Tag: iertare

Generozitate şi mulţumire – partea 1

Generozitate şi mulţumire

 

CULTIVATING A SPIRIT OF GENEROSITY Blog.jpg.optimal Generozitate şi mulţumire - partea 1Spre exemplu, în toate societăţile umane, generozitatea şi mulţumirea sunt considerate cele mai nobile caracteristici. Niciuna dintre aceste trăsături nu se poate dezvolta dacă toată lumea are acelaşi nivel de bunăstare. Generozitatea poate fi atinsă doar atunci când sufletul uman, conştient că a împărţi bunurile sale cu cel nevoiaş este un lucru bun, luptă împotriva sentimentului de posesiune asupra lucrurilor. Pe de altă parte, mulţumirea este produsă atunci când sufletul înfrânge demonii invidiei şi ai lăcomiei. Creatorul stabileşte cu înţelepciune cadrul pentru aceste lupte spirituale prin distribuirea inegală a bunăstării în această lume. În capitolul An-Nahl al revelaţiei finale, Allah spune:

„Allah i-a pus pe unii dintre voi înaintea altora în privinţa celor necesare vieţuirii.” (Coran 16: 71).

Lăcomia şi zgârcenia sunt forme corupte ale dorinţelor umane naturale de a poseda. Credincioşii sunt informaţi prin revelaţii că bunăstarea este o dovadă de încredere oferită de către Dumnezeu omenirii. Lucrurile există în lume înainte ca oamenii să se nască şi rămân acolo după ce ei mor. Dacă bunăstarea este folosită conform instrucţiunilor divine, ea aduce beneficii în ambele lumi celor care o posedă. Dar dacă este folosită în mod egoist, devine un blestem în această viaţă şi un motiv pentru pedeapsă în următoarea. În capitolul Al-Anfal al revelaţiei finale, Dumnezeu îi avertizează pe credincioşi să fie conştienţi de pericolele bunăstării şi ale copiilor:

„Şi să ştiţi că bunurile voastre şi copiii voştri nu sunt decât o încercare.” (Coran 8: 28).

Dumnezeu îi atenţionează mai departe pe credincioşi, în capitolul Al-Munafiqun, să nu-şi lase dorinţa pentru bunăstare şi copiii să-i distragă de la supunerea în faţa Lui, pentru că acesta este testul posesiunii:

,,O, voi cei care credeţi! Să nu vă abată averile voastre şi copiii voştri de la pomenirea lui Allah!” (Coran 63: 9);

,,V-a ridicat pe unii dintre voi deasupra altora, în trepte, pentru a vă cerca întru ceea ce v-a dat.” (Coran 6: 165).

Dorinţa de a acumula bogăţii nu poate fi satisfăcută în această viaţă. Cu cât au mai mult, cu atât fiinţele umane vor mai mult. Profetul a spus: „Dacă un om ar avea o vale de aur, şi-ar dori o alta, pentru că nimic nu i-ar umple gura decât pământul [mormântului său]. Allah îi iartă pe toţi cei care se căiesc în mod sincer.”

Această dorinţă negativă poate fi depăşită doar prin a oferi averea pe care cineva o posedă, ca un act caritabil. Aşadar Allah a poruncit profeţilor să ceară donaţii de la cei mai bogaţi dintre adepţii lor pentru a le distribui celor săraci:

„Ia din bunurile lor milostenie prin care să-i curăţeşti şi să-i binecuvântezi.” (Coran 9: 103).Source Link

Views: 1

Scuzele şi iertarea – din etica musulmanului

Sheikh Muhammad Al-Ghazali

 

Odată, la vremea rugăciunii de după-amiază (asr), în predica sa, profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis:

„Fiii lui Adam au fost creaţi în feluri diferite. Există unii care se înfurie greu şi foarte repede îşi revin la starea normală. Unii se mânie repede şi repede îşi revin, iar alţii se înfurie greu, dar tot atât de greu îşi revin la normal. Aceasta înseamnă că revenirea la normal este în concordanţă cu rapiditatea instalării mâniei. Aveţi grijă! Unii oameni se mânie repede şi îşi revin cu greu la normal. Ascultaţi, cei mai buni dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar imediat se căiesc şi cei mai răi dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar foarte târziu îşi revin la normal. Ascultaţi! Dintre aceştia sunt unii care îşi plătesc datoria într-o manieră mai bună şi care, de asemenea, cer împrumut într-un mod plăcut. Unii oameni nu se grăbesc să dea înapoi, dar ştiu să ceară. Unii cer într-o manieră neplăcută, dar plătesc la timp. Ascultaţi cu atenţie, cei mai buni dintre aceştia sunt cei care cer într-o manieră plăcută şi plătesc la vreme şi cei mai răi sunt cei care fac prost ambele lucruri. Aveţi grijă, mânia se transformă într-o scânteie în inima fiului lui Adam. Nu vedeţi că la vreme de furie ochii omului se înroşesc şi nările i se lărgesc? Dacă cineva observă aceste semne la un om, să nu se urnească din locul în care se află.” (At-Tirmizi).

