Abulcasis
Abulcasis (936-1013) al cărui nume întreg este Abol-Kasem al-Zahrawi, a fost un chirurg renumit al secolului XII, care este considerat tatăl chirurgiei arabe și europene. Cartea sa medicală „Al-Tasreef”, este prima referință clasică a vremii lui. Volumul său cu numărul 30 este dedicat chirurgiei generale în care chirurgia urechii, nasului și gâtului este descrisă în detaliu.
Superioritatea sa ca și chirurg i-a făcut pe istorici să îl considere egal în reputație și nivel, ba chiar întrecându-l pe Hipocrate. Tehnicile sale chirurgicale au înflorit în toată lumea până în secolul XVIII și s-au menținut într-o formă modificată în chirurgia prezentă. El a inventat aproximativ 200 de instrumente chirurgicale noi, cum sunt cuțitele, chiurete, retractoare, linguri, histerometre, cârlige, tije și specule.[1]
În practica sa chirurgicală el a adoptat unele inovații de origine arabă cum ar fi folosirea buretelui anestezic pentru anestezia inhalatorie, folosirea locală a gheții pentru anestezia locală, sterilizarea instrumentelor în soluție proaspătă de bilă. Așa cum au procedat Avicenna și Ali Ibn Abbas, el obișnuia să închidă vasele de sînge la operații, ceea ce era o adăugire nouă de la arabi.
Abulcasis a revoluționat cauterizarea prin inventarea multor unelte de cauterizare pentru diferite scopuri și le-a folosit în tratamentul multor afecțiuni. Această folosire rațională și precaută a cauterizării i-a convins pe istorici să îl considere adevăratul inventator al cauterizării.[2]
Istoria islamică medicală cuprinde multe alte exemple de medici renumiți, care au adăugat noutăți importante și descoperiri la domeniul urechii, nasului și gâtului. Aceia care pot fi menționați cu respect sunt: Ali Ibn Abbas Al-Magoussy (…-994) și cartea sa „Al-Kitab Al–Malaky”, Ibn Al-Gazzar (899-979) și cartea sa „Zad Al-Mosafer”, Abdel-Lateef al-Baghdady (1161-…) și „Compendiul de Medicină” și Ibn Al-Nafis (1210-1288) și cartea sa „Al-Shamel Fi Sinn-aat Al-Tibb”.
Medicina islamică este caracterizată de un nivel înalt de experiență personală și observare clinică critică, lăsând la o parte mitologiile și legendele. Urechea, nasul și gâtul exemplifică participarea medicinii islamice și contribuția marilor medici arabi la studiul anatomiei, fiziologiei și afecțiunilor acestor organe. Adăugirile arabe, descoperirile și invențiile au fost vitale în progresul medicinii. Acestea au fost toate preluate de medicii europeni și au ajutat în apariția rapidă a Renașterii Europene.
Medicul european De Boer a zis: „Medicina a fost inexistentă până ce Hipocrate a creat-o, moartă până ce Galen a reînviat-o, împrăștiată până ce Rhazes a adunat-o și incompletă până ce Avicenna a completat-o.”
Una dintre cele mai remarcabile opere clasice „Memoriul Oftalmologiei” scrisă de Ali Ibn Isa (1000 E.N.) a fost compilată din surse grecești, în special din „Cele zece tratate ale ochiului” de Galen, la care el a adăugat mai multe informații. În limba arabă, un oftalmolog este cunoscut sub numele de „al-kahhal” format din cuvântul „kuhl”.
Munca lui a fost considerată a fi una la fel de importantă ca și contribuția musulmanilor la Moscheea din Cordoba. În anul 1260 E.N. au fost listate 18 lucrări de oftalmologie.
În doar 250 de ani, musulmanii au realizat 18 lucrări scrise pe subiectul oftalmologiei pe când tradiția greacă, de la Hipocrate la Paul, acoperind 1000 de ani, au realizat doar 5 lucrări pe acest subiect. În toate, există aproximativ 30 de texte de oftalmologie ale musulmanilor. Cele mai importante dintre acestea au fost scrise de specialiști și 14 încă mai există și in zilele noastre.
[1] Khaled al-Hadidi, „Rolul învățaților musulmani în Oto-Rino-Laringologie “, Jurnalul Egiptean O.R.L., Vol. 4, No. 1, 1978, pp. 1-15.
[2] Abulcasis A.K.Z., El-Tassrif, El-Nami Press, El-Kinoue, Vol. 30, Biblioteca publică egipteană, Nr. 1035 Medicină, 1908.
Source LinkViews: 4
