevăr istoria. Numai despre el se poate spune fără teama de a greşi că este autentic făuritor de istorie.
Atunci când se investighează viaţa şi condiţiile în care au evoluat geniile lumii, generator de mari transformări în lume, se constată că aceştia au ştiut să evolueze cel mai bine condiţiile favorabile create la un moment dat şi să le canalizeze în direcţia dorită de ei.
Spre deosebire de alte genii, el este singurul, care, pentru a avea la îndemână toate premizele necesare pentru înfăptuirea acestei revoluţii, a fost nevoit să găsească el singur, mijloacele necesare şi tot el singur să pregătească oameni de care avea nevoie pentru atingerea acestui scop al său. Pentru că spiritul revoluţiei şi înzestrarea cu cele necesare acestei revoluţii se aflau în mâinile acestor oameni de care îşi legase destinul.
Cu personalitatea sa puternică a lăsta urme de neşters în inimile miilor săi de adepţi, formându-i precum el a dorit. Cu o voinţă nestrămutată a pregătit premizele revoluţiei, i-a trasat conturile şi i-a stabilit caracteristicile. A canalizat în direcţia dorită evenimentele. Ce alt făuritor de istorie sau revoluţionar poate să-l egaleze?

 

 

sursa: islam.roSource Link

Views: 0

Prima religie a omului de la facerea sa – 3

 

 

Aşadar Avraam, în anii 3100 (luăm cea mai recentă atestare) propaga o credinţă (nu o numesc intenţionat Islam) care avea ca principale idei credinţa în Dumnezeu cel Unic, indivizibil, fără formă, care nu poate fi văzut de nici o fiinţă umană, Atotputernic, Atotştiutor, şi a supunerii totale în îndeplinirea poruncilor sale. (El însuşi a demonstrat această supunere prin inrtenţia clară de a-şi sacrifica propriul fiu spre a îndeplini porunca lui Dumnezeu).
Analizând aceste fapte, dar şi perceptele propovăduite de Avraam se poate observa cu uşurinţă că ele sunt esenţa Islamului.
Islamul este denumirea arabă a religiei fundamentate pe Credinţa în Dumenezeu Unic şi a supunerii totale faţă de El, aceeaşi pe care o propovăduia şi o practica Avraam.
Este recunoscut de toţi istorici şi de toţi savanţii sau învăţaţii că Islamul este religie avraamică monoteistă, deci vine prin Avraam. (Am făcut aceste precizări pentru a elimina orice dubiu asupra ceea ce înseamnă Islam.)
Aşadar, pe cale de consecinţă, dacă Islamul vine de la Avraam, înseamnă că el este religia pe care o promova Avraam şi despre care spunea că este religia strămoşilor lui.
Revenind la Iudaism, acesta a luat naştere, spun învăţaţii evrei, odată cu Legământul lui Avraam cu Dumnezeu, bazat pe legile lui Moise, în vremea lui Yehuda, sau Iuda, al patrulea fiu al lui Iacob care a fost fiul lui Isaac care a fost fiul lui Avraam, deci la a treia generaţie de la Avraam, între anii 1700-1600 î.Ch. sau după alte surse 700-600 î.Ch (acea marjă de eroare de 1000 de ani despre care am scris mai sus).

Cu ce se deosebeşte Iudaismul de religia lui Avraam?

Avraam propaga Cuvântul Alllah, o religie deschisă pentru toată lumea, de la cel mai neştiutor până la cel mai mare învăţat, el chema pe toată lume a la adorare şi închiare şi pe când iudeii, au făcut din aceste învăţături monopol de ştiinţă numai pentru rabini (învăţaţi). Ei au făcut în aşa fel încât să apară preoţii, care să facă din adorarea pentru Alllah o ştiinţă greu de accesat pentru cei neinstruiţi, sau pentru cei care nu făceau parte din clanul leviţilor. Pâna la iudei, nici unul dintre profeţii nu le-a transmis mesajul formării unei caste preoţeşti. Ei între ei se certau pentru acest fapt. Este cunoscută disputa dintre evreii ortodocşi şi Rabinismul iudaic. Nu intru în amănunte (nu fac obiectul postării), însă este vorba despre monopolizarea învăţăturilor religioase prin codificarea lor şi alte asemenea acuze de intromisiune în textul religios iniţial.
Iată deci, că Iudaismul este un derivat al Islamului, şi nu invers!

6. 1600 î.Ch. – civilizaţia chineză. Religia chinezilor, până la apariţia budismului, era bazată pe pluralism, nu era imperativă şi nu necesita aderenţi, fiecare familie adorând un anumit zeu local, liber ales, spe exemplu: Mazu – zeiţa mărilor, ori Caishen – zeul prosperităţii şi al bogăţiei. Din acest motiv budismul a avut cea mai mare popularitate. Budismul s-a format pe doctrina şi învăţăturile unui aşa-numit iluminat pe nume Siddhartha Gautama. El a trăit între anii 563 – 483 î.Ch. Hiduismul îl consideră zeu.Source Link

Views: 0