Aşadar omul să stea liniştit, să nu se mişte ca să nu înrăutăţească lucrurile, fiindcă flăcările mâniei şi furiei ard totul în calea lor. Inteligenţa şi conştiinţa dispar şi omul este înlănţuit de vraja patimilor. Atunci lucrurile nu se îmbunătăţesc.
Istorisirea citată mai sus dă explicaţii referitoare la tipurile de oameni şi realizările lor, precum şi la valoarea mărinimiei şi moralităţii. De câte ori consideră că este necesar, credinciosul cedează el însuşi.
Omul furios manifestă diferite feluri de prostie. Uneori sparge uşa, dacă aceasta nu se deschide imediat în faţa lui. În furia sa, sparge orice aparat sau orice componentă a acestuia pe care o are în mână şi chinuie animalul care ascultă de poruncile sale.
Pânza unui om a fost luată de vânt şi el a blestemat-o. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „N-o blestema, fiindcă ea se supune poruncilor lui Allah şi se află sub stăpânirea Lui. Blestemul se întoarce asupra celui ce blesteamă un lucru ce nu merită.” (At-Tirmizi).
Există numeroase răutăţi născute din mânie şi rezultatele lor sunt devastatoare. De aceea se spune că a avea stăpânire de sine la vreme de mânie este o dovadă demnă de laudă a autocontrolului şi a forţei nobile a toleranţei.
Ibn Mes’ud (Allah să fie mulţumit de el!) a povestit că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Pe cine numiţi voi puternic?”. Oamenii au răspuns: „Pe cel ce nu este doborât de nimeni îl considerăm noi puternic.” El a zis: „Nu, puternic este cel ce se stăpâneşte la mânie.” (Muslim).
Un om l-a rugat pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): „Dă-mi un sfat, dar nu unul lung pe care l-aş putea uita!” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Nu te mânia!” (Malik).
Ce răspuns ar putea fi mai scurt şi mai la obiect decât acesta? Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a acordat întotdeauna importanţă temperamentului şi mediului din care proveneau indivizii şi grupurile atunci când le dădea învăţături şi sfaturi. El îşi lungea sau îşi scurta discursul după cum o cerea ocazia.
Eforturile făcute pentru a separa Islamul de perioada pre-islamică au avut la bază eliminarea a două aspecte: ignorarea învăţăturii şi ignorarea îngăduinţei. Prima ignoranţă a fost îndepărtată cu ajutorul cunoaşterii, înţelegerii, predicilor şi sfaturilor, iar a doua a fost îndepărtată prin reprimarea dorinţelor rebele şi prin împiedicarea greşelilor etc.
Arabii din perioada pre-islamică erau mândri de ignoranţa şi răutatea lor, aşa cum spune un poet arab al timpului: „Aveţi grijă! Nimeni să nu-şi arate ignoranţa şi răutatea înaintea noastră, altfel va dovedi că este mai ignorant şi mai ticălos decât toţi.”
Când a apărut Islamul, a eliminat această intensitate a sentimentului şi a introdus în societate practica iertării. Dacă cineva nu putea ierta, atunci primea poruncă să acţioneze cu dreptate. Acest obiectiv putea fi atins doar când furia şi mânia erau ţinute sub control de către intelect.
Există numeroase hadisuri în care profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) le-a dat arabilor sfaturi care să-i conducă spre acest ideal într-o asemenea măsură încât manifestările tiranice, agresiunea, furia şi ura au fost declarate ca fiind situate în afara sferei Islamului. Lucrurile care unesc un grup şi nu-i permit să fie tulburat, insulta etc. au fost considerate a fi agenţi ce distrug unitatea:

„Dacă un musulman insultă pe cineva, dă dovadă de răutate, iar dacă se ceartă sau se bate cu cineva, dă dovadă de necredinţă.” (Bukhari); „Când se întâlnesc doi musulmani, Allah coboară între ei o perdea despărţitoare. Dacă unul dintre cei doi adresează celuilalt cuvinte urâte, atunci el sfâşie această perdea a lui Allah.” (Baihaqi).

