Category: Nestemate ale Islamului

Toleranta in societatea islamica – 5

Toleranta in societatea islamica – 5 -partea a cincea- Mustafa Siba’ee     Toleranta religioasa in civilizatia islamica este un lucru fara precedent in istoria epocilor anterioare. Istoricii occidentali care respecta adevarul au recunoscut in unanimitate aceasta toleranta si i-au adus elogii. Vestitul cercetator american Druper afirma ca: Musulmaii din epoca timpurie a califatului nu […]

0Shares

Toleranta in societatea islamica – 5

-partea a cincea-

Mustafa Siba’ee

 

 

Toleranta religioasa in civilizatia islamica este un lucru fara precedent in istoria epocilor anterioare. Istoricii occidentali care respecta adevarul au recunoscut in unanimitate aceasta toleranta si i-au adus elogii.

Vestitul cercetator american Druper afirma ca: Musulmaii din epoca timpurie a califatului nu s-au limitat doar la tratarea savantilor crestini nestorieni si evrei cu respect, ci le-au incredintat lor multe alte activitati importante si funcii in stat. Harun ar-Rasid a pus toate scolile sub contolul lui Yuhanna ben Masawayhi, fara se dea vreo atentie tarii din care provenea savantul si nici religiei sale, ci dand atentie doar pozitiei sale in domeniul stiintei si cunoasterii.

Istoricul Welz afirma in studiul sau despre invataturile islamului: “Ele au pus bazele unei cooperari drepte si generoase si au insuflat oamenilor spiritul generozitatii si tolerantei, dupa cum ele au trasatura umanismului si sunt aplicabile. Ele au creat o comunitate de oameni la care cruzimea si nedreptatea sociala se manifestase intr-o masura mai mica decat la orice alta comunitate care a precedat-o”. Apoi adauga, vorbind despre Islam:” El este plin de spiritul blandetei, tolerantei si fratiei.”

Iar sir Mark Sies afirma, descriind imperiul islamic din perioada lu Harun ar-Rasid : ”Crestinii, paganii, evreii si musulmanii actionau deopotriva in slujba guvernului”.

evariste-levi-provencal-5E.Levi-Provenscal afirma in lucrarea sa “Spania musulmana in secolul X”: “Secretarul insarcinat cu protejarea nemusulmanilor era deseori crestin sau evreu, iar functiile erau detinute de cretini si evrei si ei lucrau pentru stat in treburile administrative si militare, iar unii evrei il reprezentau pe calif in misiuni in statele Europei occidentale”.

Reno afirma in “Istoria invaziilor arabe in Franta, Elvetia, Italia si insulele din Marea Mediteraneana”: “Musulmanii din orasele Andaluziei ii tratau pe crestini foarte bine. La randul lor, crestini tineau seama de sentimentele musulmanilor si-si circumcideau copiii si nu mancau carne de porc”.

Iar Arnold afirma, vorbind despre doctrinele religioase ale sectelor crestine: “Insa principiile tolerantei islamice au impiedicat astfel de fapte care continuau in ele nedreptatea. Mai mult decat atat, se deosebeau de altii prin faptul ca se straduiau sa-i trateze pe crestini cu dreptate.

Un exemplu in acest sens este ca dupa cucerirea Egiptului, Ya’qubitii au folosit prilejul indepartarii autoritatilor bizantine pentru a lua bisericile ortodocsilor, insa musulmanii le-au redat ulterior stapanilor de drept, dupa ce ortodocsii au facut dovada ca le-au apartinut lor.”

Daca privim la toleranta care s-a extins in aceste fel la supusii crestini ai musulmanilor la inceputul carmuirii islamice, ne apare clar ca ideea raspandita despre faptul ca sabia a fost elementul care i-a convertit pe oameni la Islam nu este credibila.

Daca ne-am referit pe larg la toleranta religioasa a civilizatiei islamice, am facut-o pentru a respinge pretentia occidentalilor fanatici ca musulmanii ar fi fost cruzi si i-ar fi constrans pe oameni sa treaca la Islam si i-ar fi umilit si persecutat pe nemusulmani. Ar fi fost mai bine pentru ei sa nu fi deschis discutia despre acest subiect, caci ar trebui sa lase capetele in jos de rusine pentru faptele rusinoase pe care fanaticii le-au savarsit impotriva musulmanilor in timpul cruciadelor, in Spania, dar si in perioada moderna. Cei care studiaza istoria pot constata ca s-au persecutat si intre ei si este suficient sa mentionam in aceasta privinta masacrele catolicilor si protestantilor si indeosebi macelul din noaptea Sfantului Bartolomeu, razboaiele religioase ale papalitatii impotriva popoarelor europene de alta credinta si tragediile tribunalelor inchizitiei din Evul Mediu. Toate acestea reprezinta o dovada incontestabila a faptului ca occidentalii au fost cei mai fanatici fata de cei care aveau alta opinie sau credinta, chiar daca erau fii ai aceluiasi popor, ca ei nu au cunoscut toleranta religioasa in decursul istoriei lor trecute si continua si astazi sa fie domniati de fanatismul religios detestabil impotriva musulmanilor sub perdeaua stravezie a politicii si imperialismului.

