F. Gulen
Aşa precum se ştie, ipocriţii au făcut acuzaţii calomnioase cu privire la ‘A’isha, soţia castă a Profetului şi mama spirituală a tuturor credincioşilor. ‘A’isha se bucură de un loc de seamă printre soţiile caste ale Profetului, pentru că Profetul a fost primul bărbat care i s-a înfăţişat ochilor după ce ‘A’isha a ieşit din copilărie pentru a deveni femeie. Astfel, ‘A’isha a intrat în casa curată a Profetului şi a cunoscut acolo o atmosferă de castitate şi onoare.
Şi totuşi ‘A’isha, care era un exemplu de castitate, a fost supusă curând unei campanii de defăimare. Atât ea cât şi familia ei, precum şi Profetul, au avut mult de suferit de pe urma acestor calomnii. Versetul revelat cu o lună mai târziu a afirmat cu tărie puritatea şi nevinovăţia fără de pată a soţiei Profetului. Abu Bakr, tatăl ei, care îl sprijinise cu bani pe unul dintre detractori, a jurat să nu o mai facă. Dar versetul revelat îl îndemna totodată pe prietenul cel mai credincios al Profetului, Sultanul Toleranţei, să fie mai îndurător[1]. Versetul spune:
Să nu jure cei înzestraţi cu belşusg şi cu bogăţie dintre voi că ei nu vor mai da [nimic] rudelor, sărmanilor şi celor care purced pe calea lui Allah! Ci să ierte şi să miluiască. Oare nu voiţi voi ca Allah să vă ierte vouă? Iar Allah este Iertător, Îndurător (An-Nur 24 : 22).
Aş vrea să mă opresc în special asupra expresiei de la sfârşitul acestui verset: « Oare nu voiţi voi ca Allah să vă ierte vouă? Iar Allah este Iertător, Îndurător ». Într-adevăr, Îndurătorul Allah, Cel a Cărui îndurare este fără egal şi face ca întreaga îndurare din lume să pară o simplă picătură într-un ocean, ne iartă. În ciuda a orice, El ne iartă totul, de la cuvintele necuviincioase care ne pătrund în urechi şi până la urâciunea care ne vine de pretutindeni din univers, şi pe care o redăm unei societăţi întinate. Întrebarea Lui « Oare nu voiţi voi ca Allah să vă ierte vouă?”, adresată unor oameni ca noi, mereu în nevoie de a ne purifica, este o întrebare benefică şi sinceră, o întrebare la care trebuie să reflectăm. Allah ne arată în acest verset că, tot aşa cum El ne iartă, şi noi trebuie să ne iertăm unul altuia greşelile, şi acest lucru este ilustrat ca virtute coranică în caracterul lui Abu Bakr. În mesajele Profeţilor, mesaje care vin din surse divine şi celeste, iertarea şi toleranţa au un loc de primă importanţă. Un profet are datoria de a-i educa şi de a-i pregăti pe ceilalţi. Pentru ca adevărurile pe care le transmite să poată influenţa inimile oamenilor, inima lui trebuie să bata în ritmul iertării şi al toleranţei. Când greşeala, care derivă din propria natură a omului, este învăluită de atmosfera tolerantă creată de un om al adevărului, ea se risipeşte şi piere ca un meteor. Legiunile luminii, care sunt asemeni lămpilor din nopţile de sărbătoare, nu spintecă şi nu sfâşâie, ci alină ochiul şi bucură inima. Aşa cum am mai spus, această virtute divină ne este înfăţişată într-un hadith al Profetului nostru: “Ia asupra-ţi virtutea lui Allah.”[2] Allah Însuşi nu le iartă mereu celor care nu cred în El? La nivel cosmic, o asemenea crimă şi răzvrătire sunt de neiertat. Dar priviţi nemărginita iertare a lui Allah. În ciuda nerecunoştinţei robilor Lui, Allah spune:
Negreşit Îndurarea Mea vine înaintea Mâniei Mele.[3]
Şi, totodată:
… iar îndurarea Mea cuprinde toate lucrurile (Al-Araf 7 : 156).
Cu Îndurarea Sa, El hrăneşte şi ocroteşte toţi oamenii fără deosebire, de fapt, toate fiinţele, dăruindu-i până şi pe cei care nu cred în El.
Am putea oferi aici exemple din învăţăturile tuturor profeţilor, dar ne vom mărgini la câteva exemple din învăţătura Profetului Muhammed.