Un arab a venit la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) pentru a afla despre învăţăturile Islamului. Înainte de aceasta, nici nu-l mai văzuse pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), nici nu aflase despre mesajul lui. Numele său era Jabir bin Salim. El povesteşte: „Am văzut un om ale cărui păreri erau copiate de oameni. Dacă el spunea ceva, oamenii împărtăşeau acest lucru celorlalţi. I-am întrebat cine era omul acela. Ei au zis că este Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). Atunci eu i-am spus: «Asupra ta să fie pace (alaik-as-salam), o, Trimis al lui Allah!» El a zis: «Să nu mai saluţi astfel. Acesta este salutul fata de cei morţi. Să spui: Pacea fie cu tine (as-salamu aleik)!»” Arabul acela a zis: „Am întrebat: «Tu eşti Trimisul lui Allah?» El a răspuns: «Eu sunt Trimisul Celui pe care-L chemi la necaz şi El îţi alungă necazurile, Celui care, atunci când te cuprinde foamea şi Îi strigi numele, face iarba să crească pentru tine, Celui care, atunci când îţi pierzi animalul în pustiu şi Îl strigi după ajutor, îţi aduce înapoi animalul pierdut!»” El povesteşte că i-a spus: „Sfătuieşte-mă!” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Să nu faci rău nimănui!” După aceea arabul n-a mai făcut rău niciodată, niciunui om liber, niciunui sclav, niciunei cămile sau capre. Apoi Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Să nu consideri nicio virtute ca fiind neînsemnată, chiar dacă ar fi fratele tău ce vorbeşte cu tine zâmbind. Şi acesta este un act de virtute.” Apoi a spus: „Dacă cineva te ceartă şi te face să te simţi ruşinat de vreunul dintre defectele tale, să nu-l faci să se simtă ruşinat de vreuna dintre greşelile lui, fiindcă prin această faptă el îşi arată neliniştea ce-l stăpâneşte.” (Abu Dawud).

 

__________

Caracterul Musulmanului, Editura Femeia Musulmana, Bucuresti, 2010Source Link

Views: 2

Căința – partea 3

 

 

sincerety in repetance_0Un tânăr povesteşte: Câteodată nu-mi împlineam rugăciunea. Am continuat tot aşa şi după căsătorie. O rudă de-a soţiei mele îmi vorbea deseori despre rugăciune. Într-o seară, am visat că îmi luase foc corpul. În acel moment am alergat la acea rudă pentru a-i cere ajutorul după care m-am trezit. După un timp, m-am întâlnit cu ruda soţiei care iarăşi a pomenit de rugăciune. De această dată, m-am dus la moschee, să-mi fac rugăciunea, fără să mai stau pe gânduri. Laudă lui Allah, că de atunci nu mi-am mai neglijat rugăciunile.

Este foarte important să ne grăbim spre căinţă şi să nu spunem: “Inşallah o să mă căiesc în viitorul apropiat.” De unde ştim că vom trăi până atunci? Ce vei face dacă îţi soseşte ceasul înainte să te căieşti? După cum spune Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), căinţa, atunci când omul îşi dă ultima suflare (când cel care va muri simte acest lucru şi îi vede pe îngeri cum vin să-i ia sufletul), nu mai este acceptată de Allah. Asemenea Faraonului care s-a căit atunci când şi-a simţit moartea şi-a fost înghiţit de ape. De asemenea, conform unei  relatări a Profetului, (Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască), căinţa nu este acceptată nici atunci când soarele va răsări de la Apus în loc de Răsărit.

Condiţiile acceptării căinţei de către Allah:

1.Regretul

Aşa cum o persoană regretă, atunci când a pierdut ceva preţios, tot astfel trebuie să simtă şi atunci când păcătuieşte. Este de dorit ca cel care se căieşte, să-şi exprime regretul prin lacrimi, însă dacă acestea nu sunt urmate de fapte, lacrimile nu arată sinceritatea căinţei.