Consideram opinia exprimata de unul din inaltii prelati crestini care nu poate fi acuzat de partizanat a fi cea mai potrivita pentru a incheia cu ea discutia despre toleranta si fanatism. Este vorba de patriarhul Antiohiei,Mihail cel Mare care a trait in a doua jumatate a secolului XXI, adica la cinci secole dupa ce bisericile orientale au fost supuse de carmuirea islamica, care a afirmat, referindu-se la toleranta musulmanilor si la persecutarea bisericilor orientale de catre Bizantini:

“Acesta este motivul pentru care zeul razbunarii care detine forta si atotputernicia, care schimba mersul omenirii dupa cum voieste el si-i aduce pe cine voieste el si-l ridica pe cel josnic, cand a vazut relele Imperiului Bizantin care a recurs la forta, ne-a jefuit bisericile si ne-a lipsit manastirile de toate proprietatile lor si ne-a persecutat fara pic de mila si indurare, i-a trimis pe fiii lui Ismail(arabii) din Sud (Peninsula Araba) pentru a ne izbavi de tirania Bizantinilor. Realitate este ca daca noi am suferit ceva pierderi din cauza smulgerii bisericilor catolice de la noi pentru a le da locuitorilor din Calcedon, aceste biserici au ramas in stapanirea lor. Dar cand orasele s-au predat arabilor, acestia au lasat fiecareia din aceste secte bisericile pe care le-au gasit in stapanirea lor.

In vremea aceea ne-au fost smulse biserica mare din Homssi biserica din Hawran. Cu toate acestea, nu a fost lucru neinsemnat faptul ca am scapat de brutalitatea Imperiului Bizantin, de persecutiile lui, de zelul lui violent impotriva noastra si ca ne aflam in siguranta si pace”.

Dupa toate acestea, putem aprecia ca afirmatia lui Gustav Le Bon ca “natiunile nu au cunoscut cuceritori induratori si tolerant cum au fost arabii si nici o religie toleranta ca religia lor” este o dreptate facuta in primul rand adevarului, inainte de a fi o dreptate facuta musulmanilor.

 

 

sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul Azi

Source Link

Views: 1

0Shares

Lumea în concepţia islamică -1

  Muhammad Imarah   Studiul acestei chestiuni complicate în cultura occidentală necesită cunoaşterea viziunii ei în comparaţie cu viziunea islamică despre celălalt şi aceasta nu doar pentru simpla comparaţie – chiar dacă şi ea este necesară – ci, pentru ca lumea să ştie cine pe cine contestă, cine este cel care-i recunoaşte pe toţi ceilalţi […]

0Shares

 

Muhammad Imarah

 

Studiul acestei chestiuni complicate în cultura occidentală necesită cunoaşterea viziunii ei în comparaţie cu viziunea islamică despre celălalt şi aceasta nu doar pentru simpla comparaţie – chiar dacă şi ea este necesară – ci, pentru ca lumea să ştie cine pe cine contestă, cine este cel care-i recunoaşte pe toţi ceilalţi şi convieţuieşte cu ei şi cine este cel care îi tăgăduieşte pe toţi ceilalţi – şi, în primul rând, Islamul şi pe musulmani – şi se străduieşte să-i elimine.

În viziunea islamică, dogmatică şi ideologică – devenită în istoria civilizaţiei noastre o realitate trăită în decursul veacurilor – norma, tradiţia, regula şi legea este variaţia şi deosebirea.

Unicitatea este proprie doar divinităţii. Toţi şi toate, în afara divinităţii, se bazează pe pluralism şi pe deosebire. Aceasta este legea care guvernează toate lumile făpturilor – omul, animalul, plantele, mineralele, dar şi ideile, filozofiile şi ideologiile, legislaţiile, comunităţile religioase şi religiile.

Lumea a început prin a fi o singură comunitate, apoi s-a divizat în popoare şi triburi care au concurat, au intrat în contact şi s-au cunoscut. Allah Preaînaltul a grăit:

Oamenii au fost la început o singură comunitate. Şi i-a trimis Allah pe profeţi, vestitori şi prevenitori, şi a pogorât împreună cu ei Scriptura cu Adevărul, pentru a face judecată între oameni, acolo unde ei se aflau în vrajbă. (Al Baqarah 2:213).

