Tag: surori musulmane

Scuzele şi iertarea – din etica musulmanului

Sheikh Muhammad Al-Ghazali

 

Odată, la vremea rugăciunii de după-amiază (asr), în predica sa, profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis:

„Fiii lui Adam au fost creaţi în feluri diferite. Există unii care se înfurie greu şi foarte repede îşi revin la starea normală. Unii se mânie repede şi repede îşi revin, iar alţii se înfurie greu, dar tot atât de greu îşi revin la normal. Aceasta înseamnă că revenirea la normal este în concordanţă cu rapiditatea instalării mâniei. Aveţi grijă! Unii oameni se mânie repede şi îşi revin cu greu la normal. Ascultaţi, cei mai buni dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar imediat se căiesc şi cei mai răi dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar foarte târziu îşi revin la normal. Ascultaţi! Dintre aceştia sunt unii care îşi plătesc datoria într-o manieră mai bună şi care, de asemenea, cer împrumut într-un mod plăcut. Unii oameni nu se grăbesc să dea înapoi, dar ştiu să ceară. Unii cer într-o manieră neplăcută, dar plătesc la timp. Ascultaţi cu atenţie, cei mai buni dintre aceştia sunt cei care cer într-o manieră plăcută şi plătesc la vreme şi cei mai răi sunt cei care fac prost ambele lucruri. Aveţi grijă, mânia se transformă într-o scânteie în inima fiului lui Adam. Nu vedeţi că la vreme de furie ochii omului se înroşesc şi nările i se lărgesc? Dacă cineva observă aceste semne la un om, să nu se urnească din locul în care se află.” (At-Tirmizi).

Aşadar omul să stea liniştit, să nu se mişte ca să nu înrăutăţească lucrurile, fiindcă flăcările mâniei şi furiei ard totul în calea lor. Inteligenţa şi conştiinţa dispar şi omul este înlănţuit de vraja patimilor. Atunci lucrurile nu se îmbunătăţesc.
Istorisirea citată mai sus dă explicaţii referitoare la tipurile de oameni şi realizările lor, precum şi la valoarea mărinimiei şi moralităţii. De câte ori consideră că este necesar, credinciosul cedează el însuşi.
Omul furios manifestă diferite feluri de prostie. Uneori sparge uşa, dacă aceasta nu se deschide imediat în faţa lui. În furia sa, sparge orice aparat sau orice componentă a acestuia pe care o are în mână şi chinuie animalul care ascultă de poruncile sale.
Pânza unui om a fost luată de vânt şi el a blestemat-o. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „N-o blestema, fiindcă ea se supune poruncilor lui Allah şi se află sub stăpânirea Lui. Blestemul se întoarce asupra celui ce blesteamă un lucru ce nu merită.” (At-Tirmizi).
Există numeroase răutăţi născute din mânie şi rezultatele lor sunt devastatoare. De aceea se spune că a avea stăpânire de sine la vreme de mânie este o dovadă demnă de laudă a autocontrolului şi a forţei nobile a toleranţei.
Ibn Mes’ud (Allah să fie mulţumit de el!) a povestit că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Pe cine numiţi voi puternic?”. Oamenii au răspuns: „Pe cel ce nu este doborât de nimeni îl considerăm noi puternic.” El a zis: „Nu, puternic este cel ce se stăpâneşte la mânie.” (Muslim).
Un om l-a rugat pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): „Dă-mi un sfat, dar nu unul lung pe care l-aş putea uita!” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Nu te mânia!” (Malik).
Ce răspuns ar putea fi mai scurt şi mai la obiect decât acesta? Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a acordat întotdeauna importanţă temperamentului şi mediului din care proveneau indivizii şi grupurile atunci când le dădea învăţături şi sfaturi. El îşi lungea sau îşi scurta discursul după cum o cerea ocazia.
Eforturile făcute pentru a separa Islamul de perioada pre-islamică au avut la bază eliminarea a două aspecte: ignorarea învăţăturii şi ignorarea îngăduinţei. Prima ignoranţă a fost îndepărtată cu ajutorul cunoaşterii, înţelegerii, predicilor şi sfaturilor, iar a doua a fost îndepărtată prin reprimarea dorinţelor rebele şi prin împiedicarea greşelilor etc.
Arabii din perioada pre-islamică erau mândri de ignoranţa şi răutatea lor, aşa cum spune un poet arab al timpului: „Aveţi grijă! Nimeni să nu-şi arate ignoranţa şi răutatea înaintea noastră, altfel va dovedi că este mai ignorant şi mai ticălos decât toţi.”
Când a apărut Islamul, a eliminat această intensitate a sentimentului şi a introdus în societate practica iertării. Dacă cineva nu putea ierta, atunci primea poruncă să acţioneze cu dreptate. Acest obiectiv putea fi atins doar când furia şi mânia erau ţinute sub control de către intelect.
Există numeroase hadisuri în care profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) le-a dat arabilor sfaturi care să-i conducă spre acest ideal într-o asemenea măsură încât manifestările tiranice, agresiunea, furia şi ura au fost declarate ca fiind situate în afara sferei Islamului. Lucrurile care unesc un grup şi nu-i permit să fie tulburat, insulta etc. au fost considerate a fi agenţi ce distrug unitatea:

„Dacă un musulman insultă pe cineva, dă dovadă de răutate, iar dacă se ceartă sau se bate cu cineva, dă dovadă de necredinţă.” (Bukhari); „Când se întâlnesc doi musulmani, Allah coboară între ei o perdea despărţitoare. Dacă unul dintre cei doi adresează celuilalt cuvinte urâte, atunci el sfâşie această perdea a lui Allah.” (Baihaqi).

Un arab a venit la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) pentru a afla despre învăţăturile Islamului. Înainte de aceasta, nici nu-l mai văzuse pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), nici nu aflase despre mesajul lui. Numele său era Jabir bin Salim. El povesteşte: „Am văzut un om ale cărui păreri erau copiate de oameni. Dacă el spunea ceva, oamenii împărtăşeau acest lucru celorlalţi. I-am întrebat cine era omul acela. Ei au zis că este Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). Atunci eu i-am spus: «Asupra ta să fie pace (alaik-as-salam), o, Trimis al lui Allah!» El a zis: «Să nu mai saluţi astfel. Acesta este salutul fata de cei morţi. Să spui: Pacea fie cu tine (as-salamu aleik)!»” Arabul acela a zis: „Am întrebat: «Tu eşti Trimisul lui Allah?» El a răspuns: «Eu sunt Trimisul Celui pe care-L chemi la necaz şi El îţi alungă necazurile, Celui care, atunci când te cuprinde foamea şi Îi strigi numele, face iarba să crească pentru tine, Celui care, atunci când îţi pierzi animalul în pustiu şi Îl strigi după ajutor, îţi aduce înapoi animalul pierdut!»” El povesteşte că i-a spus: „Sfătuieşte-mă!” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Să nu faci rău nimănui!” După aceea arabul n-a mai făcut rău niciodată, niciunui om liber, niciunui sclav, niciunei cămile sau capre. Apoi Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Să nu consideri nicio virtute ca fiind neînsemnată, chiar dacă ar fi fratele tău ce vorbeşte cu tine zâmbind. Şi acesta este un act de virtute.” Apoi a spus: „Dacă cineva te ceartă şi te face să te simţi ruşinat de vreunul dintre defectele tale, să nu-l faci să se simtă ruşinat de vreuna dintre greşelile lui, fiindcă prin această faptă el îşi arată neliniştea ce-l stăpâneşte.” (Abu Dawud).

 

__________

Caracterul Musulmanului, Editura Femeia Musulmana, Bucuresti, 2010Source Link

Views: 0

FEMEIA CA FIICĂ

FEMEIA CA FIICĂ   În vremurile preislamice, arabii erau mâhniţi şi supăraţi de naşterea fetelor, aşa că un tată, când era informat că soţia lui a dat naştere unei fete, spunea: „Ea nu este atât de binecuvântată de Allah precum un fiu; apărarea ei constă în plâns şi îngrijirea ei este prin furt!” El vroia […]

FEMEIA CA FIICĂ

 

În vremurile preislamice, arabii erau mâhniţi şi supăraţi de naşterea fetelor, aşa că un tată, când era informat că soţia lui a dat naştere unei fete, spunea: „Ea nu este atât de binecuvântată de Allah precum un fiu; apărarea ei constă în plâns şi îngrijirea ei este prin furt!” El vroia să spună că ea nu-şi putea apăra tatăl şi familia decât ţipând şi plângând, nu luptând şi folosind arme. Ea nu putea, de asemenea, să fie bună şi să aibă grijă de ei decât luând bani de la soţul ei şi oferindu-i familiei. Tradiţiile arabilor i-au permis tatălui să îşi îngroape de vie fiica din cauza sărăciei actuale sau presupuse sau din cauza temerilor legate de o posibilă ruşine pe care ar putea s-o cauzeze aceasta când ar fi crescut. În acel context, Coranul îi acuză, zicând:

Şi când fetiţa îngropată de vie va fi întrebată pentru ce păcat a fost omorâtă… (At-Takwir 81:8-9).