Întrebare:

Dacă nu ne-am purtat frumos cu părinţii noştri cât au fost în viaţă, ce trebuie să facem pentru ca Allah să ne ierte?

În primul rând, trebuie să regretăm ceea ce am făcut. În al doilea rând, trebuie să înfăptuim fapte bune în numele lor, cum ar fi rugăciunea, pomana, pelerinajul etc.

2.Renunţarea la acele păcate

Spune Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): “Cel care s-a căit este asemenea celui care nu are păcate, iar haina spălată este ca şi cea care nu s-a murdărit.”

Fără îndoială, că cine se căieşte trebuie să fie sincer în ceea ce spune, că altfel, căinţa, nu-i va fi primită. Dacă te căieşti şi continui să faci acele păcate, înseamnă că tu te joci de-a căinţa.

Dovada sincerităţii tale o constitue faptele. În cazul în care te îndepărtezi de păcate şi începi să împlineşti fapte bune, înseamnă că, într-adevăr, căinţa ta a fost sinceră.

Bineînţeles că pentru cel care a comis păcate ani de zile îi va fi foarte greu să renunţe la ele. De aceea, orice păcat, trebuie să fie înlăturat prin împlinirea unui lucru contrar acelui păcat. De exemplu, dacă ascultai muzică, ascultă Quran, iar dacă frecventai  discotecile, începe să frecventezi mocheile şi locurile folositoare.

De asemenea, o altă metodă de a te lăsa de păcate este, ca de fiecare dată când vrei să faci acel păcat să faci o faptă bună. De exemplu, când simţi că vrei să fumezi o ţigară, ţine post ziua respectivă sau dă de pomană celor nevoiaşi, contravaloarea pachetului de ţigări.

Dacă ai încercat aceste metode şi n-ai reuşit să renunţi la acel păcat, află că păcatele îţi pricinuiesc probleme şi greutăţi în viaţa de zi cu zi. Dacă ţi se strică maşina dimineaţa, când vrei să pleci la serviciu sau dacă rămâi în pană, adu-ţi aminte de păcatele făcute!

Povestea unui om păcătos:

Un om din neamul lui Moise păcătuise timp de 40 de ani, fără a se căi nici măcar o dată în viaţă. Într-un an, peste neamul  lui Moise s-a abătut o secetă cumplită. Animalele începuseră să moară, cerealele să se usuce şi apa râurilor să sece. Oamenii i-au cerut lui Moise să se roage la Allah. Moise şi-a adunat neamul şi  au început să se roage, însă Allah nu le accepta ruga. Allah i-a spus lui Moise că nu le primeşte ruga din cauza unui om dintre ei care păcătuia de 40 de ani.

Moise l-a întrebat pe Allah, ce trebuie să facă, la care Allah i-a răspuns că trebuie să-l îndepărteze dintre ei pe acel păcătos, atunci când se roagă.

Gândeşte-te cât de mult îl pot supăra păcatele pe Allah!

Păcatele tale pot fi cauzele problemelor şi greutăţilor ce ţi se întâmplă!

Îndată ce a aflat soluţia, Moise s-a dus la poporul său şi le-a spus că Allah n-o să trimită ploaia, până ce nu va ieşi acel păcătos dintre ei. Păcătosul, ştia că este vorba despre el, însă spera că poate va ieşi altcineva în locul lui şi astfel va scăpa de ruşine. În acel moment, păcătosul şi-a spus:

-O, Allah, am păcătuit 40 de ani, iar Tu mă acoperi şi nu mă divulgi! Iţi promit, o, Allah, că nu mă voi mai întoarce la păcate! O, Allah, iartă-mă!

O dată cu căinţa lui, a început să plouă. Văzând ploaia, Moise i-a spus lui Allah: -O, Allah, a plouat fără ca acel păcătos să iasă dintre noi. Allah i-a răspuns că a trimis ploaia din bucurie pentru căinţa celui care păcătuia de 40 de ani.Curios, Moise i-a cerut lui Allah să-i spună, cine este acel om. La care Allah i-a răspuns: -O, Moise, îl acopăr de 40 de ani şi crezi că-l divulg în ziua în care s-a întors la Mine, căindu-se? Dacă ai păcătuit şi vrei ca Allah să te ierte, păstrează-ţi  păcatele între tine şi Allah. Nu le divulga altora căci Allah nu-i iartă pe cei care-şi divulgă păcatele conform spuselor Profeului, (Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască): “ Toţi oamenii sunt iertaţi în afară de cei care-şi fac cunoscute păcatele altora. Doarme unul  dintre voi pe un păcat pe care Allah îl ascunsese, iar el se trezeşte şi descoperă ceea ce i-a ascuns Allah, începând să le vorbească  despre păcat şi altora”.