Acest pluralism este o tradiţie universală şi o minune a lui Allah Preaslăvitul şi Preaînaltul, după cum grăieşte în Cartea Sa cea Sfântă:

O, voi oameni! Noi v-am creat dintr-un bărbat şi o muiere şi v-am făcut pe voi popoare şi triburi pentru ca să vă cunoaşteţi. Cel mai nobil dintre voi la Allah este cel mai evlavios dintre voi. Allah este Atoateştiutor şi Bineştiutor. (Al-Hujurat 49:13)

Laolaltă cu tradiţia şi legea multitudinii popoarelor, comunităţilor şi a triburilor, concepţia islamică asupra lumii consideră că regula este varietatea omenirii în ceea ce priveşte limbile şi apoi naţionalităţile, precum şi în ceea ce priveşte rasele şi culoarea. Această varietate este unul dintre semnele lui Allah:

Şi printre semnele Lui sunt crearea cerurilor şi a pământului şi deosebirea limbilor voastre şi a culorilor voastre. Întru aceasta sunt semne pentru cei care ştiu. (Ar-Rum 30:22)

world_handsDe aceea, Islamul nu contestă variaţia naţională, deoarece naţionalităţile sunt “sfere lingvistice”, iar varietatea lingvistică – şi apoi naţională – este una din rânduielile lui Allah, care nu poate fi modificată sau schimbată. Islamul îl recunoaşte pe cel de altă naţionalitate, atât în cadrul comunităţii musulmane şi a civilizaţiei islamice, cât şi în cadrul celorlalte sfere ale civilizaţiei. Islamul îl recunoaşte pe celălalt şi convieţuieşte împreună cu el, nu doar ca realitate inevitabilă, ci şi în calitatea acestei recunoaşteri de rânduială a lui Allah Preaslăvitul şi Preaînaltul şi de voinţă a Creatorului acestui Univers.

Alături de multitudinea, şi varietatea popoarelor, comunităţilor şi a grupărilor, a limbilor şi a naţionalităţilor, a raselor şi a culorilor, există o rânduială, un semn şi o lege a variaţiei şi deosebirilor şi în privinţa culturilor şi a civilizaţiilor:

 

Source Link

Views: 1

0Shares

Obiectivul conducerii islamice

    Aţi putea explica obiectivul ultim al instaurării unei conduceri islamice? Scopul instaurării unui sistem politic silamic este de a atinge înţetepciunea ultimă în spatele trimiterii omenirii pe pământ prin acţionarea ei drept reprezentanţi ai lui Dumnezeu. Pentru atingerea acestui obiectiv oamenii trebuie îndrumaţi prin călăuzire divină în conformitate cu mesajul adus de profeţi […]

0Shares

 

 

Aţi putea explica obiectivul ultim al instaurării unei conduceri islamice?

nature-islamic-laptop-islam-mosque-city-sunset-603627Scopul instaurării unui sistem politic silamic este de a atinge înţetepciunea ultimă în spatele trimiterii omenirii pe pământ prin acţionarea ei drept reprezentanţi ai lui Dumnezeu. Pentru atingerea acestui obiectiv oamenii trebuie îndrumaţi prin călăuzire divină în conformitate cu mesajul adus de profeţi şi trimişi ai lui Dumnezeu de-a lungul istoriei.

Prin Coranul găsim că esenţa misiunii profeţilor este menţionată în mai multe versete. În 4:64 „Noi nu trimitem niciun trimis, decât pentru a i se da ascultare, cu voia lui Allah. [..]”  şi în descrierea versetului 89, capitolul 6 al Coranului se spune: „Aceştia sunt cei cărora Noi le-am încredinţat scriptura, înţelepciunea şi profeţia. Şi dacă aceştia nu cred în ele, atunci le încredinţăm Noi unui neam care nu le tăgăduieşte.”. Această autoritate nu este doar în sens religios, dar implică fiecare aspect al vieţii umane. Un alt veset coranic abordează dintr-o altă perspectivă, dar în cadrul aceluiaşi context şi anume acela că obiectivul aflat în spatele sistemului politic islamic este de a instaura deptatea pe pământ, echilibrul şi  de a reconcilia interesul diverselor grupuri cu orientări diferite. De exemplu în 57:25 se spune „Noi i-am trimis pe trimişii Noştri cu semnele cele limpezi, am făcut să pogoare cu ei Scriptura şi Balanţa, pentru ca oamenii să fie cu dreptate, [..]”.

Dreptcredinciosul este descris în 22:41 „Aceştia [sunt] cei care – dacă Noi le dăm putere pe pământ – împlinesc Rugăciunea [As-Salat], achită Dania [Az-Zakat], poruncesc ceea ce este drept şi opresc de la ceea ce este neîngăduit. Iar sfârşitul [tuturor lucrurilor] îi aparţine lui Allah.” cu alte cuvinte, în Coran puterea politică nu e percepută drept ceva egocentric, nu drept ceva de care o persoană să beneficieze din punct de vedere material sau într-un alt fel, ci drept ceva care desăvâşeşte voinţa lui Dumnezeu şi sacrificii şi să instaureze bunătatea şi dreptatea.

 

 

sursa: Interviuri cu Jamal Badawi

Source Link

Views: 1

0Shares