Coranul descrie, de asemenea, starea în care se află bărbatul atunci când fiicele sunt născute:

Iar dacă vreunuia dintre ei i se vesteşte [naşterea] unei fiice, chipul lui devine negru şi el e plin de mânie, se ascunde de lume din pricina răului ce i s-a vestit. Să-l ţină el, în ciuda umilinţei, sau să-l îngroape în ţărână? Ce proastă judecată!  (An-Nahl 16:58-59).

Unele reguli vechi îi dădeau tatălui dreptul de a-şi vinde fiica, pe când alţii îi permiteau să o înmâneze altui bărbat care putea chiar să o omoare sau să o posede.
Când a fost revelat Islamul, s-a poruncit ca o fiică, la fel ca un fiu, să fie tratată ca un cadou de la Allah, acordat de Allah oricui doreşte dintre adoratorii Săi:

A lui Allah este stăpânirea cerurilor şi a pământului. El creează ceea ce voieşte şi dăruieşte El copile cui voieşte şi dăruieşte El băieţi cui voieşte, sau dă El şi băieţi, şi copile şi-l face sterp pe cel pe care El voieşte. El este Atoateştiutor [şi] Atotputernic (‘Alim, Qadir).  (Ash-Shura 42:49-50).

Coranul a ilustrat prin pildele sale cum unele dintre fiice pot avea o influenţă remarcabilă şi pot rămâne etern în memoria oamenilor, mult mai pregnant decât mulţi alţi bărbaţi. Avem un bun exemplu în povestea Mariei, fiica lui ’Imran, care a fost aleasă de Allah dintre toate celelalte femei şi purificată. Mama ei şi-a dorit să fie băiat, să-L servească pe Allah şi să fie unul dintre credincioşi:

Muierea lui ’Imran a zis: «Doamne, Îţi juruiesc [numai] Ţie ceea ce este în pântecul meu, devotat numai Ţie! Primeşte-l de la mine! Tu eşti Cel care Aude Totul, Atoateştiutor (As-Sami’, Al-’Alim)!». Şi când a născut, a zis ea: «Doamne, am zămislit o copilă!», dar Allah ştia bine ceea ce născuse ea. Şi un băiat nu este întocmai ca o copilă! «Eu i-am pus numele Maria şi o încredinţez pe ea şi pe scoborâtorii ei ocrotirii Tale, împotriva lui Şeitan cel izgonit!». Domnul ei a acceptat-o cu bună primire şi a lăsat-o să crească cu bună creştere şi a încredinţat-o lui Zaharia. Şi de fiecare dată când intra Zaharia la ea în templu, găsea lângă ea mâncare. Şi a întrebat-o el: «O, Maria, de unde ai aceasta?» Iar ea îi răspundea: «Ea este de la Allah!» Allah îl hrăneşte pe cel pe care El voieşte, fără socoteală! (Aal `Imran 3:35-37).

Coranul a condus o campanie fermă împotriva acelor oameni cruzi care ucideau copiii, indiferent dacă erau băieţi sau fetiţe. Allah spune în Coran:

Au pierdut aceia care şi-au omorât copiii, din neghiobie şi neştiinţă, şi care au oprit ceea ce Allah le-a dat pentru trai, născocind minciuni pe seama lui Allah! Ei sunt în rătăcire şi nu au fost bine călăuziţi.  (Al-An`am 6:140).

Şi El mai spune:

Şi nu vă omorâţi copiii voştri de frica sărăciei! Noi le vom asigura cele de trebuinţă ca şi vouă. Omorârea lor este un păcat mare! (Al-Israa’ 17:31).

Profetul Islamului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus că Paradisul reprezintă recompensa persoanei care se comportă bine cu fiicele sale, are răbdare să le crească, le asigură educaţia morală şi ţine cont de poruncile lui Allah referitoare la ele, până ce fetele devin majore. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a păstrat locul de lângă el pentru un astfel de tată, în Paradis. Muslim a transmis de la Anas:

„Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: «Oricine a susţinut şi a protejat două fete sclave până ce au devenit majore, în Ziua Judecăţii, el şi cu mine vom fi aşa…» şi apoi şi-a pus două degete împreună.” Hadisul a fost redat de Al-Tirmizi în maniera următoare: „… «Oricine a susţinut şi a protejat două fete sclave, el şi cu mine vom intra în Paradis la fel ca acestea…» şi şi-a împreunat arătătorul cu degetul mijlociu.”