 

3.Hotărârea de a nu te mai întoarce la acel păcat

 

Din sinceritatea căinţei este şi hotărârea să nu te mai întorci la păcate.

Cel care se căieşte trebuie să hotărească să nu se mai întoarcă la acel păcat niciodată, asemenea bolnavului de diabet care nu mai consumă zahăr, pentru că ştie că nu-i prieşte.

Dacă unul dintre cei care citesc acest articol regretă că a săvârşit păcate şi se întoarce la Allah căindu-se, hotărât să nu le mai săvârsească, acestea îi vor fi şterse, o dată ce Allah afla sinceritatea din inima lor.

 

4.În cazul în care păcatul comis este legat de vreo persoană, trebuie să i se înapoieze bunurile, dacă i-au fost luate, iar în cazul în care a calomniat sau a bârfit pe cineva, trebuie să-i ceară iertare. Allah nu iartă păcatele comise faţă de o persoană fără ca aceasta să nu-l fi iertat.

Povestea unui tânăr:

Sunt student la Facultatea de Drept. De mic copil mi-a plăcut sportul, iar familia mea mă încuraja şi mă îndemna să-l  practic. Speram să ajung un jucător profesionist de baschet  datorită înălţimii mele. Când m-am hotărât să mă înscriu la unul  din cele mai mari cluburi, am aflat că principala condiţie este să faci parte din clasa înstărită, în timp ce eu proveneam dintr-o familie cu un venit modest.

Acest lucru m-a influenţat foarte mult. Din acel moment, am început să ies împreună cu ei împins de dorinţa de a deveni  asemenea lor. Au început întâlnirile cu fete, participările la  întreceri de maşini prin cartier şi fumatul, după care am început  să renunţ şi la facultate. Observam că tinerilor în general, nu le mai pasă de carte, tot ceea ce le trezea interesul era distracţia.

Plângeam că nu aveam bani pentru a mă distra şi că nu-mi puteam cumpăra ceea ce îşi cumpărau ei. Am început să  mă gândesc cum să fac rost de bani. Banii deveniseră idealul  meu.

Din acel moment, a început decăderea mea. Mă  împrietenisem cu un tânăr. După ce i-am dezvăluit dorinţa mea  de a câştiga bani, mi-a spus că noi doi ne asemănăm foarte mult  şi că el ştie cum să rezolve această problemă. Acest prieten îmi  făcea cunoştinţă cu oameni foarte bogaţi. Devenisem un fel de bodyguard pentru ei. Astfel mergeam în locuri de care nici nu-mi  imaginam că existau. Am băut şi m-am drogat timp de 3 ani, ceea  ce mi-a provocat numeroase probleme de sănătate. Simţeam că  am devenit un sălbatic. Credeam că banii aduc fericire, dar mă  înşelasem. Aveam tot ce-şi poate dori vreun tânăr: maşină, bani,  prietene… Într-o seară, când m-am întors acasă, am început să  mă gândesc la viaţa mea, la scopul acestei vieţi. Mă săturasem de  toate felurile de distracţii. Mă întrebam cu o voce tristă: -O, Allah, de ce m-ai creat? În acel moment Allah mi-a dăruit un semn. Am auzit o voce la radio din îndepărtare care spunea: Şi nu am creat djinnii şi oamenii decât pentru ca ei să  Mă adore. (Adh-Dhariyat: 56)

Cum am auzit această voce, m-am prosternat şi plâns timp de câteva ore. După care m-am îmbăiat, mi-am luat abluţiunea. Un sentiment ciudat mă încerca. Simţeam că mi-era foarte dor de Allah, aveam nevoie de El.

Din această clipă, viaţa mea a început să se lumineze. Am hotărât să recompensez orice păcat săvârşit, cu o faptă bună.

Dacă introduceam din instinct o ţigară în gură, posteam o zi. Simţeam că îmi formez o nouă personalitate. Laudă lui Allah că, de 2 ani, trăiesc o viaţă nouă şi nu doresc să mă îndepărtez de moschee.

 

 

sursa: Islamul AziSource Link

Views: 5