Hamza a fost unul dintre Însoţitorii pe care Profetul i-a iubit cel mai mult. Nu era doar un însoţior, ci şi unchiul Profetului, şi amândoi avuseseră aceeaşi doică. Înfrânându-şi mândria, acest om curajos ca un leu a pătruns în atmosfera spirituală a Trimisului. Şi-a sprijinit nepotul şi a spus “Sunt cu tine” într-un un moment critic, în care musulmanii erau puţini la număr, şi prin aceasta şi-a sporit valoarea de mai multe ori. Demonstrând apropierea sa de Trimisul lui Allah şi în plan spiritual, nu numai prin legăturile sângelui, Hamza a atins culmi ale măreţiei care păreau cu neputinţă de neatins. Desigur, loialitatea acestui mare erou a fost răsplătită de Profet. Hamza a suferit martiriul în bătălia de la Uhud. Ucigaşii săi nemiloşi juraseră să treacă prin foc şi sabie Medina şi fiecare locuitor al ei. Prins de ucigaşii cu ochi şi gânduri însetate de sânge, Hamza a fost ciopârţit în bucăţi. Sfinţii lui ochi i-au fost scoşi din orbite, urechile şi buzele tăiate, pântecele despicat, ficatul smuls din trup şi muşcat. Când Trimisul lui Allah, al cărui piept era locaş al compasiunii şi îndurării, a văzut aceste imagini înfricoşătoare, ochii i s-au învăluit într-un nor de lacrimi. Şaptezeci au fost cei care au suferit martiriul în bătălia de la Uhud—răniţi, de două ori mai mulţi. Văduve şi orfani au rămas în urma lor. Privită cu compasiunea unui profet, scena era de nesuportat. Copii lui Hamza şi copii celorlalţi martiri, tremurând ca nişte pui ieşiţi din găoace, i s-au înfăţişat Trimisului. Aşa cum ni se relatează în lucrările biografice, odată ce i s-a înfiripat gândul “Ca pedeapsă pentru ceea ce aţi făcut…”, Profetul a primit revelaţia următorului verset:
Dacă pedepsiţi, atunci pedepsiţi cu ceea ce voi aţi fost pedepsiţi, iar dacă răbdaţi, e chiar mai bine pentru cei răbdători (An-Nahl 16 : 126).
Prin acest verset, Profetul era călăuzit spre un orizont al înţelegerii la îndemâna lui. Cu alte cuvinte, Allah i-a spus: “Nu gândi aşa”. Acest soare al blândeţii şi al toleranţei şi-a înăbuşit durerea în suflet şi a ales calea răbdării.
Profetul şi-a împletit întreaga viaţă cu toleranţa, nu numai acea clipă. Nici un necaz şi nici o suferinţă nu i-au fost cruţate din partea politeiştilor. Aceştia l-au alungat din ţinutul său natal, au ridicat armate împotriva lui şi l-au atacat. După cucerirea cetăţii Mekka, pe când păgânii aşteptau neliniştiţi să vadă ce soartă vor avea, ca semn a vastei sale compasiuni şi îndurări, Profetul a spus:
Vă vorbesc aşa cum Iosif le-a vorbit fraţilor lui: Nu e pricină împotriva voastră azi (pentru ce aţi făptuit). Allah vă va ierta şi El. El este Cel Mai Îndurător dintre cei îndurători. Mergeţi; sunteţi liberi[4].
Coranul este un izvor de blândeţe şi de toleranţă, şi pentru că aceste concepte au venit către noi ca un şuvoi de la cel care ne-a adus Coranul, nu putem gândi altfel. Orice idee contrarie ar însemna că nu cunoaştem Coranul şi nu-l cunoaştem pe Trimisul lui Allah. Pentru că toleranţa derivă din Coran şi din Sunna, ea este o virtute naturală a musulmanilor şi totodată o virtute permanentă, datorită surselor din care derivă. Pactul de înţelegere cu creştinii şi evreii al Trimisului lui Allah este demn de toată atenţia (textul original al acestui pact se păstrează în ziua de azi în Anglia). Dacă reflectăm asupra principiilor enunţate de Profetul nostru, înţelegem că omenirea de azi nu a ajuns la nivelul lui nici prin declaraţiile drepturilor omului de la Haga, nici de la Strasbourg şi nici de la Helsinki. Acest Om cu o Mare Îndurare a trăit strâns alături de oamenii Scripturii la Medina. A reuşit să găsească puncte comune şi cu sufletele negre care, deşi spuneau “suntem musulmani”, nu încetau să creeze fricţiuni şi să asmută oameni cu conştiinţe curate unul împotriva celuilalt. Trimisul lui Allah i-a privit pe toţi cu ochii îndurării. La moartea lui Abdullah ibn Ubayy, cel care îi fusese duşman de o viaţă, Profetul şi-a dăruit cămaşa ca milostivenie şi, arătându-şi astfel respectul pentru cel răposat, a spus: “Dacă nici o revelaţie nu-mi porunceşte altfel, voi veni la înmormântarea lui”[5]. Nu există mesaj de o valoare egală sau măcar similară cu mesajul către omenire al Profetului Muhammed. De aceea, cei care se străduiesc să urmeze “exemplul cel mai înalt” nu pot gândi altfel decât a gândit Muhammed.
În acest sens, toleranţa nu poate fi gândită ca ceva separat de fiinţa noastră. Ea este doar un ton şi o culoare diferită pentru simţămintele şi gândurile noastre. Va trebui de acum încolo să creăm şi să dezvoltăm în societatea noastră nuclee ale toleranţei. Toleranţa trebuie răsplătită, trebuie să i se acorde precedenţă în orice ocazie, iar celor care se poartă cu toleranţă faţă de alţii trebuie să li se acorde şansa de a se exprima.
[1] Bukhari, Shahadah, 15 : 30; Muslim, Tawbah, 56.
[2] Mansur Ali Nasif, al-Tac, 1 : 13.
[3] Bukhari, Tawhid 15, 22, 28, 55, Badi’ul’-Halk 1; Muslim, Tawba 14, (2751); Tirmidhi, Daawat 109, (3537).
[4] Ibn al-Athir, Usd al-Ghabah, 1 : 528-532.
[5] Bukhari, Janaiz, 85; Tafsir al-Baraa, 12; Muslim, Fadail al-Sahaba, 25.
Views: 0