Ibn ‘Abbas a transmis că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a zis: „Un musulman care are două fiice, cu care se comportă bine când acestea îl acompaniază sau când el le acompaniază, este admis în Paradis.” Hadisul este consemnat de Bukhari în Al-Adab Al-Mufrad (77), de Ibn Abu Şeiba, 8/551, Ahmed care este corectat de şeicul Şaker (2104), Ibn Majah (3670) şi alţii.
Anumite tradiţii profetice au stabilit că o asemenea recompensă – adică răsplata cu intrarea în Paradis – este de asemenea garantată şi pentru fratele care îşi susţine şi îşi protejează surorile (două sau mai multe). În alte hadisuri se afirmă că aceste recompense sunt garantate oricui se comportă bine cu reprezentantele sexului feminin, chiar dacă este numai una. Abu Huraira a relatat: „Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: «Oricine a avut trei fiice şi şi-a demonstrat răbdarea în creşterea lor, mulţumirea lor şi nemulţumirea lor, Allah îl răsplăteşte cu Paradisul pentru mila lui asupra lor». Un bărbat a întrebat: «Şi cel care are două fiice, o, Trimis al lui Allah?». El a răspuns: «Şi cel care are două fiice, de asemenea.» Altul a întrebat: «O, Trimis al lui Allah, dar cel care are o fiică?» El a răspuns: «Şi cel care are o fiică, de asemenea.»” (Hadis consemnat şi perfecţionat de Al-Hakim, de acord fiind şi Az-Zeheby, 4/176). Ibn ‘Abbas a relatat: „Pe oricine a avut o fată care nu a fost îngropată sau insultată de către el, iar el nu i-a preferat pe fiii săi înaintea ei, Allah îl va primi în Paradis.” (Hadis consemnat de Abu Dawud, 5/5146, şi Al-Hakim care l-a corectat, 4/177; aprobat de Az-Zeheby.)
În relatarea de la Aişa, transmisă de imamul Bukhari şi imamul Muslim, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Oricine suferă o nenorocire cauzată de păstrarea fiicelor lui, dar cu toate acestea le tratează bine, va fi protejat de ele de Focul Iadului”. (Al-Lu’lu’ wal-Mergean; consemnat de Bukhari şi Muslim / 1688). Prin aceste texte autentice, prin sporirea şi repetarea veştilor bune, naşterea fetelor nu mai este o povară înspăimântătoare şi nici un semn rău. Dimpotrivă, este un dar pentru care trebuie să mulţumim şi o îndurare pe care trebuie să ne-o dorim şi să o cerem, fiindcă este o binecuvântare de la Allah Atotputernicul şi o răsplată ce trebuie câştigată.
Astfel, Islamul a anulat pentru totdeauna obiceiul de a îngropa fetele care acum ocupă un loc foarte bun în inima tatălui lor. Acest fapt ne este arătat de ceea ce spune Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) despre fiica sa, Fatima: „Fatima este o parte din mine; cine o supără pe ea, mă supără pe mine”. Hadisul este consemnat de Al-Bukhari cu acordul lui Al-Masur Ibn Makrama, Sahih al-Jame’as-Saghir şi suplementul său (4188). „Fatima este o parte din mine; ce mă întristează pe mine, o întristează pe ea şi ce mă mulţumeşte pe mine, o mulţumeşte pe ea.” Hadisul este consemnat de imam Ahmed, At-Tabarany şi Al-Hakim, cu acordul lui Al-Masur. Ibid. (4189). Vezi Ahmed 4/323, 332; At-Tabarany 20/25; Al-Hakim 3/158 care l-a îmbunătăţit şi apoi a fost aprobat de Az-Zeheby.
„Fără îndoială, fiica mea este o parte din mine; mă tem de ceea ce o sperie pe ea şi sunt vătămat de ceea ce o vatămă pe ea.” Hadisul este consemnat de toţi cei şase imami ai hadisului; în Mukhtasar As-Sunna de Al-Munzery, hadis (1987).
Putem aduce aici un exemplu din literatura islamică. Un poet scria următoarele versuri:
„De n-ar fi fost fetele gingaşe în blană pufoasă de pisică,
De la care au luat netezimea,
Eu aş fi fost într-o mare mare problemă
Pe acest pământ vast.
Cu siguranţă când copiii noştri sunt printre noi,
Ei sunt lumina ochilor noştri ce supravieţuieşte pe pământ;
Dacă vântul suflă asupra unuia dintre ei,
Ochii mei nu se vor mai închide niciodată.”
Controlul tatălui asupra fiicei nu depăşeşte limitele educaţiei morale; la fel şi în ceea ce îi priveşte pe fraţii ei. El îi spune să se roage când are şapte ani, dar o mustră dacă nu se roagă când împlineşte zece ani. El trebuie să o separe pe ea de fraţii ei la această vârstă; ei nu ar trebui să doarmă împreună în acelaşi pat sau să facă baie împreună aşa cum fac copiii mici. Tatăl o obligă să urmeze codul islamic al comportamentului în privinţa îmbrăcăminţii, împodobirii, a ieşirii din casă şi a vorbitului. El este obligat, conform religiei, să o întreţină până când se mărită. Nu are dreptul de a o vinde sau de a o face proprietatea unui bărbat în niciun mod. Islamul a interzis categoric vinderea oamenilor liberi, atât bărbaţi, cât şi femei. Dacă un bărbat liber a cumpărat sau a câştigat o fiică care a fost sclavă pentru un altul, ea trebuie eliberată imediat ce a intrat în posesia lui, conform legilor islamice, indiferent dacă el este de acord cu acest lucru sau nu.
Dacă fiica are proprii ei bani, tatăl ar trebui să îi păstreze pentru ea. Unui tată îi este interzis să îşi mărite fiica în schimbul căsătoriei cu fiica acelui bărbat, aceasta fiind numită în justiţie „căsătorie vacantă”, din cauza lipsei zestrei, întrucât zestrea este dreptul fiicei, nu al tatălui.
În plus, tatăl nu are dreptul de a-şi mărita fiica cu un bărbat pe care aceasta nu îl vrea sau cu care ea nu este de acord. El trebuie să ştie opinia ei despre bărbatul cu care se va căsători, indiferent dacă ea este de acord sau nu. Dacă a mai fost măritată, trebuie să îşi dea acordul clar. Dacă este virgină şi copleşită de timiditate, atunci tăcerea ei este semn că este de acord. Dacă spune „nu”, atunci el nu are puterea de a o mărita cu cineva pe care ea nu îl doreşte.
Imamul Muslim şi imamul Bukhari au transmis de la Abu Huraira:

„… «O văduvă nu se poate mărita decât dacă îşi dă consimţământul, nici o virgină până când nu îi este cerută permisiunea.» Ei au întrebat: «O, Trimis al lui Allah, cum îşi poate da ea consimţământul?» El a răspuns: «Prin tăcerea ei.»” Hadisul este consemnat în culegerea Al-Lu’lu’ wal-Mergean (895). A fost transmisă, de asemenea, o relatare a Aişei: „L-am întrebat pe Trimisul lui Allah: «Sunt femeile întrebate în legătură cu această chestiune?» El a răspuns: «Da.» Eu am continuat: «Virgina, când este întrebată, este ruşinată şi rămâne tăcută.» El a spus: «Tăcerea este permisiunea ei.»”

În Al-Lu’lu’ wal-Mergean, (895). Din acest motiv învăţaţii spun că femeia virgină ar trebui să ştie că tăcerea este consimţământul ei.
Khansaa’ bint Khaddam Al-Ansari a spus că tatăl ei a măritat-o, deşi nu era virgină, iar ea ura această căsătorie. Când ea a mers la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), el a anulat mariajul. (Hadis consemnat de toţi cu excepţia lui Muslim). Ibn ’Abbas a relatat că o fată virgină a venit la Trimisul lui Allah şi i-a spus că tatăl ei a măritat-o, deşi ea nu dorea. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) i-a dat posibilitatea de a alege. Hadisul este consemnat de Ahmed (2469), îmbunătăţit de şeicul Şakker, Abu Dawud (2069), Ibn Majah (1875) şi Ad-Daraqatny vol. 3, (56).
Din aceste hadisuri avem dovada că tatăl nu este diferit de un alt bărbat; el este obligat să îşi întrebe fiica şi este necesar ca aceasta să fie de acord. Conform imamului Muslim şi a altora: „O virgină este întrebată”, ceea ce înseamnă că trebuie să îşi dea consimţământul. Conform Aişei, o fată a venit la ea, spunând: „Tatăl meu m-a măritat cu nepotul lui pentru a se înălţa pe sine prin acest act, iar eu nu sunt de acord.” ’Aişah a replicat: „Stai jos până ce va veni Profetul.” Ea i-a spus, iar el a trimis după tatăl ei care i-a dat libertatea de a alege. Ea a spus: „O, Trimis al lui Allah, am fost de acord cu ce a făcut tatăl meu, dar am vrut să ştiu dacă femeia are vreun cuvânt de spus în această chestiune.” (Hadis consemnat de Al-Nisaai în Cartea Mariajului; 6186-7).
Evident, hadisurile profetice au impus permisiunea virginelor şi a femeilor care au fost măritate anterior drept o condiţie a contractului marital. Dacă tatăl sau persoana în cauză mărită o femeie văduvă sau divorţată fără permisiunea ei, contractul este invalid şi revocabil, precum în povestea lui Al-Khansaa bint Khaddam. În privinţa virginei, ea are dreptul de a alege; dacă este de acord, îşi dă permisiunea; dacă nu, refuză, lucru care anulează contractul, precum într-unul dintre hadisurile amintite anterior. (Vezi Nail Al-Awtar, 6/254-256). Foarte interesant în legislaţia islamică este faptul că este stipulată consultarea mamei în ce priveşte căsătoria fiicei ei, aşa că mariajul poate fi săvârşit mulţumind toate părţile implicate. Ibn ’Omar a relatat că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Luaţi permisiunea femeii cu privire la fiicele lor.” Hadisul este consemnat de Ahmed şi atribuit lui Ibn Omar (4905), cercetat de Ahmed Şaker, Abu Dawud (2095) şi alţii. În acest context, imamul Abu Suleiman Al-Kattaby, comentând acest hadis, în cartea sa Maalem as-Sunna, are anumite observaţii de adăugat, demne de luat în seamă, care ar trebui redate datorită integrităţii şi moralităţii lor. El scrie: „Consimţământul mamelor în chestiunea fiicelor lor nu îşi are rostul doar pentru că astfel au ceva de spus în contractul marital, ci şi pentru că astfel fetele se simt mai sigure, având o relaţie intimă cu mamele lor, favorizând o prietenie mai îndelungată şi afectuoasă prin aducerea fiicelor şi soţilor lor împreună, dacă contractul are la bază mulţumirea reciprocă şi dorinţa mamelor şi a fiicelor. În caz contrar, nu se va scăpa de consecinţele negative (adică fiicele vor fi stârnite împotriva soţilor lor), iar posibila cauză de nenorocire va cădea asupra lor.
În plus, mamele sunt mai apropiate de fetele lor; ele ascultă mai mult de ceea ce spun. Datorită acestor motive, consultarea lor privind căsătoria fiicelor este apreciată şi Allah ştie cel mai bine.”
El adaugă: „Ar putea fi şi un alt motiv pe lângă cele deja menţionate. O femeie poate ajunge să afle prin relaţia specială pe care o are cu fiica sa şi prin conversaţia privată cu ea despre o problemă ce ar putea invalida contractul. Poate fi din cauza unei boli ce o face să nu poată să îşi îndeplinească datoriile de soţie. Astfel înţelegem cuvintele Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): „Fata virgină nu ar trebui să se căsătorească decât cu permisiunea ei, exprimată prin tăcere.”; ei îi poate fi ruşine să îşi dea permisiunea şi să îşi arate dorinţa de a se căsători. Prin urmare tăcerea ei indică şi libertatea sa de a respinge o relaţie; ea poate rupe tăcerea dacă există un motiv ce este cunoscut numai de ea şi care nu îi permite să se căsătorească. Allah Atotputernicul ştie mai multe. (Vezi Mokhtasser As-Sunna de Al-Munzery; Maalem As-Sunna de Al-Khattab; Sfaturi de Ibn Al-Qayyim 3/39. Hadis cercetat de Ahmed Şaker şi Muhammed Hamid Al-Fiqy.)”
Adăugăm aici că e posibil ca mamei să-i fi mărturisit fiica secretul că inima ei aparţine altcuiva. Dacă acea persoană o cere în căsătorie şi este potrivită pentru ea, atunci el ar trebui să aibă prioritate, conform hadisului: „Nimic nu este mai bun pentru cei îndrăgostiţi decât căsătoria”. Hadisul este relatat de Ibn ‛Abbas şi consemnat de Ibn Majah (1847), Al-Hakim şi corectat în termenii islamici 2/160, fiind de acord Az-Zeheby şi Al-Baihaqi 7/78, Al-Tabarany, Tammam şi alţii. Este menţionat de Al-Albany în Cele autentice (624).
Dacă tatăl nu are dreptul de a-şi mărita fiica cu cineva pe care ea nu îl place, atunci nici fiica nu are dreptul de a se căsători fără permisiunea lui, conform hadisului transmis de Abu Musa: „Niciun mariaj fără un păzitor.” Hadisul este consemnat de Abu Dawud (2085), At-Tirmizi (1101), Ibn Majah (1881), Ahmed 4/394, 413, 418. Alte cuvinte menţionate în hadis sunt transmise de Al-Munzery în Mokhtasser As-Sunna şi de Ibn Al-Qayyim; vezi hadis (2000). Cu acordul Aişei: „Orice femeie care se mărită fără acordul tutorelui ei are mariajul nul.” Acest lucru a fost spus de trei ori. Hadisul este consemnat de Abu Dawud (2083) şi (2084), At-Tirmizi (1102), care l-a îmbunătăţit, şi Ibn Majah (1879).
Abu Hanife şi discipolii săi cred că o fată are dreptul de a se mărita chiar şi fără acordul tatălui sau al tutorelui său, cu condiţia ca soţul să fie potrivit pentru ea. Hadisul anterior nu este menţionat în scrierile lor, dar ei se prevalează de ceea ce se află scris în Coran referitor la căsătorie, în pasajul în care Allah cere să fie împiedicate femeile de la căsătoria cu soţul anterior până când nu se căsătoresc cu un alt bărbat.
În aceste versete şi în altele, mariajul este atribuit femeilor. Allah interzice împiedicarea unei femei care doreşte să-şi caute pe cineva cu care să se mărite, cât timp este capabilă să facă aceasta; acest lucru trebuie acceptat. Abu Hanife a pus o condiţie: mariajul ei trebuie să fie cu un soţ potrivit, altfel persoanele responsabile au dreptul să obiecteze la căsătorie. Dacă o femeie se mărită cu acordul tutorelui ei, dar nu în prezenţa sa, este permis de anumiţi jurişti, deşi consensul general impune prezenţa tutorelui ca o condiţie – altfel mariajul este nul.
Ibn Qudama a spus: „Dacă contractul este validat de un conducător, atunci nu este permis să fie anulat. Judecătorul are aici un punct de vedere special: contractul este anulat când este împotriva unui text. Conducătorul are prioritate, pentru că este o chestiune negociabilă, şi astfel verdictul său nu este anulat. Textul (adică «Nicio căsătorie fără un tutore») a fost interpretat în mai multe feluri şi este aprobat de unii şi respins de alţii.”
Aceasta este opinia lui Ibn Qudama ce are cunoştinţe profunde şi este cinstit, fie ca Allah să fie mulţumit de el! Cu toate acestea, pentru a fi realizată cu tact, căsătoria ar trebui săvârşită cu acordul tuturor părţilor implicate: tatăl, mama şi fiica, pentru a nu da naştere bârfelor, duşmăniei şi certurilor, întrucât Allah a permis căsătoria pentru a susţine iubirea şi mila.
Este necesar ca tatăl să aleagă pentru fiica sa un bărbat bun, care o face fericită şi care îşi găseşte fericirea alături de ea. Tatăl ar trebui să se concentreze asupra moralităţii şi credinţei bărbatului, nu asupra lucrurilor materiale şi lumeşti. El nu ar trebui să pună obstacole în calea căsătoriei, dacă un bărbat potrivit îi cere mâna fiicei sale. În hadis se afirmă: „Dacă persoana care te mulţumeşte în privinţa moralităţii şi credinţei vine la tine, las-o să se căsătorească [cu fiica ta]. Dacă nu faci asta, vei crea răzvrătire pe pământ şi vei răspândi corupţia”. Hadisul este relatat de Ibn Omar şi consemnat de At-Tirmizi, Ibn Majah (1967), Al-Hakim a cărui îmbunătăţire a fost acceptată de Az-Zeheby 2/165, cu acordul lui Abu Huraira; Al Baihaqi 7/82, cu acordul lui Abu Hatim Al-Mazay; Ibn Adeyy, îmbunătăţit în Sahih al-Jame’as-Saghir şi suplementul ei (270).
Astfel, Islamul l-a învăţat pe tată că fiica lui este o „fiinţă umană”, înainte de orice altceva. Ea nu este o „marfă” ce poate fi dăruită şi dată celui care plăteşte mai mult, precum fac mulţi taţi ignoranţi şi avari ce continuă această practică şi astăzi. În hadis se spune: „Este norocul unei femei să îşi uşureze angajamentul, zestrea şi să îşi uşureze pântecul – adică naşterea”. Hadis relatat de Aişa, consemnat de Ahmed 6/77, Ibn Hayyan (4095), Hakim 2/181, care l-a îmbunătăţit în termeni islamici, şi aprobat de Az-Zeheby şi perfecţionat în Sahih al-Jame’as-Saghir şi suplementul lor (2235).
________

Sursa: Statutul femeii in Islam, Sheikh Yusuf Al-Qardawi, Editura Femeia Musulmană, București 2010

Source Link

Views: 2

FEMEIA ÎN ISLAM

FEMEIA ÎN ISLAM   Islamul a fost revelat într-un moment în care mulţi oameni negau că femeia este o fiinţă umană; unii erau sceptici, iar alţii i-au admis umanitatea, însă considerau că femeia a fost creată pentru a-l servi, umilă, pe bărbat. Odată cu apariţia Islamului, circumstanţele s-au îmbunătăţit în ceea ce priveşte femeia. Demnitatea […]

FEMEIA ÎN ISLAM

 

femeia in islamIslamul a fost revelat într-un moment în care mulţi oameni negau că femeia este o fiinţă umană; unii erau sceptici, iar alţii i-au admis umanitatea, însă considerau că femeia a fost creată pentru a-l servi, umilă, pe bărbat. Odată cu apariţia Islamului, circumstanţele s-au îmbunătăţit în ceea ce priveşte femeia. Demnitatea şi umanitatea sa au fost restabilite. Islamul i-a confirmat capacitatea de a îndeplini poruncile lui Allah, de a-şi împlini responsabilităţile şi de a urma poruncile care o conduc spre Rai. Islamul a considerat că femeia este o fiinţă omenească demnă, având acelaşi procent de umanitate ca şi bărbatul. Ambii sunt ramuri ale aceluiaşi copac şi copii ai aceluiaşi tată, Adam, şi ai aceleiaşi mame, Eva. Unica lor origine, trăsăturile lor umane generale, responsabilitatea lor în îndeplinirea datoriilor religioase, urmate de răsplata sau pedeapsa aferentă, şi unitatea destinelor lor, toate depun mărturie pentru egalitatea lor din punct de vedere islamic.
Stabilind acest lucru, Sfântul Qur’an spune:

O, voi, oameni! Fiţi cu frică de Domnul vostru care v-a făcut dintr-o singură fiinţă şi a făcut din aceasta şi pe perechea ei şi care a răspândit din cele două [fiinţe] mulţi bărbaţi şi femei! Fiţi cu frică de Allah în numele căruia vă conjuraţi [unii pe alţii] şi [fiţi cu frică de ruperea] legăturilor de rudenie, căci Allah este Veghetor peste voi (Raqib)! (An-Nisaa’ 4: 1).

Toţi oamenii, bărbaţi şi femei, au fost creaţi de Stăpânul lor dintr-o singură persoană sau fiinţă, iar această fiinţă este un nucleu din care Allah a creat un corespondent integral ce completează această fiinţă originară şi, la rândul ei, este completată de ea, ni se spune într-un alt verset:

El este Cel care v-a creat dintr-un singur suflet şi din el a făcut-o şi pe perechea lui, lângă care el să poată găsi linişte.  (Al-A`raf 7: 189).

În cele din urmă, Allah i-a creat pe toţi oamenii din perechea primordială, din care s-au născut numeroşi bărbaţi şi femei, toţi supuşi unui singur Dumnezeu şi copiii aceloraşi părinţi, arătând că sunt uniţi prin fraternitate, cuprinzând atât bărbaţi, cât şi femei. În virtutea acestui fapt, versetul le porunceşte oamenilor să se teamă de Allah, Stăpânul lor, şi să ţină seama de îndatoririle pe care le au faţă de pântecele mamei, ca un simbol al legăturii dintre ei.
Bărbatul, în acest raport, este un frate pentru femeie, iar femeia este cealaltă jumătate a perechii. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) spune: „Femeile sunt surorile bărbaţilor.” Hadisul este relatat de ’Aişah şi transmis de Imam Ahmad (6/256), Abu Dawud (236), At-Tirmizi (113), Al-Doram (1/195) şi alţii. Qur’anul tratează acest subiect al egalităţii frăţeşti din mai multe perspective. Din perspectiva religiei, de exemplu, Qur’anul spune:

Musulmanilor şi musulmanelor, drept-credincioşilor şi drept-credincioaselor, celor supuşi şi celor supuse, celor iubitori de adevăr şi celor iubitoare de adevăr, celor statornici şi celor statornice, celor smeriţi şi celor smerite, celor ce dau milostenii şi acelora [dintre femei] care dau milostenii, celor care postesc şi acelora [dintre femei] care postesc, celor care îşi păzesc castitatea lor şi acelora [dintre femei] care şi-o păzesc, celor care-L pomenesc pe Allah mereu şi acelora [dintre femei] care-L pomenesc, Allah le-a pregătit iertare şi răsplată mare [adică Paradisul]. (Al-Ahzab 33: 35).

Pe baza responsabilităţilor sociale şi religioase, Qur’anul stabileşte egalitatea:

Drept-credincioşii şi drept-credincioasele îşi sunt aliaţi unii altora. Ei poruncesc ceea ce este cuvenit, opresc de la ceea ce este neîngăduit, plinesc Rugăciunea (As-Salat), aduc Dania (Az-Zakat) şi se supun lui Allah şi Trimisului Său. Cu aceştia Allah va fi îndurător, căci Allah este Puternic (şi) Înţelept (‘Aziz, Hakim). (At-Tawbah 9: 71).

În istorisirea despre Adam, poruncile divine îi erau date lui şi soţiei sale, în mod egal:

O, Adam, sălăşluieşte tu împreună cu soaţa ta în această grădină! Mâncaţi din ea pe îndestulate, ori de unde voiţi, dar să nu vă apropiaţi de acest pom, pentru ca să nu fiţi dintre cei nedrepţi! (Al-Baqarah 2: 35).

 

Source Link

Views: 2